Fiecare din noi are o trilogie favorită. Pentru unii este StarWars. Pentru alții este Lord of the Rings. Pentru alții regretul că nu a existat niciodată un Matrix 2, d-apăi să ajungă trilogie. Pentru toți ceilalți există Trilogia lui Teofil, cu condiția să așteptați să apară filmul pentru că cărțile sunt absolut necitibile.

Și nu spunem lucrul ăsta cu ușurință. Trilogia lui Teofil de Cosmin Perța este genul de colecție de cărți care te fac să te lași de lectură ca hobby, care te fac să regreți că ai acceptat să fii momit la școală în clasa I-a ca să înveți să citești. Un târg cu diavolul: înveți să citești, dar ca pedeapsă vei citi trilogia lui Teofil.

Pare chiar on-topic treaba asta faustică, în fond, personajul Teofil se însoțește cu fata dracului o parte din drum. Dacă literatura română nu a reușit să te facă să rejectezi actul lecturii, această carte te va da gata.

Un el mai în vârstă, îndrăgostit ca un adolescent. O ea mai tânără, vorbind ca o femeie care din generațiile care-și amintesc comunismul. O decizie de a vorbi doar în scris, prin e-mail, cât timp el călătorește, iar ea rămâne acasă.

Radu Paraschivescu scrie o poveste de dragoste în „Brățară pe glezna ta” și ne-o înfățișează cu realism: suntem siguri că scrisorile schimbate de cei doi sunt foarte interesante pentru ei doi, dar pentru noi mai puțin. Asta până când începe să se vadă tragedia la orizont.

O carte nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu un final care ni s-a părut cam ca nuca-n perete.

Unii dintre noi doar vedem scris undeva „Big in Japan” și începe să auzim un Alphaville-fantomă băgând acordurile de început ale melodiei. Sunteți de acord cu mine că romanul „Big in Japan” al lui Cosmin Leucuța e vinovat de difuzarea ilegală a muzicii de anii ‘80 pe unde telepatice? Nu? Sigur? Bine, atunci nu.

Volumul scurt publicat în colecția „Prima dragoste” de la editura Paralela 45 ne spune povestea Alexandrei, o fată de liceu ai cărei părinți sunt nu doar divorțați, ci și aproape absenți din viața ei, care nu văd când are nevoie de ajutor și când alunecă în situații oribile pentru că nu are pe nimeni alături.

Deși stilul lui Leucuța e puțin prea schițat, cartea ni s-a părut bunicică și povestea mai atent gândită și mai credibilă decât ne-am fi așteptat.

„Soarele negru”. O carte care te poartă peste tot, de la un personaj principal născut în comunism și devenit adult în tranziție, la poveștile părinților lui, la povestea mătușii lui, la… În fine. Te poartă peste tot, din una în alta, până când n-ai mai putea spune exact de unde veneai și cum ai ajuns acolo, dar Bogdan-Alexandru Stănescu o face cu suficient de mult talent încât să ții minte care e povestea chiar și atunci când nu mai știi cum era aranjată.

La început ne-a lovit stilul foarte purpuriu al prozei, ca apoi să intrăm în joc și să ne dăm seama că nu e chiar atât de rău pe cât ni se părea. Dorin a acceptat stoic explozia de expresii frumoase, Roxana a luat-o ca pe o parodie, dar au mers amândoi înainte sperând că în sfârșit au dat de un volum care să le placă. Și o vreme, poate chiar le-a plăcut. Stănescu scrie de parcă ar fi cunoscut oameni la viața lui și i-ar fi ascultat vorbind și povestind de viața lor, iar viața unui băiat pe jumătate român, pe jumătate camerunez, a cărui origine dublă îi stă scrisă pe piele, părea chiar interesantă.

Totuși, poate ar trebui să nu ne mai facem atât de multe speranțe. După un început ciudat, o continuare promițătoare și o surpriză neplăcută, Dorin a abandonat volumul, Roxana a ajuns la final doar din simțul datoriei, iar episodul de podcast a ajuns ceva mai haotic decât ar fi trebuit. Nu de alta, dar amândoi s-au pierdut în explicații despre cum divaghează povestea de la divagația divagației, lăbărțându-se pe prea multe pagini care nu duc nicăieri.

