Politică. Societate. Cultură. Un talkshow despre lucrurile care contează cu Adela Greceanu & Matei Martin. Un produs Radio România Cultural
... moreShare Timpul prezent
Share to email
Share to Facebook
Share to X
By Matei Martin și Adela Greceanu la Radio România Cultural
Politică. Societate. Cultură. Un talkshow despre lucrurile care contează cu Adela Greceanu & Matei Martin. Un produs Radio România Cultural
... more5
22 ratings
The podcast currently has 701 episodes available.
Romanul „Dragă nemernicule” de Virginie Despentes, apărut la Editura Trei, în traducerea Svetlanei Cârstean, este o carte profund ancorată în lumea contemporană și în multiplele ei teme sensibile, cu potențial exploziv. Se vorbește mult despre feminism/feminisme, patriarhat, violență sexuală, dar și despre droguri și relația artiștilor cu ele, despre alcool și mitul legăturii dintre genialitate și consumul de alcool, despre dependență și abstinență dar și despre puterea rețelelor de socializare și impactul lor în lumea de azi. E un roman epistolar ai cărui protagoniști sînt Oscar, un scriitor de 43 de ani, și Rebecca, o actriță în vogă ajunsă la 50 de ani. Lor li se alătură tînăra Zoé, care ține un blog feminist.
Am vorbit cu traducătoarea Svetlana Cârstean despre romanul „Dragă nemernicule” și despre autoarea lui, Virginie Despentes, „regina punk a literaturii franceze”.
Svetlana Cârstean: „Virginie Despentes panoramează toate temele ultimilor ani, toate temele în care trăim în continuare. E un diamant cartea asta. Pe orice parte te uiți poți să vezi ceva. Pe orice fereastră a ei te uiți ai o priveliște către o anumită temă. Ceea ce face ca această carte să fie de interes pentru toți cititorii care ar deschide-o. Pentru că sînt vizați și cititorii foarte tineri dar în același timp și cititorii de alte vîrste.”
Cartea are o structură simplă și eficientă: fiecare dintre cele trei voci principale vorbește la persoana întîi, fiindcă e vorba despre postări pe un blog sau emailuri. Ce dificultăți ai avut ca traducătoare?
Svetlana Cârstean: „Limbajul este marele personaj al acestei cărți. Marea forță a lui Virginie Despentes este în evacuarea furiei, în evacuarea indignării și în manevrarea limbajului. (...) Limbajul, la fiecare pagină, îți pune probleme, ca traducător. A trebuit să lucrez mult, să fac multă documentare, pe mai multe domenii. În plus, mi s-a părut că romanul are o mare poeticitate, bine gîndită, și, mai ales, are ceva de hip-hop, are un ritm de rap și în ideea acestui ritm am și tradus. A fost o experiență extraordinară pentru mine și ca scriitoare, pentru că am eliberat și eu niște lucruri traducînd. (...) Cartea asta îți lasă senzația la sfîrșit că ai vrea să scrii pe tine o parte din ea.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural
Mihaela Buruiană a debutat cu volumul de povestiri „Pe cine iubești mai mult?”, apărut la Nemira. Este o colecție de povești avînd în centru personaje mai întîi copii, apoi adolescenți și tineri adulți, surprinși la începutul anilor ’90 și ceva mai tîrziu, la țară, în mediul mic urban dar și în București. Autoarea urmărește mai ales mișcările interioare, sondează cu finețe sufletul copiilor, neliniștile și frămîntările vîrstelor mici, relațiile între copii, cu cruzimile specifice lor, în prima parte, iar apoi surprinde cu inteligență și atenție relații tensionate sau chinuite de iubire, relații între adulți, abuzuri, dar și povești luminoase.
Mihaela Buruiană: „Am vrut să spun povești de viață care nu au neapărat mize foarte mari. Sînt întîmplări aparent banale, sînt relații obișnuite de familie, de prietenie sau de cuplu, dar care te marchează într-un fel și te transformă.”
O parte dintre personaje apar în mai multe povestiri, în unele sînt personajele principale, în altele apar în fundal, și asta nu poate fi decît o surpriză plăcută pentru cititor.
