Timpul prezent

„Costul vieților noastre” de Liuba Rusnac (Editura Cartier) este un roman de debut. Un debut puternic într-un gen care nu prea e abordat la noi: distopia. Totodată, cartea are o dimensiune realistă pe care o vom recunoaște cu ușurință. O femeie care rămîne fără loc de muncă trebuie să meargă zilnic într-o clădire labirintică unde se află „instituția”. Acolo stă opt ore și ascultă discursuri despre reguli, despre importanța respectării lor și completează tot felul de formulare. Pînă cînd „instituția” îi va găsi un nou loc de muncă. Dacă nu merge acolo zilnic și nu respectă cu strictețe programul de opt ore, fără să întîrzie nici măcar un minut, fără să intre în conflict cu angajații, fără să plece înainte de terminarea celor opt ore, riscă să nu mai primească ajutorul de șomaj. Fiindcă are o afecțiune - reflux gastric -, doctorul îi recomandă să țină un jurnal. Și asta citim noi, jurnalul acestei femei. Astfel aflăm cum e lumea în care trăiește. „Omul și salariul sînt costuri în formula­-rugăciune Venit – Cost = Profit.” Iar Profitul este Marele Mister. „Pentru a salva Profitul, salariul meu este ținut sub control. Metrii mei pătrați sînt ținuți sub control. Viața mea nu stă în calea Marelui Mister.” E o societate în care Lumea cea Nouă sînt corpurile oamenilor, ele sînt colonizate de noii exploratori, aflați în goana după profitul extrem. Corpul uman e monitorizat permanent, la muncă dar și în afara orelor de lucru, în stare de veghe dar și cînd doarme. Fiindcă oamenii au, prin contract, obligația de a dormi bine, ca să fie odihniți și să dea randament maxim cînd vin la muncă.
Liuba Rusnac s-a născut în Republica Moldova, a studiat economia și a trăit cîțiva ani la București, iar în prezent locuiește la Viena, unde studiază la Institutul de Romanistică. 
Am vorbit cu ea despre „Costul vieților noastre”, despre lumea distopic-realistă pe care o descrie, despre perspectiva ei de economistă asupra capitalismului pus sub lupă în roman.

„Costul vieților noastre” este și o carte despre muncă și despre corpul confiscat de angajatori, despre taxarea muncii și mai puțin, spre deloc, a profitului, despre nedreptate.În ce măsură ți-ai propus să chestionezi aceste realități și să faci o critică a capitalismului?
Liuba Rusnac: „Eu sînt de formare economistă, am lucrat foarte mult în domeniul economic. Este o critică, într-adevăr, a faptului că realitățile acestea se acceptă și sînt, cumva, invizibile. Sînt lucruri despre care oamenii nu doar că nu vor să vorbească, dar nici nu știu să vorbească. Economia e un fel de limbă străină pentru majoritatea dintre noi și, ceea ce e absurd, dar asta m-a inspirat pe mine, este o limbă străină și pentru cei cu studii și cu experiență în domeniu. Cei educați în domeniul economic nu sînt educați să înțeleagă mecanismele economice care ne impactează, ci sînt învățați să lucreze pentru cineva, cu anumite sarcini, cu un anumit scop. Aici e critica mea. În majoritatea țărilor, domeniul educației are ca scop crearea de angajați. Sigur, în universități, în anumite domenii academice este dezvoltată gîndirea critică, dar, în majoritatea cazurilor, tinerii sînt pregătiți să se angajeze și atît. Pe de o parte. Pe de altă parte, critic loialitatea personajului. Asta m-a motivat pe mine. Da, e foarte greu, trebuie să lucrăm, trebuie să ne cîștigăm pîinea, trebuie să plătim chirii, trebuie să contribuim, să sprijinim, și așa mai departe, dar nu ne împiedică nimic să gîndim! E absurd că nu protestăm măcar prin gîndire, măcar în privat împotriva sistemului, ci îl acceptăm și îl și apărăm. Asta-i mai degrabă critica mea. (...) Există două lumi. O lume a capitalului, extraordinar de organizată în producerea de profit, la zi și la curent cu interesul propriu, cu costurile și cu reglementările, deci un fel de armată de capital. Și apoi sîntem noi, restul, care ne vedem de viață, uităm de aceste reguli, aplicăm completamente alte reguli, sîntem loiali, vrem siguranță, vrem să dormim liniștiți noaptea, renunțăm la propriul interes, decît să ne batem capul pentru mai mulți bani, mai bine o lăsăm așa. (...) Cum ar funcționa acest sistem dacă am juca toți după aceste reguli? Asta încă n-am văzut. Cum ar arăta lumea dacă toți ne-am comporta așa cum se comportă capitalul? Fără loialitate, fără umanitate, foarte schimbători, foarte interesați de propriul avantaj imediat, ne-am gîndi din trei în trei luni ce am obținut, îmi mai convine, nu-mi mai convine, mă schimb, nu mă interesează contractele... Toate lucrurile astea nu se întîmplă.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural

