Bogdan-Alexandru Stănescu a publicat recent romanul „Soarele negru”, la Editura Trei. O carte care încheie trilogia începută cu „Copilăria lui Kaspar Hauser” și continuată cu „Abraxas”. Dacă primul volum era o carte a tatălui și al doilea o carte a mamei, acesta este un roman al familiei, pus într-o ramă onirică. Personajul narator care începe povestea este Ibrahim, fiul Smarandei, studentă la Geografie, și al lui Diallo, venit din Camerun în Bucureștiul anilor ’70 să studieze geologia. Diallo își părăsește familia după 11 ani, ajunge în Anglia iar Ibrahim va trăi apoi angoasant absența tatălui iubit. Am vorbit la Tîrgul de carte Gaudeamus cu Bogdan-Alexandru Stănescu despre noul său roman precum și despre noutățile din imprintul Anansi pe care îl coordonează.

Bogdan-Alexandru Stănescu: „Nu doar că nu știam, cînd am scris «Copilăria lui Kaspar Hauser», că o să fie o trilogie, nu știam nici cînd mă apropiam de încheierea «Soarelui negru» că e vorba de o trilogie. Mi-am dat seama în timpul lecturilor finale, de redactare, la «Soarele negru» că de fapt totul se leagă și nu doar tematic, că sînt simboluri care traversează toate cele trei cărți, că sînt mini-teme care trec dintr-o carte în alta, că sînt tot felul de cîrlige de pescuit lăsate acolo care sînt trase apoi într-o carte ulterioară și se întregește totul în acest «Soare negru». Într-adevăr, în «Copilăria lui Kaspar Hauser» era vorba de o figură a tatălui, pregnantă, în «Abraxas» e o mamă foarte puternică, care arestează întregul roman. Iar în «Soarele negru» avem un copil care pendulează între mamă și tată, un tată absent dar totuși foarte prezent, o mamă care și ea e absentă, pentru că tînjește după acel tată plecat. Am încercat să descriu o himeră, un animal mitologic compus din părți luate de la animale diferite – așa este familia în viziunea mea și în viziunea acestui personaj.”

Toate cele trei cărți de proză ale tale sînt cărți ale memoriei, cărți care par să spună că trecutul e o poveste unitară și coerentă, în care toate întîmplările sînt legate între ele prin fire solide, oricît de îndepărate ar fi unele de altele. De unde preocuparea pentru această idee de trecut?
Bogdan-Alexandru Stănescu: „Sînt atras de ideea că sondarea trecutului poate să nască ficțiune și că ficțiunea legată de trecut este de multe ori mai reală decît ceea ce numim noi amintiri precise – care nu sînt precise, ci sînt la fel de ireale, la rîndul lor.”

Care e puterea literaturii în vremuri grele?
Bogdan-Alexandru Stănescu: „Să spună adevărul. Eu încerc să fac asta, chiar sub umbrela ficțiunii, a fanteziei. Sînt pasaje satirice în această carte dar care sînt foarte serioase, de fapt. Știm de la Martin Amis: nimic nu doare mai rău decît rîsul. Cînd rîzi de ei, îi doare îngrozitor.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!