Mihaela Buruiană: „M-a interesat să urmăresc evoluția în timp a personajelor. Pentru că viața ne ia prin surprindere de multe ori. Ne schimbăm și noi, se schimbă și circumstanțele și toate micile și marile experiențe, de la vorbe sau gesturi pînă la lucruri mai profunde și mai dramatice ne schimbă, ne transformă.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural
Summitul pentru pace în Ucraina va avea loc în Elveția în 15 și 16 iunie. Zeci de state și organizații internaționale și-au anunțat participarea. Rusia nu a fost invitată. Se va discuta despre planul de pace în zece puncte, propus de președintele ucrainean Volodimir Zelenski încă din 2022, despre securitate nucleară, securitate alimentară și problematica umanitară. Care e miza acestui summit global? Cum se va reconfigura atitudinea Uniunii Europene pentru Ucraina după alegerile europarlamentare? I-am întrebat pe Luciana Ghica şi Camil Pârvu, conferențiari Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.
Luciana Ghica: „Miza acestor întîlniri nu este încă de a aduce Rusia la masă. Rusia de la primul summit a refuzat să participe la astfel de discuţii internaţionale. Miza e mai degrabă de a menţine interesul internaţional pentru problematică şi de a aduce aliaţi, în special din Sudul global, alături de Ucraina, mai ales că în Sudul global Rusia şi China au reuşit în ultimii doi ani să limiteze sau să diminueze sprijinul pentru Ucraina.”
Camil Pârvu: „Este o regularitate a acestor întîlniri. E bine că ele sînt programate şi că atenţia opiniei publice, dar mai ales a elitelor politice şi economice occidentale este în continuare focalizată pe Ucraina. Vedem că există, de la sfîrşitul anului trecut, un soi de oboseală legată de război, care se răspîndeşte în destul de multe societăţi. E o problemă, nu insurmontabilă, dar e o problemă gestionată şi prin această instituţionalizare a sprijinului pentru Ucraina. Pentru că despre asta vorbim: succesiunea de evenimente, de întruniri şi de formule în care discutăm săptămîna aceasta despre Ucraina reprezintă o instituţionalizare a ajutorului.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a aprobat propunerea președintelui american Joe Biden de încetare permanentă a focului între Israel și Hamas în Fîșia Gaza. Comisia de anchetă a ONU a constatat că și Hamas, și Israel au comis crime de război. Cum reacționează cele două părți aflate în conflict la propunerile negociatorilor? Care sînt perspectivele de pace în regiune? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).
Vor putea fi traşi vreodată la răspundere cei care au comis crime?
Ioana Constantin-Bercean: „Sincer, mă îndoiesc. Să ne gîndim că atunci cînd vorbim despre Israel, întotdeauna va exista undeva, deasupra oricărei discuţii sau negocieri, memoria Holocaustului. Orice se va decide se va lua în considerare şi acea traumă. În plus, trebuie să gîndim pragmatic: cine să îi judece pe premierul israelian şi pe membrii guvernului său? Cel mult, aceşti politicieni vor răspunde în faţa propriilor cetăţeni pentru acte anterioare atacului de la 7 octombrie. Premierul Netanyahu şi-a asumat apărarea Israelului dar a eşuat. Percepţia israeliană este că a eşuat în planul lui de a apăra Israelul împotriva oricăror pericole. Dar, dacă cineva va fi vreodată găsit vinovat, nu va fi găsit vinovat de crime împotriva umanităţii, ci, pe plan intern, de anumite erori politice. Nu va fi un proces extern. Iar în ceea ce priveşte teroriştii Hamas care mai sînt în viaţă, va fi foarte greu să fie găsiţi dar există foarte mari şanse, chiar dacă acest război se va încheia, ca teroriştii care au rămas în viaţă să fie urmăriţi şi vînaţi, aşa cum s-a întîmplat după atacurile din timpul Olimpiadei de la München. Probabil că israelienii vor face acest lucru. Nu văd vreun tribunal internaţional care va reuşi la un moment dat să-i aducă pe terorişti să fie judecaţi, cum a fost judecat Miloşevici.”
Cum vedeţi evoluția războiului din Fîșia Gaza în viitorul apropiat?
