E luna sărbătorilor de iarnă, a magiei, a apropierii spirituale între oameni, a familiei, a colindelor - dar și a pregătirilor, a cumpărăturilor, a curățeniei… Sunt la doar vreo 20 de pași distanță de momentul în care voi face și bradul.

Mi se pare timpul perfect pentru o pauză, așa că - decât să continuu curățenia - mai bine vă așez la o cafea aici, în Cafeneaua noastră cu bizarerii, și va povestesc despre luminile din bradul de Crăciun. Cine s-o fi gândit la ele, cât să le inventeze?

Kendama nu mai e văzută azi că o simplă jucărie, ci mai mult că un sport de îndemânare. Aproape o artă. E alcătuită dintr-o parte de lemn cu 3 cupe - în forma ei deja devenită clasică (pentru că există și kendama cu mai multe cupe). Iar la această parte se adaugă și o bilă - tot de lemn, atașată de corpul principal printr-o sfoară. Toată ideea e să reușești să ajungi cu bila în diversele cupe ori pe bățul cunoscut acum drept spike. Regulile de joc sunt simple deci, dar există un număr aproape nelimitat de tehnici prin care să faci asta. De unde și îndemânarea sportivă sau arta. Dar care este istoria acestei jucării?

Sunt 255 de ani de la nașterea lui Beethoven. Peste un an și puțin se fac 200 de ani de la moartea lui. Iar acum un an și puțin o cercetare științifică făcea lumină - cât de mult se poate, la atât timp-distanță - în privința durerilor fizice și surzeniei acestui geniu al muzicii. Povestea noastră de azi e despre o dorință pe care Beethoven și-a exprimat-o încă din timpul vieții și care e posibil să fi fost îndeplinită de știință, la două secole distanță. Iar problema ar fi stat în vin.

De câte ori vi s-a întâmplat ca producătorul unui bun pe care l-ați cumpărat să vă recomande: "spargeți-l și dumneavoastră cu un ciocan și o daltă"? Dar o astfel de recomandare a existat de-a lungul istoriei - a fost metoda standard de a desface o cutie metalică de conserve, timp de zeci de ani după ce aceasta a fost inventată.

Mai poposim o perioadă în colțul cu inventatori al cafenelei noastre, ca să cotrobăim prin ungherele trecutului după un deschizător de conserve și - bonus - ca să vă povestesc despre o serie de discuții pe care le-am avut cu inteligența artificială a prezentului.

Nu știu dacă se mai pun conserve și murături acum, dar - după cum spun adesea - asta e normal, pentru că eu mă ocup mai mult cu deschisul lor. Ce altceva fac cu drag e să spun povești, așa ca azi vin cu una (sau câteva) despre conservare și conserve. Da, normal că m-am luat de la un borcan de castraveți murați. Așadar, cine ne-a oferit modalitatea asta sigură de a păstra alimentele mult timp fără să se strice... și șansa să acuzăm existența chimicalelor adăugate exact acolo unde sunt mai puține?

Vorbim de o invenție cu mulți părinți - un francez recunoscut, dar care nu s-a îmbogățit de pe urma metodei sale de conservare; un altul rămas și fără bani, și fără credit în cazul conservei; precum și 2 englezi: unul cu brevetul, celălalt - care a pus afacerea pe picioare și a răspândit metoda în lume. Toți ăștia - înainte de a se descoperi pasteurizarea și a se inventa desfăcătorul de conserve.

De data asta, în Café Bizar mă prezint în fața voastră cu niște OZN-uri, cu o isterie națională, o alertă de o zi a instituțiilor de apărare și o chetă studențească. Nu neapărat în ordinea asta, dar toate în aceeași pățanie, pomenită și azi drept “marea farsă britanică a farfuriilor zburătoare”.

Azi avem ceva la confluența dintre noir, horror și artă - aflǎ ce a inspirat capodopera lui Théodore Géricault - "Pluta Meduzei"! Pregǎtește-te de o poveste despre incompetență, numiri pe criterii politice și tragediile ce pot decurge din asta. Despre canibalism, dar și despre diferența de șanse, umanitate și speranță.

Timpuri diferite, zone diferite, cazuri cu simptome și ele diferite, dar un singur vinovat - ascuns in piureul sau cartofii prǎjiți mult-iubiți.

O poveste e în toate.