Mai sînt șase luni pînă la alegerile prezidențiale din Franța. O țară spre care de aici, din România, privim cu admirație pentru modelul democratic pe care-l întruchipează dar și cu îngrijorare, pentru că tocmai această democrație pe care o admirăm se află sub asaltul partidelor extremiste. Și Adunarea Națională și Franța Nesupusă și-au desemnat candidații. Polul de centru-stînga îl va avea drept candidat pe Raphaël Glucksmann. El a cîștigat detașat alegerile primare, depășind alți pretendenți puternici din Partidul Socialist, cum ar fi fostul președinte François Hollande sau pe Ségolène Royal. Cine este Raphaël Glucksmann? Și ce șanse are să intre în finală, fiind cotat deocamdată cu doar 10% din intențiile de vot? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, politologă, conf. univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. 

Raphaël Glucksmann se prezintă ca un om politic de centru-stînga. El se pune în opoziție atît față de liberalismul lui Emmanuel Macron, cît și, evident, față de extrema dreaptă reprezentată de Marine Le Pen. Dar, în comparație cu alți candidați de la alegerile primare ale acestui pol de stînga, Glucksmann s-a delimitat clar și de partidul La France Insoumise, de extrema stîngă, condus de Jean-Luc Mélenchon. A spus clar că nu va face nici un fel de alianță cu La France Insoumise. Cum ar trebui să înțelegem acest profil de candidat care se conturează prin opoziție?
Raluca Alexandrescu: „În primul rînd, trebuie să vedem de unde a pornit Raphaël Glücksmann. Deși este desemnat în urma unor primare drept candidat la președinție din partea socialiștilor și din partea grupărilor de centru-stînga, el nu vine din Partidul Socialist. El vine dintr-o formațiune pe care a fondat-o în 2018-2019, Place Publique, și care, într-adevăr, a pornit la drum cu un program, să zicem, social-democrat, deci de centru-stînga. A fost o bună perioadă de timp consilier, în Georgia, al fostului președinte Saakaşvili, deci într-o zonă dificilă – lucrurile nu s-au terminat foarte bine pentru Saakaşvili. Este, pe de altă parte, fiul tatălui său, fiul foarte cunoscutului filozof André Glücksmann și care avea el însuși un trecut extrem de complicat, cum a fost cazul multor filozofi francezi de stînga, construiți pe schema filozofică, ideologică a lui Mai 1968. A făcut şi o carieră, unii spun, ușor absentă ca europarlamentar, alții o evaluează ca fiind corectă, dar niciodată nu a ieșit din această figură reținută și moderată. Ceea ce acum poate juca – nu știm – în favoarea lui. Problema este că timpurile nu prea mai sînt blînde cu figurile moderate, astăzi. Distanțarea față de LFI și față de Mélenchon e o distanțare strategică, evident, și ea se face mai ales pe fondul foarte complicat al mișcărilor liceenilor, al acestei nelininişti sociale extreme care se observă de două, trei săptămîni pe străzile marilor orașe din Franța.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Pe măsură ce se apropie iarna se profilează o nouă criză – a energiei. Ambele reactoare de la Cernavodă sînt în continuare oprite din cauza nivelului scăzut al Dunării. Iar pe piața europeană gazul e tot mai scump. Autoritățile spun că necesarul de gaze pentru gospodării e asigurat. Dar avem suficiente resurse și pentru perioadele de ger care vor urma? Și apoi: cîți oameni își vor putea permite facturile? Am întrebat-o pe Otilia Nuțu, analistă de politici publice în energie la ExpertForum.