Ioana Constantin-Bercean: „Premierul Netanyahu nu are nici un interes acum să încheie războiul. Cu cît va continua mai mult războiul, el va rămîne la putere şi poate spera şi la o victorie a lui Donald Trump în SUA. Dacă Trump va cîştiga alegerile prezidenţiale din 5 noiembrie, războiul va lua o anume turnură, dacă va cîştiga preşedintele în funcţie, Joe Biden, atunci lucrurile vor merge în direcţia negocierilor şi înspre soluţia celor două state. Care nu se va întîmpla astăzi, mîine sau anul viitor. Dar inimaginabilul din 7 octombrie a readus în discuţie inimaginabila soluţie a celor două state.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
La alegerile de duminică, peste 50% dintre alegătorii români s-au prezentat la urne. Cum au votat? Ce consecințe a avut comasarea alegerilor locale cu cele europarlamentare? Cum arată harta României după alegerile locale de duminică? I-am întrebat pe Septimius Pârvu, de la asociaţia ExpertForum, expert în bună guvernare, şi pe Oana-Valentina Suciu, sociolog, conf. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.
Există destule suspiciuni de fraudă sau de eroare, sînt anchete în curs, ameninţări cu instanţa, solicitări de renumărare a voturilor acolo unde scorul e strîns.
Septimius Pârvu: „În unele comunităţi se întîmplă lucruri mai puţin curate la fiecare tur de scrutin. Pornind de la nereguli în ziua alegerilor, pînă la procese verbale. Cu riscul de a prelungi un pic procesul, cred că este foarte important ca acolo unde sînt cereri de renumărare a voturilor, cereri pentru care există o bază, renumărarea să fie făcută. E important să mai acordăm cîteva ore democraţiei, pentru că s-ar putea ca acele cîteva ore să ne ducă la răspunsul corect. (...) Campania pentru locale cred că a mîncat tot spaţiul pentru europarlamentare. Cred că şi ziua alegerilor a reflectat acest lucru, în sensul în care foarte multe dintre nereguli sînt legate de locale. E clar că a fost o bătălie pentru locale.”
Peste 50% dintre alegătorii cu cetățenie română s-au prezentat duminică la urne pentru alegeri locale și europarlamentare. Cum citiţi această cifră?
Oana-Valentina Suciu: „O citesc oarecum în cheie pozitivă. Ne aşteptam la o prezenţă la urne mai scăzută. Cifra este asemănătoare cu cea de la precedentele alegeri pentru Parlamentul European, cele din 2019. Ca să nuanţăm un pic, depinde şi unde a fost prezenţa mai mare la vot, în ce zone ale ţării, pe ce grupe de vîrstă... Se putea şi mai bine, dar ne încadrăm în media europeană.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
Partidele eurosceptice, populiste și de extremă dreapta au cîștigat un număr important de voturi în mai multe țări europene după scrutinul de duminică pentru Parlamentul European. În Franța, partidul Rassemblement National, condus de Jordan Bardella, urmașul lui Marine Le Pen, obţine aproximativ 32% din voturi, mai mult decît dublul voturilor pentru partidul președintelui Emmanuel Macron, care, în urma rezultatelor, a dizolvat duminică seara parlamentul francez și a anunțat alegeri legislative în această vară. În Germania, social-democrații cancelarului Olaf Scholz au obținut locul al treilea, cel mai slab din istorie, fiind devansați de partidul de extremă dreapta Alternativa pentru Germania. În România pe locul întîi s-a clasat alianţa PSD-PNL, cu peste 50% din voturi, urmată de AUR, care a fost votat de 16% dintre alegători. Ce semnificaţie au victoriile extremei drepte din Europa de Vest pentru viitorul Parlament European? Care sînt explicațiile pentru creșterea simpatiei față de populiști și eurosceptici în Europa de Vest? I-am întrebat pe Raluca Alexandrescu, conf. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, şi Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.
Raluca Alexandrescu: „Dacă ne uităm la discursul partidului Rassemblement National, de exemplu, şi la distribuţia lui în interiorul Franţei, putem vedea că zonele care erau tradiţional, pînă în anii 90, fiefuri ale Partidului Socialist şi chiar ale Partidului Comunist, au fost încetul cu încetul colorate în culorile Frontului Naţional, înainte, şi-acum ale moştenitorului său, Rassemblement National. Pentru că partidele socialiste au pierdut din ce în ce mai mult contactul cu o agendă socială care a evoluat mai încet, a rămas la aceleaşi probleme. Care sînt cele vehiculate acum, cu succes electoral, de reprezentanţii Rassemblement National: puterea de cumpărare, veniturile din ce în ce mai mici, calitatea vieţii. Acestea nu sînt chestiuni care exclud o agendă socială, ci dimpotrivă. Numai că o pun în lumină în alte moduri şi mai ales în opoziţie, forţată, dar foarte de succes, cu agenda europeană. Agenda europeană a început să pară o frînă în calea prosperităţii popoarelor europene. Ceea ce este o percepţie pe cît de falsă pe atît de dezastruoasă din perspectiva viitorului unei construcţii europene solide.”