Cartea e, în cele din urmă, despre comunism târziu, naziști, psihanaliză, karate, comunism timpuriu - oh, stai, cred c-o fac să sune mai bună decât e.

Se spune că scriitorii trebuie să știe nu doar ce să scrie, ci și ce să taie, dar aici pare că sfatul nu prea s-a aplicat. „Soarele negru” e un fel de șaormă cu de toate a literaturii române. Nu știi niciodată peste ce dai acolo, dar uneori te întrebi de ce e cu anșoa - în cazul de față acea „anșoa” fiind, de exemplu, ocultismul nazist de inspirație conspiraționistă care se întinde inexplicabil pe zeci de pagini.

PS: Tocmai ce am publicat episodul și am aflat că este cea mai bună carte din 2024 în ochii Uniunii Scriitorilor. Mno, așa carte merită și o recenzie cinstită.

Am revenit cu forțe noi!

Sezonul ăsta procedăm puțin diferit. Avem de gând să publicăm episoadele atunci când sunt gata, fără să ne ținem de un program fix - puteți să vă abonați la podcastul nostru în orice aplicație de podcasturi, puteți să stați cu ochii pe RSS sau puteți să faceți ce fac eu de obicei cu alte podcasturi și să intrați ocazional pe site și să vedeți dacă a mai apărut ceva nou. Vedem cum merge.

Dar acum, să trecem la ce ne interesează de fapt. În primul episod al sezonului 2, discutăm de „Fragil” de Simona Goșu, o carte de povestiri scurte despre care am auzit că ar fi foarte apreciată și că ar fi luat o grămadă de premii. Acuma, noi am avut niște întrebări și comentarii pe marginea textelor, dar bănuim că v-ați obișnuit deja cu stilul nostru de semi-hateri.

Să fie oare un miracol de sărbători? Nu știm exact cum s-a întâmplat, dar se pare că ne-a plăcut o carte. Mai mult, „Sînt o babă comunistă” de Dan Lungu nu a fost un succes doar pentru noi doi, ci pare că a avut un public național și internațional care a apreciat-o destul de mult.

Încheiem deci acest sezon într-o cheie pozitivă și cu mult optimism. Cine știe, poate că literatura română va avea și alte volume bune de oferit data viitoare.

Dacă ploaia s-ar opri și din cer n-or să mai cadă lacrimi, despre ce ar scrie Bogdan Coșa? Romanul lui, „Cât de aproape sunt ploile reci”, nu ne răspunde la întrebări despre muzica celor de la Cargo, ci ne povestește despre satul românesc și generații întregi căzute în delăsare și neputință.

Cât de tare ne convinge povestea depinde de la om la om - noroc că suntem doi oameni în podcast, deci a avut de la cine la cine să depindă.

Andrei e un tip singuratic, care nu reușește să-și creeze legături reale cu cei din jur, simțindu-se permanent înstrăinat – ceea ce, hai să recunoaștem, nu e deloc neobișnuit pentru protagoniștii cărților pe care le-am citit până acum. La fel cum nu e neobișnuit nici faptul că nu prea-l duce mintea.

Dar „Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă” de Alex Olteanu merge un pic mai departe: cum faci să ieși din casă și să întâlnești pe cineva, când toată viața ta se poate desfășura într-un singur apartament?

Uneori îți vine să-ți iei câmpii și să pleci din țară. Iar când o faci… „Nu mai e nimeni acasă”, după cum își numește Sabina Yamamoto volumul.

Povestea e una grea, cu o Românie în zbaterile tranziției, părinți alcoolici, relații șubrede și oameni și mai șubrezi, cu secrete care se lasă scoase greu la iveală, resentimente și teamă. Dar să însemne asta că și cartea e bună?

PS: Acesta e episodul corect, postarea anterioară are episodul fragmentat.

Ar putea fi vorba de o crimă. Ar putea fi vorba de un personaj care ori e psihopat detașat, ori e angoasat hipersensibil. Dar cel mai probabil e vorba de o serie de povestiri scurte legate la repezeală într-un singur volum. „Stadii” de Oana Paler e un roman care ne-a dat de gândit, dar nu neapărat în sensul bun al expresiei.

Personajele se autoanalizează mai ceva decât dacă ar fi psihologi, Dorin deplânge descrierea programatorilor, Roxana pe cea a autistelor, iar podcastul merge mai departe din ce în ce mai structurat.