Redescoperă Evanghelia

Obiecții împotriva mântuirii eterne (partea XII)

Sinuciderea
Mulți creștini s-au întrebat cel puțin o dată în viața lor: sinuciderea este un păcat de neiertat? Credincioșii care se sinucid își pierd mântuirea și merg direct în iad? Majoritatea oamenilor, chiar și credincioșii, răspund „da” la această întrebare pentru că sinuciderea nu lasă loc pentru pocăință; o persoană intră în veșnicie cu un păcat nemărturisit și, prin urmare, neiertat. O astfel de concluzie se bazează pe presupunerea că păcatele credincioșilor sunt iertate în timp, în funcție de mărturisirea lor, și că mântuirea lor fluctuează, nu este definitivă până când aceștia nu mor cu toate păcatele mărturisite. Însă, Biblia ne învață că toate păcatele — trecute, prezente și viitoare — sunt iertate și șterse prin credința în moartea ispășitoare a lui Isus și învierea Sa. Destinul veșnic al cuiva este pecetluit și stabilit în momentul credinței achitatoare sau justificatoare și, în consecință, el a fost deja hotărât pentru totdeauna în timpul mântuirii. Mai mult decât atât, numeroase cazuri de moarte subită îi pot aduce pe creștini în eternitate înainte de a avea ocazia să se mărturisească și să se pocăiască. După cum spune teologul Robert N. Wennberg, „Dar cum rămâne cu victima unui atac de cord care moare în timp ce își brutalizează soția sau în mijlocul unei legături adultere? Eșecul lui de a se pocăi în această viață înlătură pentru totdeauna posibilitatea iertării în următoarea? Și nu trebuie să trecem din această viață cu un păcat nemărturisit și nepocăit, că altfel nu vom găsi niciodată iertarea și împăcarea cu Dumnezeu în următoarea”? Simțul practic ne arată că mulți dintre noi, dacă nu majoritatea, vom muri cu păcate de care nu ne-am cerut iertare. Pocăința însăși nu ne pecetluiește în Împărăția Cerească – Duhul Sfânt este o astfel de pecete (Efeseni 1:13, 4:30). Pentru un studiu mai aprofundat asupra păcatelor viitoare și mărturisirea păcatelor, vă recomand citirea unei alte cărți, scrisă de mine, intitulată Gloria neprihănirii.

Perspectiva oamenilor asupra sinuciderii și mântuirii este probabil influențată în mod semnificativ de perspectiva păcatului mortal promovată de Biserica Romano-Catolică, care vede sinuciderea ca un păcat letal, făcând o distincție între păcatele de neiertat și cele minore sau iertabile. Primul tip de păcate separă o persoană de harul lui Dumnezeu în timp ce celelalte, nu fac asta, deși sunt la fel de serioase. Păcatul mortal este considerat o ofensă gravă care merită pedeapsă veșnică, dacă nu este  pocăință pentru el și nu este iertat înainte de moarte. Acest lucru creează un sistem de infracțiuni considerate majore sau minore în cadrul Catolicismului. De asemenea, creează un cadru în care trăirea într-o stare de har este ca o țintă în mișcare pentru credincios, ca o luptă zilnică de a rămâne în grațiile lui Dumnezeu. Iertarea completă și totală este condiționată și necesită pocăință strictă. Poziția Romano-Catolică afirmă că a-ți lua viața în mod deliberat și fără părere de rău atrage pedeapsa veșnică.

Sinuciderea este considerată un păcat în Biblie? Definiția cea mai simplă a sinuciderii este că o persoană intenționează să moară sau acționează conform dorinței de a muri. Această persoană urmează un plan cu scopul expres de a-și pune capăt vieții. În această definiție, sinuciderea este un păcat, deoarece este crimă și vine împotriva uneia dintre cele zece porunci: „Să nu ucizi” (Exod 20:13; Deuteronom 5:17). Deși nu ne gândim instinctiv la crimă în acest fel, luarea ilegală a propriei vieți nu diferă din punct de vedere moral de luarea vieții altuia. Însă ar trebui să avem în vedere și alte aspecte importante. Sinuciderea este menționată doar de șase ori în toată Biblia. În niciunul dintre aceste cazuri nu este dată o evaluare sau o judecată morală explicită cu privire la întrebarea dacă este corect sau greșit: cazul lui Abimelec din Judecători 9:50–57; Samson în Judecători 16:28–30 (deși unii nu sunt convinși că aceasta este sinucidere în sensul strict al termenului); Împăratul Saul și purtătorul său de armuri în 1 Samuel 31:1–6 (2 Sam. 1:1–15; 1 Cronici 10:1–13); Ahitofel în 2 Samuel 17:23; Zimri în 1 Împărați 16:18–19; și Iuda Iscarioteanul în Matei 27:5.

Există, de asemenea, cazuri de sinucidere aparentă, care sunt permise din punct de vedere moral. De exemplu, soldatul care luptă cu  inamicul într-un timp de război, știind că cel mai probabil va muri, nu este vinovat de sinucidere. După cum spune Wennberg, el nu alege acest act ca mijloc de moarte „ci mai degrabă acceptă o consecință prevăzută, însă nedorită, a ceea ce face”. Într-un anumit sens, soldatul se angajează într-un act de sinucidere, dar nu se sinucide. Dar cum stă treaba cu situația unui soldat care se aruncă într-o grenadă cu pinul scos pentru a-i salva viața prietenului său sau când o mamă săracă se oprește din a consuma puțina mâncare rămasă, ca să trăiască copilul ei? Ce zici de un creștin din secolul al treilea căruia i se dădea posibilitatea de a alege: ori să-L renege pe Isus, ori să fie aruncat la lei? Refuzând să renunțe public la Isus, credinciosul alegea un plan de acțiune despre care știa că va duce la moartea sa (chiar dacă nu avea intenția conștientă de a muri), iar aceasta nu e considerată sinucidere pentru că moartea pe care o alegea era un efect secundar neintenționat al fidelității lui față de Cristos. Dar Isus, Mesia, care a ales pe deplin să se lase ucis? Poate fi acuzat că și-a luat El Însuși viața? Desigur că nu!

Sinuciderea este un păcat? Da, în multe cazuri, acesta este un păcat grav care încalcă voința exprimată a lui Dumnezeu cu privire la sanctitatea vieții. Cu toate acestea, chiar și în acest caz, nu există nicio dovadă în Biblie care să ne facă să tragem  concluzia că este situat în afara iertării obținute pentru noi la crucea lui Cristos. Cu alte cuvinte, nu, sinuciderea nu este un păcat de neiertat sau care pierde mântuirea eternă a cuiva. Familia și prietenii unui credincios care s-a sinucis nu ar trebui să-și facă griji de persoana iubită cu privire la mântuirea ei. În cele din urmă, Romani 8:38–39 spune că nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu în Cristos Isus, nici măcar moartea:

Romani 8:38–39 (NTR)38 Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici conducătorii, nici lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici puterile,39 nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă ființă nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru!

 

Concluzie

Învățătura despre siguranța veșnică a credincioșilor în Cristos generează de obicei două tipuri de răspunsuri și plasează oamenii, pe baza lor, în două categorii. Prima este formată din oameni care sunt ofensați și supărați pe această învățătură. Aceștia sunt cei religioși și auto-neprihăniți care se comportă ca fiul mai mare din pilda fiului risipitor, necunoscând dragostea Tatălui. Deși s-ar putea să fie și ei născuți din nou, imaginea lor despre Dumnezeu este mai mult a Unuia care este aspru și judecător decât a unui Tată iubitor și, din cauza acestei perspective, ei tratează pe ceilalți credincioși în același mod în care percep ei divinitatea. Devin critici duri sau se mândresc cu faptele bune pe care le fac. Ei cred că Dumnezeu îi iubește pe oameni și le suportă păcatele doar până când se nasc din nou, iar după aceea, ei ar trebui să fie perfect sfinți în faptele lor. În caz contrar, El îi va pedepsi sau le va anula mântuirea dacă se complac prea mult în comportamente păcătoase. Așadar, acești creștini se bazează mai mult pe faptele lor bune de sfințenie pentru a rămâne mântuiți decât pe neprihănirea lui Isus prin credință. Dacă ești una dintre acele pers...

Obiecții împotriva mântuirii eterne (partea XI)

Divorț și recăsătorire

Divorțul este de mult timp un subiect complex și controversat în biserică. În cultura noastră de astăzi, mulți oameni sunt afectați de acesta într-un fel sau altul. Cu toții cunoaștem pe cineva, fie un membru al familiei sau un prieten apropiat, care a experimentat durerea unei căsnicii rupte. Sau poate tu însuți ai trecut sau treci printr-un divorț. Dacă da, sunt sigur că nu trebuie să vă spun cât de dureros și devastator poate fi acesta, atât pentru adulți, cât și pentru copiii implicați în situație. Mai mult decât atât, ca și copil al lui Dumnezeu, sunt sigur că te-ai întrebat de mai multe ori: „Mă va mai ierta Dumnezeu dacă divorțez sau mă recăsătoresc? Voi rămâne mântuit sau îmi voi pierde mântuirea pentru totdeauna?” Toate acestea sunt întrebări bune și pertinente, în special pentru credincioșii care au trecut deja prin acesta sau intenționează să o facă. În primul rând, trebuie să aflăm din Biblie care cazuri de divorț sau recăsătorire sunt păcate. În al doilea rând, pentru acele situații în care despărțirea de partenerul de căsătorie este un păcat, trebuie să stabilim, din nou, cu ajutorul Scripturii, dacă acest tip de păcat este de neiertat și îi poate face pe credincioși să-și piardă mântuirea veșnică.