Pentru prima dată în România, alegerile europarlamentare au fost comasate cu alegerile locale, în speranţa unei mobilizări mai mari a electoratului. Cum a funcţionat această comasare?
Claudiu Degeratu: „A funcţionat în favoarea coaliţiei PSD-PNL. Estomparea agendei europene din dezbaterea internă a favorizat de fapt un rezultat bun al coaliţiei la putere pentru alegerile locale. Ceea ce era cel mai important obiectiv al celor două partide. Aproape că a dispărut dezbaterea europeană din timpul campaniei electorale care tocmai s-a încheiat. Şi rămînem cu rezultatele, le interpretăm dar nu rămînem şi cu nişte lecţii sau măcar cu corelarea acestor rezultate cu nişte idei. În primele declaraţii, cei doi şefi ale celor două partide din coaliţia de guvrnare au spus că e un cîştig pentru democraţie. Dar dacă cerem să dezvoltăm mai mult acest subiect, nu înţelegem nimic altceva despre, să zicem, agenda strategică europeană 2024-2029. În alte ţări s-a discutat direct dacă Europa trebuie să fie mai sigură, mai competitivă sau mai democratică decît este acum. Noi ne mîndrim că am avut participare de peste 50% şi că au cîştigat partidele tradiţionale democratice. Cam asta e cartea noastră de vizită. Dar nu avem o perspectivă.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
Scriitoarea israeliană Hila Blum şi-a lansat la Bucureşti romanul „Cum să-ți iubești fiica”, apărut în imprintul ANANSI de la Editura Trei, în traducerea din ebraică a Monicăi Pruteanu. O carte tradusă în peste 20 de limbi, o carte care a ajuns în finala prestigiosului premiu literar Femina étranger. Este o poveste despre relaţia mamă-fiică, scrisă din perspectiva mamei, o mamă care îşi adoră fiica dar care ajunge să piardă legătura cu ea. Pe măsură ce citim, ne dăm seama că sentimentele mamei au ceva excesiv și ceea ce la început pare o relație minunată, o face pe fată să plece de-acasă și să nu mai vrea nici să vorbească cu părinții ei. Pînă la urmă, e şi o poveste despre cum să nu-ți iubești fiica, despre cum poți să-ți îndepărtezi copilul cînd îl legi prea mult de tine.Am stat de vorbă, în direct, la Radio România Cultural, cu Hila Blum.
Cum ați ajuns să construiți personajul narator, această mamă care își iubește prea mult fiica?
Hila Blum: „Cînd am început să scriu acest roman, fiica mea avea vreo şapte sau opt ani, eram copleşită, ca tînără mamă, de multitudinea de decizii pe care trebuia să le iau, unele mai importante, altele mai puţin importante, decizii legate de arta de a fi părinte. Şi acţionam în funcţie de intuiţia mea, de cunoştinţele dobîndite, de sfaturile primite de la diverşi. Cert este că-mi iubeam copilul foarte mult, însă am început să fiu îngrijorată: ce se întîmplă dacă nu reuşesc să anticipez ceea ce trebuie anticipat, dacă se întîmplă ceva rău şi eu nu înţeleg? Atunci mi-am propus să explorez prin scris aceste temeri pentru a mă elibera de ele. (...) Ştiam ce sentimente voiam să descriu, am vrut să explorez felul în care intenţiile pozitive ajung să ducă la decizii negative.”
Tema relațiilor de familie este foarte prezentă în literatura israeliană contemporană, dacă ne gîndim doar la Amos Oz și Zeruya Shalev. E, oricum, una dintre temele adesea întîlnite în literatură. De ce credeți că este, încă, atît de ofertantă narativ?