Otilia Nuțu: „În acest moment avem războiul din Iran, care a redus cantitățile disponibile de gaz lichefiat din piață cu circa 20%, și asta a împins prețul pentru gaz, în general. Din cauza asta vedem în bursele europene că prețul gazului este la cel mai mare nivel, cum nu a mai fost din 2022. Sigur că nu avem prețurile pe care le-am văzut atunci, de 350 euro pe MWh, acum avem 80-85, adică totuși nu e chiar atît de gravă situația ca atunci. Însă asta înseamnă că gazul este mai scump și asta duce și la creșterea prețului la energie electrică. La noi, consumatorii casnici vor simți în primul rînd creșterea prețului la energie electrică, din cauză că prețul gazului este în acest moment reglementat. Dar faptul că prețul gazului este reglementat nu înseamnă că nu va plăti nimeni pentru faptul că acel gaz este mai scump. Și probabil că, avînd în vedere modul în care este reglementată piața gazului, asta înseamnă că se va sparge acest buboi în prețuri mai mari la gaz pentru industrie.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Președintele american Donald Trump a anunțat că Rusia va furniza motorină către SUA, ceea ce a stîrnit critici din partea unor senatori din ambele partide. Aceștia îi cer să-și schimbe imediat poziția, îl acuză că a încălcat legea și că oferă sprijin Rusiei în războiul împotriva Ucrainei. Acordul prevede ca Rusia să furnizeze imediat peste 300.000 de tone, apoi încă 500.000 în noiembrie, apoi un milion de tone. E o decizie cu totul neașteptată, care vine în contradicție cu sancțiunile internaționale împotriva Rusiei – stat agresor. Această decizie vine la cîteva zile după ce Donald Trump l-a avertizat pe Volodimir Zelenski să nu mai atace obiective energetice de pe teritoriul Federației Ruse. Donald Trump consideră că oferindu-i Rusiei acordul pentru motorină a făcut „alegerea potrivită pentru poporul american”, pentru că astfel vor scădea prețurile la energie în SUA – o decizie luată în perspectiva alegerilor din 3 noiembrie pentru Congresul american. Va ajuta într-adevăr această decizie Partidul Republican? Cum reacționează liderii europeni la acest anunț? L-am întrebat pe analistul Rufin Zamfir.

V-a surprins decizia președintelui american?
Rufin Zamfir: „M-a surprins îndrăzneala care reiese din decizia președintelui american. Altfel, după cum știm cu toții, din păcate pentru omenire, ne-am obișnuit cu decizii cel puțin controversate din partea președintelui Trump. Ce s-a întîmplat, însă, de data asta, și mie mi se pare că este un precedent extrem de periculos care o să genereze reverberații în relațiile internaționale și în înțelegerea parteneriatelor pe viitor, este această îndrăzneală teribilă de a trece peste orice fel de acorduri și înțelegeri anterioare și de a debloca o sursă de bani extrem de necesară Rusiei pentru a continua efortul de război. Ce este și mai de neînțeles, după cum am văzut în nenumărate analize care s-au făcut ulterior, este lipsa calculului din spatele acestei decizii. Vedeam o evaluare pe cantitățile agreate, așa cum au fost anunțate, şi cantitățile agreate nu rezolvă problema deficitului de combustibil din Statele Unite. Nu știm încă dacă s-a și livrat vreun litru din acea motorină, dar și dacă se va livra și se va livra conform graficului pe care administrația Trump l-a făcut public, cel puțin prima tranșă acoperă necesarul pe o zi al transportatorilor americani. Vă dați seama cît de puțin este în comparație cu răul pe care l-a făcut pe termen lung relațiilor internaționale și parteneriatelor.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Un proiect de lege privind dezincriminarea consumului de droguri a fost depus în Parlament. Deținerea de droguri pentru consum propriu nu se va mai pedepsi cu închisoarea, ca în prezent, ci cu o amendă contravențională, conform acestui proiect. În expunerea de motive se arată că „proiectul nu legalizează nici un drog: deținerea rămîne ilicită și sancționată contravențional, vînzarea, administrarea către alții și îndemnul la consum rămîn infracțiuni”, la fel și condusul sub influența drogurilor. De asemenea, proiectul prevede redirecționarea resurselor statului dinspre vînarea consumatorilor spre combaterea marelui trafic și spre programe de asistență medico-socială pentru consumatori. De ce este nevoie de schimbarea încadrării consumului de droguri de la infracțiune la contravenție? I-am întrebat pe Vlad Zaha, expert criminolog în domeniile politicilor publice antidrog și criminologiei publice, expert care a contribuit la elaborarea proiectului, şi pe medicul psihiatru Eugen Hriscu, specialist în prevenirea și tratamentul dependențelor. 