 

Imoralitatea sexuală și partenerul necredincios

Există două cazuri clare în care divorțul este permis de Dumnezeu și nu este considerat un păcat în Scriptură. Primul motiv admisibil, descris de Isus în Matei 5:31–32 și Matei 19:9, este infidelitatea prin imoralitate sexuală, care se aplică ambilor soți:

Matei 5:31–32 (NTR)31 S-a mai zis: «Oricine divorțează de soția lui să-i dea o scrisoare de despărțire».32 Dar Eu vă spun că oricine divorțează de soția lui, dintr-un alt motiv decât cel al preacurviei, o împinge să comită adulter, iar cel ce se căsătorește cu o femeie divorțată comite adulter.Matei 19:9 (NTR)9 Dar Eu vă spun că oricine divorțează de soția lui, în afară de caz de preacurvie, și se căsătorește cu alta comite adulter.

Unii lideri spirituali din trupul lui Cristos de astăzi susțin că, pe baza acestor două pasaje, numai imoralitatea sexuală este un motiv valid pentru a desface o căsnicie. Dacă este așa, înseamnă că apostolul Pavel L-a contrazis pe Isus. În 1 Corinteni 7:15, el adaugă o a doua situație în care divorțul nu este un păcat, aceea a unui soț necredincios care dorește să se despartă:

1 Corinteni 7:12–15 (NTR)12 Celorlalţi vă spun eu, nu Domnul, că, dacă un frate are soţia necredincioasă şi ea vrea să stea cu el, el să nu divorţeze de ea,13 iar dacă o femeie are soţul necredincios şi el vrea să stea cu ea, ea să nu divorţeze de soţul ei.14 Căci soţul necredincios este sfinţit prin soţia lui, iar soţia necredincioasă este sfinţită prin fratele, altfel copiii voştri ar fi necuraţi, dar aşa sunt sfinţi.15 Însă dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă. În astfel de circumstanţe, fratele sau sora nu sunt legaţi. Dumnezeu v-a chemat la pace.

Mai târziu, vom vedea că, atunci când Isus spune în Matei 5:31–32, Matei 19:9 și Marcu 10:2–12 că un bărbat nu trebuie să se despartă de soția sa din niciun alt motiv, în afară de imoralitate sexuală, el are în vedere o anumită controversă fierbinte din vremea Lui despre acest subiect, care se baza pe Deuteronom 24:1–2.

 

Abuzul fizic și emoțional

Poate întrebi: „Dar cum rămâne cu abuzul fizic, abuzul emoțional sau neglijarea unui soț? Este vreunul dintre aceste motive acceptabil pentru divorț? Ce spune Biblia despre aceasta?” Nu există un răspuns ușor, deoarece nici Biblia nu are un răspuns clar, negru pe alb, la această dilemă. Aici lucrurile se complică și intră în zona gri, de aceea trebuie să ne bazăm pe Duhul Sfânt pentru a ne oferi revelația și înțelegerea inimii Sale în această chestiune. Dacă privim cu atenție Scriptura, cu o inimă deschisă și sinceră, vom afla că ea are o soluție la această problemă provocatoare.În primul rând, vă invit să observați, prin câteva exemple, un principiu general valabil și anume că dragostea și mila lui Dumnezeu sunt întotdeauna mai mari decât dreptatea Sa.Fără a-Și diminua în vreun fel neprihănirea și pedeapsa pentru păcat, El este mereu în slujba de a încuraja, de a zidi și de a restaura viețile oamenilor, în ciuda greșelilor și eșecurilor lor. El întotdeauna se bucură să-Și vadă copiii fericiți și bine. Chiar și în vremurile Vechiului Testament, în timpul Legii lui Moise, când Dumnezeu părea foarte crud și aspru în pedepsele Sale pentru actele de neascultare ale oamenilor, El a făcut totul din grijă față de ei și pentru că nu exista altă cale de a realiza ceea ce trebuia să facă pentru umanitate. În momentul în care devenim părinți, putem începe să înțelegem și să experimentăm o licărire din inima lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Indiferent cât de răi pot fi copiii și indiferent ce lucruri rele ar putea face, tații și mamele normale nu vor renunța niciodată la ei și vor face întotdeauna tot ce le stă în putere pentru a-i vedea bine și fericiți. Când Adam și Eva au păcătuit mâncând fructul interzis al pomului cunoașterii binelui și a răului, Dumnezeu i-ar fi putut lăsa să moară pentru totdeauna, conform dreptății Sale, și să nu-i răscumpere niciodată. Însă, datorită dragostei Lui nemărginite, El a găsit o cale, deși dureroasă, anevoioasă și costisitoare, de a salva omenirea de la distrugerea veșnică, fără a-Și diminua dreptatea. În Matei 12:1–8, ucenicii lui Isus smulgeau fire de grâu și le mâncau de Sabat pentru că le era foame, iar fariseii i-au acuzat că au făcut ceva de neîngăduit în ziua de odihnă. Să vedem care a fost răspunsul lui Isus:

Matei 12:1–8 (NTR)1 În vremea aceea, într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. Ucenicii Lui erau flămânzi, aşa că au început să smulgă spice de grâu şi să mănânce.2 Când au văzut fariseii lucrul acesta, I-au zis lui Isus: – Uite, ucenicii Tăi fac ce nu este voie să se facă în ziua de Sabat!3 El le-a răspuns: – N-aţi citit ce a făcut David atunci când i s-a făcut foame atât lui, cât şi celor ce erau cu el?4 Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu și a mâncat pâinile prezentării, pe care nu era îngăduit să le mănânce nici el, nici cei ce erau cu el, ci doar preoții?5 Sau n-ați citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoții profanează Sabatul în Templu și totuși sunt nevinovați?6 Dar Eu vă spun că aici este Cineva mai mare decât Templul!7 Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă doresc, nu jertfă!“, n-aţi fi condamnat nişte nevinovaţi!8 Căci Fiul Omului este Domn şi al Sabatului!

Isus le amintește mai întâi din Vechiul Testament de o ocazie în care regele David a mâncat pâinile pentru punere înaintea Domnului, din casa lui Dumnezeu, lucru care nu îi era îngăduit, pentru că, doar preoții aveau voie să mănânce din ele, dar Dumnezeu nu l-a pedepsit. Din nou, aceasta este o situație în care dragostea și mila Lui au fost mai mari decât legea Sa deja stabilită. Apoi, Isus oferă un alt exemplu în care preoții încalcă sfințenia Sabatului și sunt tot nevinovați. În relatarea aceleiași împrejurări din Marcu 2:23–28, Isus chiar spune că Sabatul a fost făcut pentru om și nu omul pentru Sabat, punând din nou bunăstarea oamenilor mai presus de legea s...

Mântuirea în Vechiul Testament și cazuri de apostazie în Biblie

Dar cum rămâne cu cazurile care sunt consemnate în Scriptură ca și apostazie reală în credință? Printre astfel de exemple se numără Lot, împaratul Saul, Solomon, Iuda Iscarioteanul — ucenicul lui Isus — Anania, Imeneu și Filet, Dima,  etc. În primul rând, să ne ocupăm de persoanele din Vechiul Testament care au trăit înainte de moartea și învierea lui Isus. Despre unii dintre cei mai proeminenți oameni  ai Vechiului Testament, cum ar fi Adam, Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, Iosua, David, Daniel, Isaia, Ieremia și toți ceilalți profeți, știm cu siguranță că după moartea lui Isus pe cruce, ei au fost mântuiți. Însă, pe ce bază? Mai mult decât atât, cum rămâne cu toți ceilalți oameni mai puțin cunoscuți, ale căror nume nu au fost menționate în Biblie, dar care totuși au făcut parte din poporul lui Dumnezeu? Au fost mântuiți după cruce? Dacă da, cum? Pe ce bază? Dacă nu, de ce? Cum a atins răscumpărarea viețile lui Rut și Rahav? Acestea sunt întrebări esențiale.

Mântuirea personală prin har, prin credință în lucrarea ispășitoare a lui Cristos pe cruce, s-ar putea să nu fi fost atât de clară pe vremea lui Noe, așa cum este pentru noi astăzi. Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii a venit la naţiunea Israel la aproximativ patru sute de ani după ce canonul Vechiului Testament a fost închis. Cum, atunci, ar putea exista un obiect clar al credinței?

O concepție greșită des întâlnită despre calea de mântuire în Vechiul Testament este că evreii au fost mântuiți prin respectarea Legii. Dar știm din Scriptură că aceasta nu este adevărat. Galateni 3:11 spune:

Galateni 3:11 (NTR)11 Este clar că nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin Lege, pentru că „cel drept prin credință va trăi“.

Unii ar putea spune că acest verset este valabil doar pentru Noul Testament, dar Pavel citează din Habacuc 2:4, unde spune:

Habacuc 2:4 (NTR)4 Iată, s-a mândrit! Nu-i este drept sufletul în el. Însă cel drept prin credința lui va trăi.

Mântuirea prin credință, fără Lege, era un principiu al Vechiului Testament. Pavel a învățat că scopul Legii era de a sluji ca un „tutore pentru a ne aduce la Cristos, ca să fim îndreptățiți prin credință” (Galateni 3:24). De asemenea, în Romani 3:20, Pavel a subliniat că respectarea Legii nu i-a salvat pe evreii din Vechiul sau Noul Testament, deoarece nimeni nu poate fi  declarat drept înaintea Lui prin respectarea Legii. Legea nu a fost niciodată menită să salveze pe cineva; scopul Legii a fost să ne facă conștienți de păcat. Dacă mântuirea oamenilor în Vechiul Testament nu a fost prin respectarea Legii, atunci prin ce a fost? Răspunsul la această întrebare se găsește în Scriptură, așa încât să nu existe nicio îndoială cu privire la acest subiect. În Romani 4, apostolul Pavel precizează că mântuirea în Vechiul Testament a fost aceeași ca și în Noul Testament, adică doar prin har, doar prin credință, numai în Cristos. Pentru a dovedi acest lucru, Pavel ne îndreaptă atenția către Avraam, strămoșul poporului evreu, care a fost mântuit prin credință și nu prin fapte: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4:3). Avraam nu ar fi putut fi mântuit respectând Legea, deoarece a trăit cu peste patru sute de ani înainte ca ea să fie dată! De asemenea, circumcizia nu a fost prezentată lui Avraam și descendenților săi până în Geneza 17, adică mai mult de zece ani mai târziu. Romani 4:13-16 spune aceasta:

Romani 4:13-16 (NTR)13 Căci nu prin Lege i-a fost făcută lui Avraam sau urmașilor lui promisiunea că va fi moștenitor al lumii, ci prin dreptatea care vine prin credință.14 Căci, dacă moștenitori sunt cei ce sunt sub Lege, atunci credința este fără folos, iar promisiunea este desființată.15 Fiindcă Legea aduce mânie, dar, unde nu este Lege, nu este nici încălcare a Legii.16 De aceea promisiunea este prin credință: ca să fie potrivit harului, așa încât aceasta să fie sigură pentru toți urmașii, nu doar pentru cei ce sunt sub Lege, ci și pentru cei ce au credința lui Avraam, care este tatăl nostru, al tuturor.