Hila Blum: „Atîta vreme cît există familii, acest subiect va dăinui, inclusiv în literatură. Viaţa de familie este un domeniu esenţial în care se trăieşte viaţa. Relaţiile de familie, dintre părinţi, dintre fraţi sînt esenţiale pentru literatură. Cred că relaţiile de familie reprezintă cel mai interesant, cel mai ofertant domeniu de explorat. În prezent lucrez la un alt roman, tot despre viaţa de familie. Aş putea să scriu o viaţă-ntreagă pe această temă. Nu cred că există, ca temă, o opţiune mai bună pentru un scriitor.”
Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural
Se împlinesc 80 de ani de la Debarcarea în Normandia. D-Day, sau Ziua Z, sau „ziua cea mai lungă” este operațiunea militară care avea să elibereze Franța și apoi Europa de sub ocupația nazistă, în 1944. Peste 4500 de personalități, între care 20 șefi de stat și de guvern din SUA, Canada și Europa au participat la ceremoniile organizate în Franţa la Colleville-sur-Mer și la Omaha Beach. Și, de asemenea, zeci de veterani de război. A rămas cunoscută drept cea mai mare operațiune de desant naval și aerian din istorie, care a implicat peste 150.000 de soldați din țările aliate, mii de nave, avioane și vehicule de luptă și a fost precedată de o planificare riguroasă și secretă vreme de luni de zile, la care au participat diplomați, experți și politicieni din statele aliate. Mii de soldați aliați au murit la debarcare, în Ziua Z. Cum ne uităm azi, la 80 de ani după, la acest episod din istoria recentă a Europei? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”.
Robert Lupițu: „Debarcarea din Normandia a fost un moment pe care îl putem considera o bază pentru ceea ce a devenit ulterior Alianţa Transatlantică. Pentru că naţiunile pe care le vedem astăzi acolo reprezentate, mare parte dintre ele sînt state care au fondat în 1949 Alianţa Nord-Atlantică, NATO. De altfel, comandantul american care a condus (în 1944) operaţiunea denumită Overlord era Dwight Eisenhower, nimeni altul decît cel care a devenit, în 1949, primul comandant suprem al forţelor NATO iar în 1953 preşedinte al Statelor Unite. Este un moment precursor al acestei alianţe.”
„Aici, pe coastele Normandiei, s-a decis bătălia dintre libertate și tiranie”, a spus președintele american Joe Biden la comemorarea de la cimitirul militar Colleville-sur-Mer. „Am demonstrat că libertatea este mai puternică decît tirania. Am dovedit că idealurile democrațiilor noastre sînt mai puternice decît armatele tiraniei. Am dovedit unitatea fără cusur a Aliaților. Nu ne vom îndepărta privirea de la Ucraina. Dacă ne uităm în altă parte, Ucraina va cădea sub jugul rusesc și atunci întreaga Europă va cădea și ea. Dacă am face-o, am uita ce s-a întâmplat pe această plajă.” Cum vedeţi comparaţia între ce s-a întîmplat în Ziua Z şi ceea ce se întîmplă acum în Ucraina?
Robert Lupițu: „Comparaţia făcută de Joe Biden se rezumă la teza pe care politica externă americană o are în adminsitraţia sa: aceea că asistăm din nou la o încleştare între democraţii şi dictaturi. De altfel, Joe Biden a spus în Franţa că lupta între libertate şi tiranie este nesfîrşită dar şi că democraţia este mai puternică decît orice armată din lume. Pentru că de fapt lucrurile la asta se rezumă. Momentul în care militarii au debarcat în Normandia, neştiind dacă vor mai apuca ziua de mîine, pentru ziua noastră de mîine, a generaţiilor care am urmat, este un moment istoric care a schimbat felul în care putea să arate destinul Europei şi destinul Occidentului.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
Se împlinesc 35 de ani de la masacrul din Piața Tiananmen din China. Protestele au început în aprilie 1989, cînd studenții au cerut în stradă liberate de exprimare, libertăți economice și măsuri ferme împotriva corupției. În 4 iunie 1989, autoritățile comuniste decid reprimarea în forță a manifestațiilor. Mulți dintre protestatari sînt împușcați sau striviți sub tancuri. A doua zi armata preia controlul în Beijing. O imagine a făcut atunci înconjurul lumii: un bărbat în cămașă albă, cu plase de cumpărături în mîini, stă în fața unei coloane de tancuri pentru a le opri înaintarea – fotografia devine cunoscută drept simbolul protestelor din Piața Tiananmen. Anul 1989 este încărcat de semnificații pentru istoria recentă. Este anul în care a căzut Zidul Berlinului, este anul în care au căzut regimurile comuniste în Europa de Est, este anul care anunța destrămarea Uniunii Sovietice. Și, iată, în China, este anul în care poporul se ridică împotriva regimului. Dar acolo autoritățile au înăbușit în sînge revoltele. Cum de a rezistat regimul chinez? Cum s-a raportat, cum se raportează China la acest episod sîngeros din istoria sa recentă? L-am întrebat pe Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.
