Suntem la finele anului 2023 și Orientul Mijlociu este un butoi de pulbere. În 7 octombrie, Hamas a atacat fără milă statul Israel și a omorât 1400 de civili inocenți, între care și copii, adolescenți sau bătrâni. Teroriștii meritau să primească o replică, însă bombardarea unor obiective din Gaza a produs și victime colaterale. Peste trei mii de palestinieni au murit în ultimele zile, fiind provocată nu doar o criză umanitară (datorată lipsei de apă și electricitate), ci și o stare de revoltă generală a lumii arabe la adresa alianței SUA-Europa-Israel. 

Protestele musulmanilor din capitalele lumii occidentale nu mai sunt o noutate. În Liban, țara unde creștinii marginalizați au devenit o minoritate radicală, Hezbollah (sprijinit de Iran) amenință să deschidă un nou front de luptă contra evreilor. Forța militară a radicalilor Hezbollah nu trebuie subestimată. 

Să privim însă și mai atent către regimul teocratic din Iran, cel mai important actor geopolitic din regiune. Obiectivul declarat al ayatolahilor din Teheran? Distrugerea statului Israel (o fantasmă care le justifică dorința de înarmare nucleară). 

Lucrurile se complică foarte tare dacă ne gândim la prietenia dintre Federația Rusă, Siria și Iran (animată de ura față de hegemonia americană la nivel global). 

Următoarele săptămâni ar putea fi decisive. Cetățenii britanici din Liban au fost avertizați să părăsească patria militanților Hezbollah. Pe lângă faimoasele portavioane SUA din Mediterana, soldații americani sunt pregătiți să intervină chiar și într-un conflict terestru.

Iustin Popovici: „Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu însă, prin învierea Lui, îi «condamnă» pe oameni la nemurire… În locul ocărilor, El le împărtășește binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea.

Nicicând oamenii n-au arătat ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, și niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire faţă de oameni ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă, prin învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.”

Domnul este răstignit pe lemnul Crucii, la marginea Ierusalimului. Dezbrăcat, scuipat, rănit și torturat, Iisus se face tuturor toate. Niciun abandon, nicio insultă, nicio suferinţă nu-i mai este străină Fiului lui Dumnezeu. El e Calea, lovită cu pietre de cei rătăciţi. El e Adevărul, crucificat prin minciună. El e Viaţa infinită, ucisă pentru treizeci arginţi.

Iisus răspunde batjocoritorilor cu demnitate și iubire. Cuvântul este faptă și fapta e Cuvânt. Mirul Hristosului devine balsam vindecător pentru cei părăsiţi, răniţi, nedreptăţiţi, ferecaţi în cătușe de fier. Harul vizitează chiar și oamenii nevrednici, dar onești: tâlharul de pe Cruce este unul dintre cei întorși la Tatăl precum fiul risipitor.

Când ești sus cu Hristos, să nu te mire josnicia lumii: bârfa, calomnia, invidia, răutatea animalică, pamfletul, batjocura, scuipatul, marginalizarea. Moartea, însă, n-are ultimul cuvânt.

Fiecare-și duce Crucea propriilor alegeri. În ceea ce mă privește, simt vechea zbatere între vocaţia monahală și gândul reîntoarcerii în lume. Pot îngropa, oare, afectele vechiului Adam? Mă pot despărţi de plăcerile vieţii urbane, de la vanităţile culturale, pasiunile politice sau nevoia recunoașterii sociale până la taifasul frivol?

Am crezut, ani la rândul, că putem dribla Crucea, că putem fenta doliul sau că vom cosmetiza suferința și îmbătrânirea. Ce iluzie! Cuvintele oricât de meșteșugite și hainele oricât de strălucitoare nu te ajută decât să cosmetizezi păcatul și să ambalezi neputinţa. Amânarea deciziei este și, ea, o decizie.

Crucea deschide însă dialogul pe verticală cu Dumnezeu. Rugăciunea de foc pironește păcatul și descâlcește mintea prinsă-n gânduri deșarte, himere sau înșelăciuni. Cu Numele lui Iisus zdrobești capul murdar al gândurilor blasfemiatoare. Cer să fiu luminat. Cer să primesc semn. Cer să înţeleg care-i slujirea și chemarea mea-n veac.

Răspunsul? Gândurile omenești devin aur curat doar când se lasă pironite pe lemnul Golgotei. Un Logos crucificat revelează sensul veșniciei — un rost înviat.

Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.

Evanghelia după Ioan este ultima evanghelie din canonul Noului Testament. În mod tradițional îi este atribuită apostolului Ioan. Evanghelia a atins forma finală în jurul anilor 90-110 d.Hr., deși conține semne de origini care datează din 70 d.Hr. și posibil chiar mai devreme. La fel ca celelalte trei evanghelii este anonimă, deși identifică un „discipol pe care Isus l-a iubit” dar anonim ca sursa tradițiilor sale.

Formatul video al acestui dialog este disponibil și pe platforma:

www.marilecarti.ro

Blaise Pascal (n. 19 iunie 1623, Clermont-Ferrand, Franța – d. 19 august 1662, Paris) a fost un matematician, fizician și filosof francez având contribuții în numeroase domenii ale științei, precum construcția unor calculatoare mecanice, considerații asupra teoriei probabilităților, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune și vid. În urma unei revelații religioase în 1654, Pascal abandonează matematica și științele exacte și își dedică viața filozofiei și teologiei.

În septembrie 1651, Étienne Pascal moare, iar într-o scrisoare adresată uneia din surori dă un adânc înțeles creștin morții în general și morții tatălui său în particular, idei care formează baza pentru lucrării sale filozofice ulterioare, Les pensées.

Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) în care explică legea presiunii. În urma corespondenței cu Fermat din vara anului 1654 a pus bazele teoriei probabilității. În această perioadă are și probleme de sănătate, dar continuă lucrul până în octombrie 1654. Pe 23 noiembrie 1654, în urma unei experiențe religioase își dedică viața Creștinătății.

După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal des Champs la cca. 30 de km sud-vest de Paris și publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656. Între 1656 și 1658 scrie Les pensées, cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal.

Moare la 39 de ani pe 19 august 1662, în urma extinderii tumorii maligne din stomac și este înmormântat St. Étienne-du-Mont în Paris.

Maestrul și Margareta este un roman al scriitorului rus Mihail Bulgakov despre o vizită a diavolului în Uniunea Sovietică. Mulți critici îl consideră una din cele mai importante opere ale secolului XX. Moscova anilor 1930, care primeșe vizita Satanei, deghizat ca "profesorul" Woland, un misterios gentilom "magician" de origini misterioase. Alaiul acestuia este alcătuit din Koroviev/Fagotto, motanul Behemoth, asasinul Azazello, Abadonna și vrăjitoarea Hella. Dezastrul provocat de acest grup vizează elita literară, împreună cu sindicatul MASSOLIT.

Pe un plan alternativ, se desfășoară în Ierusalim, pe vremea lui Ponțiu Pilat, evenimentele descrise de Woland în discuția sa cu Berlioz și oglindite în paginile romanului Maestrului. Este vorba de judecata lui Pilat din Pont asupra lui Yeshua Ha-Nozri, recunoașterea unei afinitati și a unei nevoi spirituale fata de Yeshua și acceptarea ezitanta, dar resemnata - din partea lui Pilat - a executarii lui Yeshua.

Sursa: Wikipedia

Adolf von Harnack a fost primul dintre marii savanţi care au separat istoria doctrinei de istoria liturghiei, reducând „esenţa creştinismului” (Das Wesen des Christentums, 1900) la un mesaj moral, exemplarism etic sau program social. Chiar şi un dogmatician de talia lui Karl Barth – care a reacţionat prompt împotriva liberalismului protestant ieşit din mantaua lui Albrecht Ritchl (profesorul lui A. von Harnack), rămânând însă prizonier calvinismului – n-a ajuns la o înţelegere a mizelor şi premiselor teologice asumate de liturghia Bisericii.

Răspunsul catolic a venit la începutul anilor 1920 din partea benedictinilor din centrul monastic Maria Laach, sub deviza „Alte Quellen, neuer Kraft” (izvoare vechi, putere proaspătă). Printr-o serioasă cercetare istorică şi aprofundare teologică, călugărul Odo Casel (OSB) şi preotul Romano Guardini au demarat procesul de regenerare a practicii liturgice, receptat pozitiv atât în Germania cât şi în Franţa. După al doilea război mondial, magisteriul Bisericii romano-catolice a încurajat reflecţia reformatoare care avea să culmineze în deciziile – până astăzi controversate – ale Conciliului Vatican II.

Între actorii principali ai acestei mişcări merită menţionat cardinalul Joseph Ratzinger – actualmente papa Benedict XVI – care a animat, alături de Hans Urs von Balthasar şi alte personalităţi catolice – gruparea „Communio.”

Formăm oameni liberi, care nu pot fi lesne cenzurați. Educăm suflete însetate de răspuns în fața suferințelor, ispitelor și provocărilor vieții moderne.

Suntem cei care cred, muncesc și investesc în educația continuă.

Dacă te-ai plictisit de sloganuri motivaționale fără miez, dacă vrei autenticitate și cauți viul vieții sau chiar Everestul înțelepciunii, atunci conversațiile socratice, atmosfera prietenească și profilul interdisciplinar al Clubului Marilor Cărți ți se potrivesc de minune.

Vino într-un loc binecuvântat care atrage zilnic persoane pasionate de literatură, filozofie, istorie, teologie, dezvoltare personală sau antreprenoriat.

Pe lângă întrunirile destinate lecturii și dezbaterile asupra unor texte cruciale din patrimoniul național sau universal, clienții noștri optează frecvent și pentru ședințe de coaching 1:1, orientate către soluții de creștere personală și profesională. În cadrul acestor întâlniri, vi se mijlocește accesul către tehnici consacrate de comunicare, arta oratoriei, vorbirea în public, secretele povestirii și strategii de leadership & personal branding.

Clubul Marilor Cărți este comunitatea deschisă celor care mizează pe rafinament și inteligență într-o Românie deșteaptă, elevată și elegantă.

Doar cultura ne vindecă de vulgaritate.

„Cartea este o admirabilă apologie a iubirii și a bărbăției. După narațiunile povestite în tihnă, diatriba la adresa marxismului cultural folosește verbul plin de nerv. Eseul e absolut savuros și ne așază în starea de trezvie…” Cătălin JECKEL

„Pentru a scrie cu atâta directețe despre iubire într-o epocă a urii instituționalizate, ai nevoie de idealismul nobil al lui Don Quijote. Convingerea că iubirea există e sminteala sacră a lui Mihai Neamțu. Și îl face la fel de admirabil ca pe cavalerul lui Cervantes.” Radu VANCU

„Prin Vârstele Iubirii, Mihai Neamțu ne aduce aminte, nouă, făpturi stinghere ale erei gigabiților pe secundă, că dragostea nu este o marfă, ci calea prin care suflete nemuritoare întâlnesc Absolutul.” Gabriel PURCĂRUȘ