Aici vedem că promisiunea de a deveni moștenitori ai lumii sau promisiunea mântuirii nu a fost făcută numai lui Avraam, ci și descendenților săi care au venit prin Isaac. Iar aceasta nu a venit prin Lege, ci prin credința lui Avraam. Toți urmașii lui, de la Isaac la Cristos, au primit mântuirea după cruce la nivel federal datorită credinței lui Avraam și a legământului cu Dumnezeu, chiar dacă unii dintre ei nu au umblat pe deplin cu El. Avraam a fost capul federal al mântuirii lor prin credință. Pentru a dovedi că Dumnezeu Își împlinește promisiunile făcute unui lider federal în viața descendenților săi, chiar dacă ei nu sunt plăcuți întotdeauna lui Dumnezeu, voi oferi câteva exemple. În primul rând, Noe a fost salvat de la distrugerea potopului împreună cu toată familia sa (soție, fii și nurori), deși Biblia nu spune nimic despre relația sau devotamentul lor față de Dumnezeu. Au fost salvați datorită lui Noe. În al doilea rând, în 2 Împărați 10:30-31, Dumnezeu face o promisiune puternică împăratului Iehu, că fiii săi vor sta pe tronul lui Israel până la a patra generație, fără a adăuga nici o condiție sau calificativ la aceasta:

2 Împărați 10:30-31 (VDC)30 Domnul a zis lui Iehu: „Pentru că ai adus bine la îndeplinire ce este plăcut înaintea Mea și ai făcut casei lui Ahab tot ce era după voia Mea, fiii tăi până la al patrulea neam vor ședea pe scaunul de domnie al lui Israel.”31 Totuși Iehu n-a luat seama să umble din toată inima lui în legea Domnului Dumnezeului lui Israel și nu s-a abătut de la păcatele în care târâse Ieroboam pe Israel.

După ce Dumnezeu a făcut acea făgăduință, chiar și împăratul Iehu, căruia i s-a făcut promisiunea, nu a umblat din toată inima lui după legea Domnului Dumnezeului lui Israel. Și-a revocat Dumnezeu promisiunea față de el sau de fiii săi din cauza păcatelor sale? Desigur că nu! Ioahaz, fiul lui Iehu, a domnit șaptesprezece ani peste Israel în Samaria, deși a făcut ce este rău înaintea Domnului (2 Împărați 13:1-2). Apoi, Ioas, fiul lui Ioahaz și descendentul lui Iehu din a doua generație, a domnit șaisprezece ani peste Israel în Samaria, deși și el a făcut ce este rău în ochii lui Dumnezeu (2 Împărați 13:10-11). Mergând mai departe, în 2 Împărați 14:23-24, vedem a treia generație a lui Iehu, Ieroboam, fiul lui Ioas, care începe să domnească în Samaria și o face timp de patruzeci și unu de ani, deși și el a făcut rău în ochii lui Dumnezeu și a a făcut pe Israel să păcătuiască. În sfârșit, în 2 Împărați 15:8-9, Biblia spune că Zaharia, fiul lui Ieroboam (a patra generație a lui Iehu) a domnit peste Israel în Samaria timp de șase luni. 2 Împărați 15:12 spune următoarele:

2 Împărați 15:12 (VDC)12 Astfel s-a împlinit ce spusese lui Iehu Domnul, când zisese: „Fiii tăi până în al patrulea neam vor ședea pe scaunul de domnie al lui Israel.”

Nu pot decât să mă minunez de bunătatea și credincioșia extravagantă a lui Dumnezeu față de oameni! Așadar, descendenții lui Avraam au fost mântuiți prin credința sa, după învierea lui Isus. Ai putea spune că Dumnezeu nu este corect să aleagă doa...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA X)
 

Permisiunea de a păcătui

O altă obiecție la doctrina păstrării sfinților în credință (sau a permanenței veșnice a mântuirii) este că aceasta tinde să-i conducă pe credincioși la indolență și permisiune de a păcătui. Totuși, aceasta este o perversiune a doctrinei, posibilă doar pentru oamenii neregenerați, deoarece siguranța succesului este cel mai puternic stimulent de a umbla în sfințenie pentru creștinii născuți din nou. Faptul că Dumnezeu îi asigură pe creștinii adevărați că nu-și vor pierde mântuirea până la sfârșit, nu anulează nevoia de fapte bune și sfințire din partea credincioșilor. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioși în Filipeni 2:12 „să manifeste în exterior mântuirea lor cu frică și cutremur”. Aceasta nu înseamnă că faptele bune sunt mijlocul prin care să-și păstreze mântuirea până la capăt, ci acestea sunt efectul și dovada adevăratei convertiri. Din nou, aduc în atenția ta această ilustrație, cu regele Solomon pentru că este una foarte bună. Ce a urmărit el când a decis să omoare copilul viu și să-l împartă între cele două femei care au venit la judecată? A căutat o faptă din partea femeilor care să merite sau să câștige copilul? A vrut să creeze o nouă relație între femei și copil, care nu exista înainte? Desigur că nu! În schimb, el căuta o faptă care să dovedească ceea ce era deja adevărat, o acțiune care să arate cine era mama acelui copil. Adevărații credincioși vor fi mereu în străduință activă de a trăi în sfințenie până la sfârșit, iar siguranța succesului în această călătorie este cel mai bun stimul posibil.

Pavel spune în Romani 6:2: „Cum putem noi cei care am murit față de păcat să continuăm să trăim în el?” De ce te-ai gândi să faci răul din moment ce te-ai pocăit și ai venit de partea lui Dumnezeu? De ce ai vrea să păcătuiești când nu mai ai o natură păcătoasă și poți trăi o viață abundentă de bucurie absolută, pace, sănătate și prosperitate? Poate Dumnezeu să facă tot ce vrea? Da, desigur! Însă Îi dă aceasta permisiunea să păcătuiască? Niciodată, pentru că libertatea și voința Lui liberă au limite; ele sunt generate și determinate de natura Lui.

Dumnezeu vrea ca cei în Cristos să umble în sfințenie pentru că ei vor și doresc aceasta, nu din frică și constrângeri.

Noi trebuie să avem încredere în transformarea puternică și palpabilă pe care o face Dumnezeu în credincioși prin Duhul Sfânt și să nu încercăm să controlăm oamenii prin frică.

 

Confuzia privind voința liberă a omului
Această obiecție sună astfel: „Dacă credincioșii adevărați nu își pot pierde mântuirea și nu au opțiunea reală de a-L respinge pe Cristos dacă vor să o facă, după ce au fost mântuiți, atunci nu mai au cu adevărat voință liberă”. O astfel de obiecție se bazează pe presupunerea falsă că liberul arbitru uman nu este influențat de nimic, nu este legat și nu depinde în nici un fel de natura intrinsecă a persoanei, care poate fi ori păcătoasă de la primul Adam, ori neprihănită de la ultimul Adam, Isus Cristos.

Dumnezeu Însuși are voință liberă deplină. Cu toate acestea, El nu va alege niciodată să îmbrățișeze răul sau căile lui Satan. Nici măcar nu va dori să facă așa ceva, liberul Său arbitru este complet legat de natura Sa neprihănită. Așa sunt și credincioșii adevărați după mântuire. Dumnezeu face o schimbare atât de puternică în natura lor, prin Duhul Sfânt, încât ei nu vor dori niciodată să aleagă cu voința lor liberă să-L respingă pe Dumnezeu și să-și piardă mântuirea. Singurul motiv pentru care voința liberă a credincioșilor nu pare încă în întregime legată de noua natură sfântă a duhului lor aici pe pământ, este pentru că mintea lor nu este încă complet reînnoită.

Voința liberă a primului Adam nu era în totalitate dependentă de natura sa, înainte de cădere. De ce? Pentru că, deși avea o natură sfântă în interior, era capabil totuși să comită un păcat care i-ar putea schimba natura în întuneric: mâncarea din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar și liberul arbitru al oamenilor pierduți înainte de mântuire nu depinde în totalitate de natura lor păcătoasă. De ce? Pentru că sub influența Duhului Sfânt și la auzirea mesajului Evangheliei, ei pot lua o decizie care să-i recreeze complet spiritual. Însă, după mântuire, credincioșii născuți din nou devin un singur duh cu Trinitatea (1 Corinteni 6:17). Voința lor este tot liberă dar acum depinde de natura sfântă din interiorul lor în ceea ce privește mântuirea veșnică.