Ioan Stanomir: „Republica Populară Chineză, care preferase să recurgă la un scenariu de tip reformist, chiar înainte de Perestroika gorbaciovistă, a descoperit că această reformă economică a sistemului poate provoca colapsul monopolului ideologic şi a hotărît să reinstituie puterea Partidului Comunist cu forţa armată. E de fapt un răspuns la dilemele vecinului sovietic, care se confrunta, şi el, cu un tip similar de provocări.”
La Taipei au avut loc zilele trecute manifestaţii în amintirea celor dispăruţi în iunie 1989, în China. Şi la Hong Kong au avut loc asemenea manifestaţii, dar mult mai discrete şi sub atenta supraveghere a poliţiei. Memoria se păstrează acolo cu ajutorul poliţiei?
Ioan Stanomir: „Orice regim totalitar se serveşte de poliţia politică pentru reprimarea memoriei. Dacă Nicolae Ceauşescu ar fi fost în Coreea de Nord şi ar fi avut vecini destoinici precum Republica Populară Chineză, cu siguranţă că el ar fi zdrobit Timişoara şi Bucureştiul şi decembrie 1989 nu ar fi existat. Totalitarismul are această posibilitate de a strivi memoria. Paradoxal, Republica Populară Chineză este mai departe pe drumul rafinării totalitare decît Rusia lui Putin.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
Cum se pregătește Franța pentru Jocurile Olimpice și Paralimpice din această vară? Ce semnificație are această competiție pentru lumea de azi? Care sînt mizele politice ale Olimpiadei de la Paris? I-am întrebat pe antropologul Alex Dincovici şi pe Radu Uszkai, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată.
Alex Dincovici: „E cea mai prestigioasă competiţie din lume, nu atît de mult din punct de vedere financiar, cît mai degrabă din punct de vedere simbolic. Jocurile Olimpice sînt o moştenire a statului naţiune, pentru că atunci a început să fie instituţionalizat sportul sub această formă. Şi sînt şi o formă de continuare a politicii, un fel de război prin alte mijloace. Pentru multe ţări, Jocurile Olimpice au fost dintotdeauna încărcate cu o miză politică extrem de puternică. Şi vedem că se întîmplă acelaşi lucru şi acum, dacă ne uităm la cum se poziţionează Rusia şi celelalte ţări faţă de Rusia şi care sînt mizele de la Olimpiada de acum.”
În restul timpului, nu prea ne pasă de sporturi pe care la Jocurile Olimpice le urmărim cu interes. Cum se explică asta?
Radu Uszkai: „Nu prea ne pasă pentru că nu prea avem o cultură a sportului de masă. Dincolo de sporturi pe care le cunoaştem foarte bine, fie că e vorba despre fotbal sau, mai recent, despre tenis. Trăim într-un stat unde nu avem de fapt o infrastructură, nici publică, nici privată care să le ofere oamenilor acces. Cînd ne uităm la educaţia copiilor, vedem că mulţi părinţi îi trimit la tot felul de activităţi, dar e mai degrabă aşa, ca un soi de externalizare a datoriei pe care o au faţă de copii, dăm copilul la un sport, scăpăm de el, dar de la 12, 13 ani trebuie să se apuce de matematică, fiindcă trebuie să-şi găsească un job în IT. Şi multe sporturi nu au modele în jurul cărora oamenii să-şi structureze nişte aşteptări.”
Apasă pe PLAY pentru a asculta interviul integral!
O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural
The podcast currently has 701 episodes available.
7,742 Listeners
0 Listeners
0 Listeners
8 Listeners
25 Listeners
0 Listeners
4 Listeners
3 Listeners
0 Listeners
0 Listeners
7 Listeners
2 Listeners
0 Listeners
0 Listeners
1 Listeners