Faptul că Dumnezeu este suveran în planul de mântuire, nu îl absolvă pe cel care aude, dar nu ascultă Evanghelia.

Acordarea de către Dumnezeu a milei și a împietririi nu sunt acte echivalente. Îndurarea lui Dumnezeu este oferită celor care nu o merită; împietrirea Sa îi afectează pe cei care, prin păcatul lor, au meritat deja condamnarea.

Siguranța credinciosului stă în faptul că ceea ce era imposibil să realizeze Legea, Dumnezeu a realizat prin puterea Duhului Sfânt.

Fie că vorbim despre o persoană neregenerată care are nevoie de mântuire, fie că vorbim despre cel regenerat care are nevoie de sfințire, legea nu are puterea de a mișca voința în a-L asculta și iubi pe Isus.

O viață creștină relaxată cu păcatul nu vine din accentuarea harului în detrimentul ascultării, ci din ignoranța învățăturii despre botez și convertire.

În timp ce speranţa celor care sunt în primul Adam este distrusă de domnia păcatului și a morţii, speranţa vieţii veşnice a celor care sunt în al doilea Adam este garantată de domnia harului și a vieţii.

Îndreptățirea prin credință lucrează în inima celui păcătos o speranță atât de glorioasă încât nu poate să nu se laude cu ce a făcut, face și va face Isus.

Vestea bună a Evangheliei este că Dumnezeu a arătat celui vinovat o dreptate care se primește în dar prin credinţa în crucea și harul lui Cristos.

Cel care respinge faptul că toți oamenii sunt sub păcat, astfel vinovați, respinge singura cale de scăpare, și anume dreptatea oferită de Dumnezeu doar și numai prin credință.

Legământul lui Dumnezeu are o valoare nestrămutată, Dumnezeu este credincios făgăduinţelor făcute, El este drept ca Judecător şi adevărata Sa slavă este promovată doar prin bine, niciodată prin rău.