I-am auzit pe unii credincioși spunând că motivul pentru care avem Duhul Sfânt în noi acum, este ca să ne ajute să ne sfințim, astfel încât să ne putem menține mântuirea până la capăt și că ar trebui să folosim ajutorul Lui prin alegerea noastră liberă, în același mod în care ne-am folosit liberul arbitru pentru a accepta mântuirea și a ne naște din nou. Deși este adevărat că avem nevoie de ajutorul Duhului Sfânt pentru sfințire și că voința noastră este implicată în acest proces, nu este adevărat că menținerea mântuirii noastre se bazează în întregime pe alegerea noastră de a folosi ajutorul Duhului Sfânt. Să citim Romani 4:1-8,

Romani 4:1–8 (NTR)1 Atunci, ce vom spune că a găsit Avraam, strămoșul nostru în ce privește trupul?2 Pentru că, dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, atunci are motive de laudă, însă nu înaintea lui Dumnezeu.3 Căci ce spune Scriptura? „Avraam a crezut în Dumnezeu, și aceasta i-a fost considerată dreptate“.4 Dar plata celui ce lucrează nu este considerată un har, ci o datorie,5 însă celui care nu lucrează, ci se încrede în Cel Care-l îndreptățește pe cel lipsit de evlavie, credința îi este considerată dreptate.6 Tot așa vorbește și David despre fericirea omului pe care Dumnezeu îl consideră drept fără fapte:7 „Fericiți sunt cei ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite!8 Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în considerare păcatul!“

Avraam a trăit într-o perioadă în care Legea lui Moise nu fusese încă dată și Duhul Sfânt nu locuia în el pentru a-l ajuta să facă fapte de sfințenie. El nu a avut nicio altă cale de a-și menține mântuirea sau neprihănirea, decât prin credință, conform pasajului de mai sus. Mai mult, în versetul 6, regele David a descris binecuvântarea omului căruia Dumnezeu îi atribuie neprihănire în afara faptelor lui (separat și independent de faptele noastre bune) și se referea la viitoarele creații noi în Cristos. Avraam și regele David au fost într-o poziție mai bună decât noi, credincioșii în Cristos? Întreb aceasta pentru că viețile lor par să fi fost mult mai simple decât ale noastre, deoarece nu trebuiau să-și mențină neprihănirea prin fapte. Au avut doar credință și aceasta a fost de ajuns, iar Avraam este tatăl seminței lui Cristos, căreia îi aparțin toți credincioșii. Deci, chiar dacă ne folosim liberul arbitru în a cere ajutorul și puterea Duhului Sfânt pentru a face fapte de sfințenie, pe care trebuie să căutăm să le facem, acestea nu au nicio valoare în menținerea neprihănirii noastre. Ele sunt doar un mijloc de a beneficia în exterior, din ce în ce mai mult, de moștenirea lui Dumnezeu care locuiește în noi și de a manifesta darul neprihănirii din noi, într-o măsură tot mai mare. Aceste fapte vor primi și răsplată în viața viitoare.

 

Renunțarea la mântuire prin voința liberă

În trupul lui Cristos, există o învățătură bazată pe Evrei 6:4–6 (text care a fost deja tratat), conform căreia poate fi o mică posibilitate ca oamenii ...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA IX)
Iuda 1:3–7 (Necredința de după mântuire)

Iuda 1:1–7 (BTF2015)1 Iuda, rob al lui Isus Cristos și frate al lui Iacov, celor ce sunt sfințiți prin Dumnezeu Tatăl și păstrați în Isus Cristos și chemați:2 Milă și pace și dragoste să vă fie înmulțite.3 Preaiubiților, dându-mi toată silința ca să vă scriu despre salvarea comună, am fost constrâns să vă scriu și să vă îndemn să luptați cu zel pentru credința care a fost dată sfinților o dată.4 Fiindcă s-au furișat anumiți oameni, care din vechime au fost rânduiți pentru această condamnare, oameni neevlavioși, schimbând harul Dumnezeului nostru în desfrânare și negând pe singurul Domn Dumnezeu și pe Domnul nostru Isus Cristos.5 De aceea doresc a vă aduce aminte, deși odată ați știut aceasta, că Domnul, după ce a salvat poporul din țara Egiptului, a nimicit pe cei ce nu au crezut.6 Și pe îngerii care nu și-au ținut domeniul de activitate, ci și-au părăsit propria locuință, El i-a păstrat în lanțuri veșnice sub întuneric, pentru judecata marii zile.7 Așa cum Sodoma și Gomora și cetățile din jurul lor, care asemenea acelora, s-au dedat curviei și au mers după altă carne, sunt puse înainte ca exemplu, suferind răzbunarea focului etern.

Când citim acest pasaj, unii dintre noi, credincioși sinceri, am putea avea impresia la prima vedere că Iuda îi avertiza și îi „amenința” pe credincioșii autentici că, dacă nu își păstrează credința purtându-se moral până la sfârșitul vieții lor și dacă se lasă influențați de acei oameni neevlavioși infiltrați printre ei, își vor pierde mântuirea și vor suferi răzbunarea focului veșnic. Iuda oferă chiar două exemple care insinuează acest tip de gândire. Primul exemplu este despre acei oameni din Israel care au fost salvați de Domnul din Egipt la un moment dat și apoi au fost distruși din cauza necredinței lor. Al doilea îi descrie pe îngerii care au fost cândva îngeri sfinți, dar apoi s-au răzvrătit împotriva autorității lui Dumnezeu, părăsind tărâmul pe care Dumnezeu îl stabilise pentru ei, ca să rămână în el. Ei au ajuns în lanțuri veșnice, în întuneric, așteptând ziua cea mare a judecății. Se crede că aceștia sunt fiii lui Dumnezeu din Geneza 6:1–4 care s-au coborât pe pământ și s-au căsătorit cu fiicele oamenilor, dând naștere unor uriași. Să vedem dacă această interpretare a lui Iuda 1:1–7 este acceptabilă.

Noi, creștinii, avem adesea un dezavantaj semnificativ în interpretarea corectă a pasajelor dificile, deoarece trebuie să ne bazăm doar pe ceea ce este scris și chiar tradus din alte limbi, precum greacă și ebraică. În plus, publicul căruia Biblia i se adresa aparținea unor culturi cu anumite obiceiuri, preconcepții și probleme, dintre care multe ne sunt străine astăzi. Faptul că nu am fost prezenți acolo pentru a auzi tonul și atitudinea cu care s-au spus unele lucruri, precum și contextul cultural și ceea ce se petrecea, care impunea ca anumite lucruri să fie spuse, ar trebui să ne facă și mai sârguincioși și atenți în interpretare. Când vine vorba de siguranța mântuirii, epistola lui Iuda se încadrează în această categorie de pasaje care necesită revelație de la Duhul Sfânt și o atenție sporită la detalii.

Iuda spune în versetul 3 că, în timp ce dorea să împărtășească cu ei lucruri despre mântuirea comună și despre binecuvântările mântuirii, s-a simțit obligat să-i încurajeze, să-i îndemne și să-i inspire să lupte pentru credință. Scopul lui Iuda a fost să-i încurajeze pe acești credincioși și să le dea speranță, nu să-i descurajeze cu amenințări și frică. Ca principiu general de interpretare, orice cuvânt al Scripturii inspirat de Duhul Sfânt nu va aduce niciodată frică în inima credinciosului, ci credință, speranță și mângâiere. Romani 10:17 spune că auzirea Cuvântului lui Dumnezeu produce credință, iar 1 Corinteni 14:3 ne spune că orice cuvânt de profeție, care este asemenea Cuvântului lui Dumnezeu și inspirat de Duhul Sfânt, aduce oamenilor edificare, îndemn și mângâiere. Dacă citirea acestui pasaj din Iuda ne-a lăsat cu mai multă frică decât credință și speranță, dacă ne-a creat teamă de a ne pierde mântuirea, ceva trebuie să nu fie în întregime corect cu interpretarea noastră. Acesta este un indiciu că Iuda s-ar putea să nu se fi referit aici la posibilitatea credincioșilor adevărați de a-și pierde mântuirea veșnică.

Revenind la versetul 3, să observăm că Iuda nu îi încurajează pe credincioși să păstreze credința sau să vegheze în ea în sensul trăirii sfinte sau chiar al luptei bune a credinței. În schimb, el folosește o expresie diferită: să lupte cu zel pentru credință. Care credință? Cea care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna. Aici avem un indiciu că Iuda nu se referă la viața sfântă sau încrederea în Dumnezeu, ci în mod specific, la ansamblul sau întregul conținut al credinței, doctrinele corecte ale ei și ale harului care le-au fost vorbite inițial de apostoli. Iuda vrea să-i încurajeze pe credincioși să lupte pentru credințele și convingerile lor din Evanghelie și să le păzească de oamenii neevlavioși și de oricare alte posibile erezii, nu să „lupte” cu ei înșiși pentru a nu-și pierde credința. De ce trebuia Iuda să-i încurajeze în acest domeniu? Pentru că anumiți oameni neevlavioși s-au strecurat în biserică pe neobservate și schimbau harul în desfrânare. Ei nu-L recunoșteau pe Isus Cristos ca Dumnezeu. Din descrierea lui Iuda, acești oameni erau necredincioși care s-au alăturat în mod conștient bisericii, încercând să-i convingă pe credincioși prin argumente, că poate Isus nu e singura cale de mântuire, că poate ar trebui să fie mai toleranți cu toți oamenii deoarece Dumnezeu îi iubește și că poftele fizice sunt normale și nu pot fi negate.

