Poetul ar fi putut spune că duce mâna la inimă, la genunchi, la abdomen. Oriunde. Totuși, spune sprânceană, tâmplă și bărbie. De ce? Pentru că leoaica, în prima strofă, i-a mâncat fața. Poetul nu mai are chip și se identifică acum cu sentimentul de iubire, este contopit în el. Mâna nu mai are ce recunoaște pentru că fiecare iubire este altfel. Da, a mai iubit de nenumărate ori și nenumărate femei. Însă acum, ca de fiecare data, este diferit. Doar noutatea este cea care rămâne constantă – un paradox simpatic. Suntem siguri de un singur lucru – că nimic nu e sigur. 

Nota 10 este locul in care noi invatam pentru tine. Iti povestim succint si organizat subiectele de la limba romana. Examenul de bacalaureat devine foarte simplu. Adio, bac!