Cartea lui Iuda pare o carte foarte potrivită și pentru vremurile în care trăim și probabil că nu întâmplător se află la sfârșitul Bibliei înainte de Apocalipsa. Dacă o citim cu atenție, nu putem decât să observăm că descrie în detaliu ce se întâmplă acum în lume cu propaganda LGBTQ, cu știința și dezvoltarea tehnologică ridicându-se deasupra lui Dumnezeu și încercând să-L excludă în totalitate și cu un număr tot mai mare de oameni influenți care susțin că Isus nu este singura cale de salvare și că mântuirea poate fi găsită în orice religie a lumii. De exemplu, nu știu dacă ați auzit vreodată de ea, dar există o carte numită Secretul, care vorbește despre obținerea a tot ceea ce dorești în viață prin Legea Atracției și plasează toate religiile în aceeași categorie. Această carte îl numește pe Dumnezeu un câmp imens de energie, o minte supremă, o conștiință sau o sursă creatoare din care toți oamenii fac parte și fiecare religie are propriul nume pentru ea. Oprah Winfrey, o persoană foarte influentă din Statele Unite ale Americii, despre care se presupune că este creștină, a spus public că ea nu crede că Isus Cristos este singura cale către mântuire. Ea a prezentat chiar argumente care par solide pentru inimile și mințile ce nu sunt ancorate în Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, majoritatea filmelor realizate de Hollywood sau Netflix în ultima vreme promovează agenda LGBTQ într-un fel sau altul, în numele iubirii și toleranței. Nu numai atât, dar multe dintre filme îi pun pe creștini în mod intenționat într-o lumină proastă, în contrast cu știința, de parcă aceștia ar fi foarte înguști, miopi și neagă mereu știința. Acest lucru nu este adevărat. Oameni influenți și chiar pastori de biserici, încep să promoveze ideea că adulterul, homosexualitatea și căsătoriile între persoane de...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA VIII)

Romani 11:16-24 (Severitatea lui Dumnezeu)

Romani 11:16–24 (NTR)16 Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, și plămădeala este sfântă; și dacă rădăcina este sfântă, și ramurile sunt sfinte.17 Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului,18 nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine.19 Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.”20 Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinței lor, și tu stai în picioare prin credință: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te!21 Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine.22 Uită-te dar la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei ce au căzut și bunătate față de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat și tu.23 Și chiar ei, dacă nu stăruiesc în necredință, vor fi altoiți, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăși.24 Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiți ei, care sunt ramuri firești în măslinul lor?

Ori de câte ori le spun oamenilor despre bunătatea și dragostea lui Dumnezeu, aproape întotdeauna există cineva care cere echilibru și spune că ar trebui să predic și despre severitatea Lui. Apoi citează versetul 22 din Romani 11: „Știi, Dumnezeu este bun, dar El este și sever, așa că ai grijă! El ți-a dat o șansă să te pocăiești, dar acum trebuie să dovedești că ai meritat-o și să-ți faci ordine în viață, altfel s-a terminat cu tine!” Și ne mirăm de ce necredincioșii nu se entuziasmează de această așa-zisă Evanghelie! Acest text, și în special versetul 22, ridică următoarele întrebări: Cui se adresează apostolul Pavel? Ce înseamnă să fii „tăiat”? Care este semnificația condiției „dacă vei continua în bunătatea Lui”? Mulți credincioși susțin că Pavel vorbește aici creștinilor ca persoane individuale care pot fi tăiate de la mântuirea lor dacă nu continuă să trăiască în credință. Să vedem împreună de ce nu este adevărat acest lucru!

În primul rând, dacă ne uităm la context, pasajul în sine poate, la prima vedere, să pară contradictoriu. Căci cum ar putea apostolul Pavel să scrie despre ramurile tăiate în versetul 22 și apoi, în aceeași suflare, să se întoarcă și să spună că darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile în versetul 29? Care afirmație este reală? Ne spune Pavel că un creștin își poate pierde mântuirea sau vorbește despre altceva? În al doilea rând, cine sunt „ei” care au fost tăiați și cine sunteți „voi” care ați fost altoiți? Pavel nu vorbește nici despre persoane individuale și nici despre biserică ca întreg. El vorbește despre două grupuri de oameni — evrei și neamuri:

Romani 11:13 (NTR)13 V-o spun vouă, neamurilor: Întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea.

Națiunea Israel, ca și comunitate, a fost „tăiată”, iar neamurile, ca și grup, au fost altoiți. Evreilor li s-a arătat favoare de la Domnul, dar nu au acceptat-o (deși anumiți evrei individuali au primit-o, cum ar fi Pavel însuși și apostolii lui Isus). Dumnezeu a întins mâna către evrei cu dragoste, dar ei I-au întors spatele, iar acum favoarea Lui este extinsă asupra neamurilor. Dumnezeu dorește să binecuvânteze pe toată lumea, dar nu toată lumea primește binecuvântarea Lui. Motivul pentru care „au fost tăiați” sau pentru care  „severitatea lui Dumnezeu” s-a manifestat înspre ei, nu a fost nivelul lor scăzut de sfințenie și de fapte bune, ci necredința în Isus. Evreii au încercat să câștige favoarea Lui ca și grup și au fost tăiați. Aceasta sună a judecată divină, ca și cum Dumnezeu i-ar fi respins. Dar uite ce spune Pavel:

Romani 11:1, 2, 11, 20 (NTR)1 Atunci întreb: Și-a respins Dumnezeu poporul? În niciun caz! Căci și eu sunt israelit, din urmașii lui Avraam, din seminția lui Beniamin.2 Dumnezeu nu Și-a respins poporul, pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu știți ce spune Scriptura despre Ilie, cum se roagă el lui Dumnezeu împotriva lui Israel?…11 Prin urmare, întreb: s-au împiedicat ei în așa fel, încât să cadă pentru totdeauna? În niciun caz, ci, datorită alunecării lor, mântuirea a ajuns la neevrei, pentru a-i face pe israeliți geloși.…20 Așa este. Ele au fost rupte prin necredință, iar tu stai în picioare prin credință! Prin urmare, nu te îngâmfa, ci teme-te!

Condamnarea necredinței este autoprovocată, refuzănd binecuvântările Lui nu vei fi binecuvântat, ci blestemat. Acesta este motivul pentru care Pavel le avertizează pe neamuri să „continue în bunătatea lui Dumnezeu”. Mai mult decât atât, merită menționat că poporul Israel a fost „tăiat” ca națiune ÎNAINTE să creadă vreodată în Cristos, nu după ce au crezut în Cristos. Ca națiune, și nu ca indivizi, ei au respins harul prin credință fără fapte, deoarece poporul Israel era foarte concentrat asupra Legii și a îndreptățirii prin fapte. Iată modul greșit de a interpreta textul despre severitate: „Trebuie să muncesc din greu pentru Dumnezeu și să țin 100% din poruncile Lui pentru a nu fi tăiat”. Așa credeau evreii și aceasta a dus la căderea lor. Mizând pe comportamentul sau purtarea lor, ei au respins harul lui Dumnezeu.

În al treilea rând, „tăierea” (sau separarea) poporului Israel este temporară, nu veșnică. Se referă la orbirea temporară față de Evanghelie, ca națiune. Ce înseamnă asta mai concret? Înseamnă că Dumnezeu și-a redus intenționt activitatea de a revela Evanghelia unei națiuni în masă din cauza necredinței lor. Cu alte cuvinte, El nu a făcut ceva deliberat împotriva lor pentru a-i pedepsi, dar și-a retras temporar iluminarea față de Evanghelie, deoarece majoritatea evreilor au respins oferta de har a lui Dumnezeu prin credință. Asta nu înseamnă că evreii individuali nu pot fi salvați. În mod similar, faptul că neamurile au favoare nu înseamnă că ele toate Îl primesc pe Cristos. Uneori, Dumnezeu își reduce activitatea de iluminare în națiunile în care majoritatea persoanelor Îl resping și Își redirecționează eforturile către națiuni mai cooperante. De aceea, Pavel le laudă pe neamuri și le încurajează să continue în bunătatea lui Dumnezeu. Romani 11 este un avertisment pentru cei care, la fel ca evreii, refuză cu încăpățânare harul și bunătatea lui Dumnezeu. Ei se deconectează pe ei înșiși de sursa binecuvântării și a mântuirii.

 

1 Corinteni 15:1–2 (A te ține ferm)

1 Corinteni 15:1–2 (NTR)1 Fraților, vă fac cunoscută Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care ați și primit-o, în care stați fermi2 și prin care sunteți și mântuiți dacă vă țineți strâns de cuvântul pe care vi l-am vestit. Altfel, ați crezut degeaba.

Pentru mulți oameni, acest pasaj pare să arate că Dumnezeu dă mântuirea, ca pe urmă să o ia înapoi. O simplă citire implică faptul că Evanghelia ne-a salvat, dar nu continuă să ne salveze decât dacă noi ne ținem ferm de ea. Unii folosesc acest pasaj pentru a spune că credincioșii își pot pierde mântuirea. Alții spun că el arată că cei care sunt conside...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA VII)

Matei 18:21–35 (Robul nemilostiv)

Matei 18:21–35 (NTR)21 Atunci Petru s-a apropiat și L-a întrebat: ‒ Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu când va păcătui față de mine? Până la șapte ori?22 Isus i-a zis: ‒ Eu nu-ți zic să-l ierți până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.23 De aceea Împărăția Cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să-și încheie socotelile cu sclavii săi.24 Când a început să facă socotelile, a fost adus la el unul care-i datora zece mii de talanți.25 Dar fiindcă nu avea cu ce să plătească, stăpânul a poruncit să fie vândut el, soția lui, copiii lui și tot ce avea, pentru a fi plătită datoria.26 Atunci sclavul, aruncându-se la pământ, i s-a închinat și a zis: „Mai ai răbdare cu mine și-ți voi plăti tot!“.27 Stăpânului acelui sclav i s-a făcut milă de el, așa că l-a lăsat și i-a iertat datoria.28 După ce a ieșit, sclavul acela l-a găsit pe unul dintre confrații lui care-i datora o sută de denari. El l-a înșfăcat și-l strângea de gât, zicând: „Plătește ce-mi datorezi!“.29 Atunci confratele său, aruncându-se la pământ, l-a rugat și a zis: „Mai ai răbdare cu mine și-ți voi plăti“.30 Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a aruncat în închisoare până când avea să plătească datoria.31 Când confrații lui au văzut cele întâmplate, s-au întristat foarte tare. Ei s-au dus și i-au povestit stăpânului lor tot ce se întâmplase.32 Atunci stăpânul lui l-a chemat la el și i-a zis: „Sclav rău, eu ți-am iertat ție toată datoria aceea, pentru că m-ai rugat!33 Nu trebuia oare să ai și tu milă de confratele tău, așa cum am avut eu milă de tine?“.34 Stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna călăilor, până când avea să plătească toată datoria.35 Tot așa vă va face și Tatăl Meu ceresc, dacă fiecare dintre voi nu-l iartă din inimă pe fratele său.

Un alt text biblic, chiar mai dur pe aceeași idee, este următorul din Matei 6:14–15:

Matei 6:14–15 (NTR)14 Căci, dacă le iertați oamenilor nelegiuirile, vi le va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc,15 dar, dacă nu le iertați oamenilor nelegiuirile, nici Tatăl vostru nu vă va ierta nelegiuirile voastre.

Obiecția adusă de unii credincioși pe baza acestor două pasaje este că, dacă tu, ca și copil al lui Dumnezeu, nu reușești să-i ierți pe alții așa cum ai fost și tu iertat, datoria inițială a păcatului tău va fi reinstituită și îți vei pierde mântuirea veșnică. La prima vedere, aceste pasaje par să ne spună că iertarea lui Dumnezeu, mântuirea noastră, este condiționată de cât iertăm noi altora și dacă nu facem asta,  Dumnezeu ne va restabili păcatele, chiar și după ce am fost iertați inițial.

Trebuie să remarcăm faptul că ceea ce Matei 18:21–35 transmite este în contextul Legii iudaice. În acel moment, când Isus a dat pilda, El nu murise încă pe cruce și nimeni din audiența Sa nu fusese încă născut din nou. Din această cauză, trebuie să ne dăm seama că Isus, în timpul vieții Sale înainte de cruce, a făcut trecerea de la Legea lui Moise la Evanghelie. Cele mai multe dintre lucrurile pe care El le-a spus au fost în contextul vechiului legământ, pentru că publicul Său era familiarizat cu acesta, în timp ce câteva lucruri priveau înainte și vorbeau despre viitorul nou legământ. Natura condiționată a spuselor Lui din această pildă seamănă foarte mult cu Legea lui Moise. Isus, de-a lungul slujirii Sale pe pământ, a luat Legea lui Moise și a ridicat-o la cele mai stricte standarde. El a vorbit despre spiritul ei, despre intențiile și motivațiile inimii, nu doar despre faptele exterioare. Arătând extremele Legii, Isus îi pregătea pentru ceea ce urma: noul legământ al harului lui Dumnezeu prin Cristos. Isus l-a folosit pe apostolul Pavel pentru a învăța pe neamuri acel har. Predica de pe Munte (Matei 5–6) amplifică Legea lui Moise, iar această pildă merge pe aceeași idee.

Astfel, ea nu spune că Dumnezeu poate revoca mântuirea pentru cei care sunt mântuiți și ale căror păcate au fost iertate prin ispășirea lui Isus Cristos. Acest lucru ar fi împotriva multor scripturi care arată că suntem în siguranță în Cristos din momentul mântuirii noastre. Aceasta ar contrazice chiar și multe din cuvintele lui Isus. Să aruncăm o privire mai atentă la această pildă.

În primul rând, Isus nu spune nimic de genul că acei oameni neiertători vor fi aruncați în iad. În al doilea rând, modul în care slujitorul îi cere milă împăratului precum și cererea sa de a-i acorda mai mult timp pentru a plăti datoria arată că acest individ nu înțelege realitatea situației. El crede că poate să-și plătească datoria păcatului prin efort propriu, dar nimeni nu poate face aceasta. Numai Cristos a realizat această plată pentru păcatele oamenilor pe cruce. În al treilea rând, observați că nimeni nu a plătit pentru datoria acestui slujitor în această pildă, ci ea a fost iertată, adică a fost trecută cu vederea. Ca și copil al lui Dumnezeu, tu trebuie să înțelegi că nu ești doar iertat, ci ești și justificat! Când un soț și o soție se ceartă, s-ar putea să aducă în discuție, adesea, lucruri din trecut. În timp ce soțul și-a iertat soția (sau invers), în momentul în care vorbește din nou despre acel conflict din trecut, el dovedește că nu a justificat-o. Dumnezeu este cu totul diferit. El spune: „Nu-mi mai aduc aminte de păcatele voastre” (Evrei 8:12).

Justificarea sau achitarea înseamnă ca nu ai păcătuit niciodată și că nu vei mai fi vreodată învinovățit de păcat.

Ești ”incondamnabil”, iar acesta este un concept teologic fundamental.

Dumnezeu nu te-a iertat doar în sensul că-ți trece cu vederea păcatele, El nu a oferit doar o ispășire sau o acoperire pentru păcatele tale. Acestea sunt conceptele vechiului legământ. Cineva a plătit cu sânge nevinovat pentru păcatele tale și pentru păcatele lumii întregi. Evrei 10 spune că „Isus ți-a luat păcatele” odată pentru totdeauna. Iertarea înseamnă a trece cu vederea greșelile fără a face nicio plată pentru ele, iar Dumnezeu ne-a iertat doar în sensul că nu noi am fost cei care am făcut plata pentru păcate. Însă, noi am fost îndreptățiți, ceea ce este dincolo de iertare, pentru că păcatul a fost și plătit complet, nu doar trecut cu vederea de Dumnezeu.

Toate păcatele noastre au fost luate de Cristos. De aceea, înainte de cruce, trebuia să iertăm înainte de a fi iertați dar după lucrarea Lui, noi suntem înainte de toate, iertați complet și definitiv. Da, ar trebui să iertăm în continuare, dar nu ca o condiție a mântuirii.

Credincioșii în Cristos nu mai sunt sub Legea lui Moise și nici mântuirea nu este sub condiția ascultării.

Neiertarea este un păcat ca oricare altul. Apostolul Pavel scrie următoarele cuvinte despre iertare:

Efeseni 4:32 (NTR)32 Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, plini de compasiune, și iertați-vă unii pe alții, așa cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi, în Cristos.Coloseni 3:13 (NTR)13 îngăduindu-vă unii pe alții și iertându-vă unii pe alții dacă cineva are o plângere împotriva altcuiva. Așa cum v-a iertat Domnul, tot astfel să vă iertați și voi!

Observă aici că Dumnezeu este Cel ce te-a iertat mai întâi.

Apoi ești chemat să ierți, dar nu sub amenințarea de a-ți pierde iertarea proprie.

Pasajele s...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA VI)
Ioan 15:1–6 (Rămânerea în viță)

Ioan 15:1–6 (BTF2015)1 Eu sunt adevărata viță și Tatăl meu este viticultorul.2 Pe fiecare mlădiță ce este în mine neaducând rod, El o îndepărtează; și pe fiecare mlădiță care aduce rod, o curăță, ca să aducă mai mult rod.3 Voi sunteți deja curați din cauza Cuvântului pe care vi l-am vorbit.4 Rămâneți în Mine și Eu în voi. Așa cum mlădița nu poate aduce rod de la ea însăși, decât dacă rămâne în viță, tot așa nici voi, decât dacă rămâneți în Mine.5 Eu sunt vița, voi mlădițele; cel ce trăiește în Mine și Eu în el, acesta aduce mult rod, pentru că fără Mine, nu puteți face nimic.6 Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca o mlădiță și se usucă; și oamenii le adună și le aruncă în foc și sunt arse.

Acest pasaj este adesea folosit pentru a-i învăța pe creștini că își pot pierde mântuirea. Este ușor de înțeles de ce gândesc ei așa, mai ales când ne uităm la versetele 2 și 6: „Pe fiecare mlădiță ce este în Mine neaducând rod, El o îndepărtează”; „Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară și ars”. În special, expresia „în Mine”, care este folosită de două ori, sugerează aparent o pierdere a mântuirii. Mlădițele care nu dau roade – semnele mântuirii – sunt adunate și „aruncate în foc”, un simbol clar al judecății veșnice. Întrebarea se pune totuși că, din moment ce aceste mlădițe care se îndreaptă spre iad erau inițial „în” Isus, înseamnă aceasta oare că ele reprezentau credincioși adevărați care și-au pierdut mântuirea? A fi „în” viță în această pildă este totuna cu a fi mântuit? Aș sugera că răspunsul este nu și cred că aceasta este concluzia corectă din câteva motive. În primul rând, cuvântul grecesc tradus cu verbul „a îndepărta” sau „a tăia” din versetul 2 este airo, care înseamnă de fapt „a ridica de la pământ” sau „a ridica cu scopul de a ține, de a purta”. Traducerea „The Passion Translation (TPT)” a Bibliei pare să ofere o redare mai exactă a acestui cuvânt în primele două versete din Ioan 15:

Ioan 15:1–2 (TPT)1 Eu sunt o adevărată viță încolțită, iar fermierul care îngrijește vița este Tatăl meu.2 El are grijă de mlădițele legate de Mine, prin a ridica și propti mlădițele fără rod și prin a curăți fiecare mlădiță rodnică pentru a da o recoltă mai mare.

Același cuvânt grecesc airo este folosit în Ioan 5:8 pentru verbul „a ridica” atunci când Isus îi spune ologului de la piscina Betesda să-și ridice patul și să meargă. Apoi, în Matei 16:24, când Isus spune: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”, airo este folosit din nou pentru verbul „a lua (crucea)”. De fapt, orice altă utilizare a acestui cuvânt grecesc airo din Noul Testament este tradusă cu „a înălța” sau „a ridica”, cu excepția lui Ioan 15:2, unde este interpretat ca „a tăia” sau „a înlătura”, și am și o explicație pentru această stare de lucruri. „Lentilele” teologice ale traducătorilor contează foarte mult. Cu toții purtăm anumite „lentile” de interpretare atunci când citim Scriptura, indiferent dacă suntem conștienți de aceasta sau nu. Îi aud uneori pe credincioși spunând: „Eu ascult doar de ceea ce spune Cuvântul”, când de fapt ei ascultă de ceea ce cred ei că spune Cuvântul, de cele mai multe ori. Și ceea ce zic ei că spune Cuvântul este filtrat prin „ochelarii” pe care îi folosesc. Fericiți sunt cei care știu ce fel de ochelari folosesc! Așadar, cred că traducătorii au ales să redea airo drept „a tăia” și „a îndepărta” din cauza înțelegerii lor teologice, dar ar fi trebuit să fie tradus ca „a ridica”. De ce? Pentru că vița de vie este o plantă cățărătoare. Deseori vezi viticultorul cum ridică mlădițele de pe pământ și le leagă cu sfoară de stâlpii viței de vie. Dacă mlădițele stau pe pământ în praf, nu dau roade. În acest pasaj, Isus spune că Tatăl ridică fiecare mlădiță fără rod pentru a o ajuta să aducă rod. El nu așteaptă ocazii de a tăia oamenii, ci de a-i face să dea roade. Aceasta este lucrarea Tatălui. Isus este vița și Tatăl Dumnezeu este viticultorul care se asigură că dăm roade.

Mai mult, versetul 2 din acest pasaj spune că Dumnezeu, Tatăl, curăță (sau scurtează) orice mlădiță care aduce rod, astfel încât să aducă mai multă roadă. Când Dumnezeu curăță, El o face întotdeauna având în vedere scopul vieții. Chiar și așa-zisa Sa disciplină dă viață. Isus pare să fi înțeles aici potențialul și capacitatea noastră de a interpreta greșit scripturile. Așa că imediat, în versetul următor, El ne spune ce folosește pentru a curăța. „Voi sunteți deja curați din pricina Cuvântului pe care vi l-am vorbit” (Ioan 15:3). Cuvântul grecesc pentru „a curăța” și „a scurta” este același: kataros. Instrumentul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a ne curăța este Cuvântul Său și nu un cancer sau un accident de mașină în care îți pierzi unul din membrele trupului, schimbându-ți astfel viața pentru totdeauna în rău.

Mai mult decât atât, praful vorbește despre mentalitatea șarpelui. În grădina Edenului, Dumnezeu a blestemat șarpele, spunând: „De acum încolo, praful va fi hrana ta”. Ori de câte ori mlădița este în praf, nu dă roade. Ori de câte ori ne hrănim cu ceea ce se hrănește șarpele, când hrana șarpelui devine atmosfera vieții noastre, nu dăm roade. Dacă continuăm să ne hrănim cu minciunile dușmanului, nu vom da roade. De aceea, Dumnezeu ne înalță și ne curăță prin Cuvântul Său – ca să aducem roade. Faptul că un cuplu are un certificat legal de căsătorie nu înseamnă neapărat că au o căsătorie grozavă. Certificatul validează uniunea, dar viața în uniune este pur relațională. Un certificat nu dă naștere copiilor. Nu uniunea juridică aduce roade, ci uniunea intimă relațională. La fel, în umblarea noastră cu Cristos, uniunea noastră intimă relațională cu El este cea care aduce roade și viață.

Al doilea motiv pentru care cred că Ioan 15 nu este un pasaj despre posibilitatea credincioșilor de a-și pierde mântuirea este acela că metaforele sunt menite să meargă doar până la un punct. Isus vorbește aici printr-o pildă. El folosește o ilustrație pentru a evidenția o idee. Ca în orice imagine sau pildă, ea poate fi dusă la extremă. În înțelepciunea Sa, Isus folosește o imagine de zi cu zi – în special pentru oamenii Estului din vechime – pentru a transmite un punct spiritual: rodirea și creșterea noastră spirituală continuă aici pe pământ. Imaginea viței de vie, a mlădițelor și a grădinăritului era o referință pe care omul de rând o putea înțelege. Scopul principal al textului din Ioan 15 este de a dovedi că Isus este sursa întregii vieți spirituale. Acest lucru este clar, deoarece concluzia este că a aduce roade vine doar prin a sta în Isus. Așa cum o mlădiță despărțită de viță se va ofili și va muri, tot așa vor fi și oamenii care sunt despărțiți de Cristos. În acest context al rodirii, despărțirea de viță sau de Cristos, precum și ofilirea sau moartea nu se referă la a fi fără Dumnezeu și nemântuiți, ci la a avea „dezactivate”  în viața noastră anumite părți din întregul corp al adevărului deplin revelat în Scriptură cu privire la ce a realizat Cristos pentru noi, ce ni se cuvine, cine suntem cu adevărat în Cristos și cum ar trebui să arate viața noastră. Și această poate fi din lipsă de cunoștință, revelație și înțelegere datorită învățăturilor greșite sau din eșuarea în a menține credința proaspătă și puternică mereu în domeniile în care am fost luminați. Biblia spune la Ioan 8:32 că vom cunoaște adevărul...

OBIECȚII ÎMPOTRIVA MÂNTUIRII ETERNE (PARTEA V)
Matei 25:1–13 (Cele zece fecioare)

Matei 25:1–13 (NTR)1 Atunci, Împărăția Cerurilor va fi asemănată cu zece fecioare care și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui.2 Cinci dintre ele erau nesăbuite, iar cinci erau înțelepte.3 Cele nesăbuite nu au luat cu ele și ulei atunci când și-au luat candelele,4 dar cele înțelepte, alături de candele, au luat cu ele și ulei în vase.5 Mirele întârzia, astfel că ele au ațipit toate și au adormit.6 La miezul nopții a răsunat un strigăt: „Iată mirele! Ieșiți-i în întâmpinare!“.7 Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat și și-au pregătit candelele.8 Cele nesăbuite le-au zis celor înțelepte: „Dați-ne și nouă din uleiul vostru, pentru că ni se sting candelele!“.9 Dar cele înțelepte au răspuns, zicând: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă și nici vouă! Duceți-vă, mai degrabă, la cei ce vând ulei și cumpărați-vă!“.10 În timp ce se duceau să cumpere ulei, a venit mirele. Cele ce erau pregătite au intrat la nuntă împreună cu el, iar ușa a fost închisă.11 Mai târziu au venit și celelalte fecioare și au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!“.12 Dar el, răspunzând, a zis: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc“.13 Prin urmare, vegheați! Căci nu știți nici ziua, nici ora când vine Fiul Omului.

Cea mai comună interpretare a acestei pilde este că acele zece fecioare reprezintă copii ai lui Dumnezeu născuți din nou și aparținând Împărăției Sale, care au fost mântuiți cu toții la un moment dat. Apoi unii dintre ei și-au pierdut mântuirea din cauza lipsei de veghere în moralitate și fapte bune.

Să analizăm mai întâi ceea ce știm sigur despre această pildă. În primul rând, pilda este despre Împărăția Cerurilor, despre un mire care este regele Isus și despre zece fecioare care reprezintă biserica vizibilă a lui Cristos. În al doilea rând, acțiunea din această pildă are loc între prima și a doua venire a lui Isus. În al treilea rând, asprimea răspunsului mirelui din versetul 12 — „Nu te cunosc” sau „Nu te-am cunoscut niciodată” — arată foarte clar că această pildă este despre o problemă eternă de viață și de moarte, respectiv chestiunea mântuirii veșnice în Împărăţia lui Dumnezeu sau a pedepsei veşnice. În al patrulea rând, este, de asemenea, evident că atunci când a venit mirele, făcând aluzie la a doua venire a lui Isus, unele dintre acele fecioare, reprezentând unii creștini, au participat la nunta Mielului. Aceasta înseamnă că au intrat în rai, în timp ce ceilalți au fost respinși și au mers în iad. Au mai rămas doar trei lucruri de elucidat: (1) În primul rând, ce reprezintă untdelemnul din lămpi și uleiul în plus din vase? (2) În al doilea rând, oamenii respinși au fost născuți din nou cu adevărat sau nu? (3) În al treilea rând, ce înseamnă veghere?

Uleiul în Vechiul Testament era folosit pentru a unge pe împărați și pe preoți. Era o imagine a ungerii în vederea lucrării pentru Dumnezeu:

1 Samuel 16:13 (NTR)13 Samuel a luat cornul cu ulei și l-a uns (pe David) în mijlocul fraților lui, iar Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea. După toate acestea, Samuel s-a ridicat și a plecat la Rama.

În Noul Testament, credincioșii sunt unși cu Duhul Sfânt, așa cum vedem în aceste pasaje:

Faptele Apostolilor 10:38 (NTR)38 cum Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt și cu putere pe Isus din Nazaret, Care mergea pretutindeni, făcând bine și vindecându-i pe toți cei ce erau asupriți de Diavolul, căci Dumnezeu era cu El.2 Corinteni 1:21 (NTR)21 Cel Care ne întărește împreună cu voi, în Cristos, și Care ne-a uns, este Dumnezeu.1 Ioan 2:20 (NTR)20 Însă voi aveți ungerea de la Cel Sfânt și voi cunoașteți toate lucrurile.1 Ioan 2:27 (NKJV)27 Cât despre voi, ungerea pe care ați primit-o de la El rămâne în voi și nu aveți nevoie să vă învețe cineva. Dar, așa cum ungerea Lui vă învață cu privire la toate lucrurile – iar ea este adevărată și nu este o minciună – rămâneți în El, așa cum v-a învățat ea.

Isus a fost uns cu Duhul Sfânt, iar credincioșii sunt, de asemenea, unși cu Duhul Sfânt în timpul mântuirii. 1 Ioan 2:27 spune că ungerea pe care credincioșii au primit-o de la El rămâne în ei și îi învață toate lucrurile. Conform cu Ioan 14:16, 14:26 și 16:13, Duhul Sfânt este Ajutorul dat credincioșilor să fie cu ei pentru totdeauna, să-i învețe toate lucrurile și să-i conducă în tot adevărul. Așadar, uleiul din pilda fecioarelor este o imagine a Duhului Sfânt. Lumina lămpilor reprezintă fapte bune, moralitate, roade ale Duhului sau diferite acte divine ale Duhului, cum ar fi vindecarea bolnavilor, scoaterea demonilor și învierea morților.

Acum, care este diferența dintre uleiul prezent deja în lămpi și cel din vasele suplimentare? Pe de o parte, pe baza lui Ioan 14:16 și 1 Ioan 2:27, știm că, odată ce Duhul Sfânt vine în credincioși, El rămâne în ei pentru totdeauna. El nu mai vine și pleacă așa cum făcea în Vechiul Testament cu poporul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Efeseni 1:13–14 întărește această prezență veșnică a Duhului Sfânt în credincioși, afirmând că El este o pecete a mântuirii, o garanție a moștenirii credincioșilor până când aceștia dobândesc stăpânirea deplină a ei:

Efeseni 1:13–14 (NTR)13 În El și voi, după ce ați auzit Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, și ați crezut în El, ați fost sigilați cu Duhul Sfânt Cel promis,14 Care este o garanție a moștenirii noastre până la răscumpărarea celor ce sunt posesiunea lui Dumnezeu, spre lauda gloriei Lui.

Cuvântul grecesc tradus „garanție” în acest pasaj (gr. arrabon) este un termen legal și comercial care înseamnă prima rată, depozit, avans sau angajament. Reprezintă o plată care obligă partea contractantă să efectueze plăți suplimentare. Când Dumnezeu le-a dat credincioșilor Duhul Sfânt, S-a angajat să le dea toate binecuvântările ulterioare ale vieții eterne, precum și o mare răsplată în cer cu El. În concluzie, cele cinci fecioare pentru care lămpile au încetat să mai ardă nu pot reprezenta credincioși cu adevărat născuți din nou, care au avut odată Duhul Sfânt în ei ca pecete și apoi L-au pierdut.

Pe de altă parte, o privire mai atentă asupra Scripturii, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, va dezvălui că Duhul Sfânt poate veni peste oameni doar pentru o perioadă, pentru ca aceștia să îndeplinească unele sarcini divine sau chiar să facă fapte bune. Însă, nu este necesar ca Duhul Sfânt să rămână în ei într-un mod salvator. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt vine peste ei, dar nu în ei. Câteva exemple din Vechiul Testament îi includ pe Samson, care a primit spiritul și ungerea de putere, împăratul Saul, care a primit spiritul profeției, Iosua și regele Solomon, care au primit amândoi duhul înțelepciunii în diferite măsuri. Toți acei oameni „au luminat” pentru un timp prin ungerea Duhului Sfânt, fără a fi mântuiți în timpul vieții lor, pentru că Isus nu venise încă. În acel moment al istoriei, ei aparțineau împărăției întunericului.

Venind în Noul Test...

1 Timotei 4:1–5 (Depărtarea de credință)

1 Timotei 4:1-5 (VDCL)1 Duhul însă spune lămurit că în vremurile din urmă unii se vor lepăda de credință, luând aminte la duhuri amăgitoare și învățături de draci,2 care vorbesc minciuni în fățărnicie, înfierați în cugetul lor, ca și cu fierul roșu,3 oprind căsătorirea și poruncind a se feri de mâncări, pe care Dumnezeu le‐a făcut să fie luate cu mulțumiri de cei credincioși și care au cunoscut pe deplin adevărul.4 Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat dacă se ia cu mulțumiri;5 căci este sfințit prin Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciune.

Primele două versete din textul de mai sus afirmă că în vremurile din urmă unii oameni se vor lepăda de credință acordând atenție spiritelor înșelătoare și doctrinelor demonilor, fără să-și dea seama de acest lucru bineînțeles, și din ipocrizie vor vorbi minciuni, conștiința acestora fiind însemnată cu fierul roșu. Mulți creștini cred că lepădarea de credință din aceste verste se referă la pierderea mântuirii veșnice, pentru că ei interpretează duhurile înșelătoare și învățăturile demonilor ca păcate imorale care, în cele din urmă, îi vor face pe unii creștini autentici să-și piardă mântuirea. Însă, te invit să luăm lucrurile pe rând și să vedem mai întâi în ce constau aceste învățături greșite și apoi cine sunt acei „unii” care se vor lepăda de credință, la ce fel de credință se referă și ce înseamnă această îndepărtare.

Înainte de toate, aș dori să menționez că verbul „a lepăda” din versetul 1 ales de traducerea Cornilescu pentru a transla cuvântul grecesc apostesontai (îndemnând îndepărtare sau distanțare) este unul mult prea sever care transmite ideea de renunțare definitivă și ireversibilă la credință, în deplină conștiență de cauză a persoanei. Exclude posibilitatea persoanei de a fi înșelată (vezi expresia duhuri amăgitoare din versetul 1) sau îndepărtarea să fie una temporară cu posibilitatea de revenire.  O traducere mai fidelă a acestui verset ar fi următoarea:

1 Timotei 4:1-5 (BTF2015)1 Iar Duhul spune în mod clar că, în timpurile din urmă, unii se vor depărta de credință, dând atenție duhurilor amăgitoare și doctrinelor dracilor.

Versetele 3 și 4 descriu unele dintre lucrurile și doctrinele pe care acești oameni le promovează și anume: interzicerea căsătoriei și abținerea de la anumite mâncăruri. Lucrurile relatate aici nu sunt păcate imorale și plăceri trupești în care oamenilor le place de obicei să  trăiască, ci mai degrabă „alte căi aparent bune” și ascetice de a dobândi neprihănirea. Ele sunt învățături și doctrine, dar nu păcate.

Aceste învățături sunt îmbrăcate într-o înfățișare de sfințenie ceea ce le face foarte subtile și înșelătoare. Judecând după natura lor, se pare că cei care le propagau, încercau să fie sfinți prin fapte în loc de credință. Ei credeau că sfințenia vine din respectarea strictă a unui set de reguli. Aceste doctrine par să se asemene cu Legea lui Moise și să fie de natură iudaică. Cine pot fi oare acești oameni? Din moment ce pasajul vorbește de o îndepărtare de credință înseamnă că acei oameni au avut contact la un moment dat cu învățătura curată a mântuirii numai prin credința în Cristos. Ei fie au fost atât de convinși încât au fost și născuți din nou, sau s-au alăturat doar bisericii pentru o vreme, însă nu au putut să renunțe pe deplin la Legea lui Moise și nu fuseseră născuți din nou niciodată. Pavel îi numește ipocriți și mincinoși din cauză că una predicau altora, însă ei făceau exact invers în viața lor privată, iar conștiința lor a ajuns să fie insensibilă datorită trăirii lor constante în acel stil de viață. Ei nu mai vedeau seriozitatea contradicției din viața lor din dorința de a apărea în fața oamenilor ca fiind religioși și sfinți. După cum zona în care un animal însemnat cu fierul roșu devine amorțită și insensibilă la durere, așa și conștiința acestor oameni se desensibilizase. Din această cauză, apostolul Pavel descrie conștiința lor ca fiind însemnată cu fierul roșu.

E foarte posibil ca acei „unii” influențați de învățăturile iudeilor să fie chiar lideri (păstori și învățători) ai bisericii lui Cristos din Efes, din moment ce ereziile avea legătură cu doctrine care de obicei sunt predicate din față. Mai mult decât atât, în 1 Timotei 1:7, ei sunt descriși ca dorind să fie învățători ai Legii. Dacă aceștia erau născuți din nou, ei îl iubeau probabil pe Dumnezeu, erau mântuiți veșnic prin har, dar din când în când erau „mușcați” de auto-neprihănirea propagată de adepții Legii lui Moise și se concentrau în principal pe faptele lor bune pentru a-I plăcea lui Dumnezeu aici pe pământ, iar aceasta era din cauza lipsei de înțelegere și revelație. Ei nu erau încă pe deplin stabiliți în Cristos și în credința în adevăr în toate domeniile. Aceasta nu înseamnă că își pierduseră mântuirea veșnică, ci că în viața lor de zi cu zi, ei se bazau mai mult pe neprihănirea lor de sine pentru a atrage favoarea lui Dumnezeu, în loc să aplice aceeași credință simplă pe care au avut-o la momentul mântuirii. Așadar, depărtarea lor de credință nu era o cădere ireversibilă din credință, ci o îndepărtare temporară sau limitată doar la unele aspecte ale vieții lor de credință. La fel se întâmplă și în ziua de azi cu mulți creștini autentici din trupul lui Cristos care mai alunecă din când în când în neprihănire de sine sau nu au o credință deplină în adevăr în toate domeniile vieții lor. Pavel nu a avut în vedere aici pierderea mântuirii veșnice. O mulțime de creștini născuți din nou, care sunt încă legaliști și auto-neprihăniți, vor merge în continuare în rai.

Din acest pasaj putem extrage și niște principii generale de credință. De exemplu, minciuna diavolului va avea întotdeauna ca rezultat o mântuire bazată pe fapte. Aceasta este atrăgătoare deoarece o religie orientată spre fapte bune pare impresionantă, sfântă și dreaptă pentru alții. Putem examina religie cu religie și vom observa că toate se bazează pe ceea ce faci sau nu faci. Se crede că, astfel, Dumnezeu este îmbunat în cerințele Lui, sau, cu alte cuvinte, lucrările omenești bune Îl temperează, Îl înduplecă pe Dumnezeu. Însă, toate aceste învățături sunt satanice și alimentate de demonic. Adevăratul creștinism nu se bazează deloc pe fapte și lucrări umane, ci numai pe harul lui Dumnezeu.

Religiile false ne învață că trebuie să lucrăm pentru salvare, dar creștinismul adevărat ne învață că Dumnezeu a făcut totul în Cristos.

Aceasta este o modalitate de a identifica falsurile în învățături. Minciunile lui Satan se referă întotdeauna la același lucru: spiritualitatea realizată prin efort uman și nu bazată doar pe Cristos.

 

Apocalipsa 3:1–5 (Cartea vieții)

Apocalipsa 3:1–5 (NTR)1 Îngerului bisericii din Sardes scrie-i: «Acestea sunt cuvintele pe care le spune Cel Ce are cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu și cele șapte stele: știu faptele tale. Ai reputația că trăiești, dar ești mort.2 Trezește-te și consolidează lucrurile rămase, care sunt pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu.3 Adu-ți aminte, deci, ce ai primit și auzit! Păzește-le și pocăiește-te! Dacă însă nu te trezești, voi veni ca un hoț și nicidecum nu vei ști la ce oră voi veni la tine.4 Ai totuși în Sardes câteva nume care nu și-au pătat hainele.