Cred că e important și pentru ascultătorii noștri să explicăm această distincție, să explicăm termenii. Pentru că unii ar putea înțelege că acest proiect legalizează consumul de substanțe. Așadar, ce înseamnă dezincriminare?
Vlad Zaha: „Legalizarea, cum este înțeleasă și, din păcate, practicată în România, înseamnă că dacă un viciu este legal, atunci el nu doar că are niște locuri unde se petrece, că vorbim de jocurile de noroc, că vorbim de alcool, ci are și extrem de multe reclame și promovări comerciale. Dacă mergem la Gara de Nord, de exemplu, în București, o să vedem zeci de bannere gigantice cu bere. Dacă cam oriunde în București, o să vedem reclame la jocuri de noroc și lîngă reclamele alea, inclusiv reclame la alcool și, în diferite părți și sub diferite forme, și reclame la tutun. Asta este o formă de legalizare extrem de nocivă, cu promovare comercială. Ei, diferența dintre legalizarea de orice fel și dezincriminare este că dezincriminarea nu doar că nu aduce nici un fel de reclame, nici un fel de promovare, dar nici nu reglementează, nici nu stabilește cum, dacă se vînd, cum se procură, cum se cultivă substanțele. Dezincriminarea înseamnă simplul fapt că dacă cineva are ceva asupra lui, nu mai este pedepsit penal. Nu poate să-și cumpere de nicăieri căci nu se vînd, nu o să vadă reclame pentru nici o substanță căci ele nu sînt legale și deci nu se vînd. Și singura diferență față de interzicere, strict la nivel legal, este că dosarele penale nu se mai constituie pentru deținere de consum propriu. În continuare substanțele se confiscă. Nu sînt permise. În continuare se aplică sancțiuni, cum ar fi amenda contravențională. În continuare oamenii pot fi evaluați pentru tratament – obligatoriu la minori. Și bineînțeles că în continuare, și mult mai mult decît acum, ar trebui să fie vînați și căutați marii traficanți de substanțe, care sînt practic ca un robinet de substanțe și inundă toată România.” 

Eugen Hriscu: „Faptul că un consumator în momentul de față riscă închisoarea pare să fie ceva ce pentru societatea românească nu numai că nu este scandalos, dar pare că este un instrument prin care ne imaginăm că menținem un control asupra fenomenului. Cred că este foarte important să înțelegem că, din punct de vedere al experienței internaționale, acest lucru este fals. Nu numai că nu este așa, ci de fapt efectul este invers. Cu cît o societate criminalizează mai puternic, cu cît pedepsele sînt mai mari, cu cît nivelul de implicare a structurilor de forță în rîndul consumatorilor este mai mare, cu atît efectele sînt mai grave. Știu că lucrul acesta poate să pară fără sens, dar dacă ne gîndim la o familie, cu cît un părinte este mai agresiv, mai violent, cu cît pedepsește mai puternic orice formă de derapaj a unui adolescent, a unui tînăr, cu atît ne putem aștepta ca efectele acestui gen de parenting să fie de fapt negative, să nu ajute adolescentul să se dezvolte.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Ce se întîmplă cu o fiică atunci cînd își pierde tatăl iubit, adolescentă fiind? Și ce înseamnă să pierzi o ființă dragă? Cum arată viața ta după aceea? Sînt întrebări la care răspunde romanul lui Cezar Gheorghe, „Ținutul tatălui”, apărut la editura TREI. Cartea abundă de referințe literare și cinematografice, unele dintre personajele sale sînt mari cititori, mari iubitori de film și își construiesc poveștile sprijinindu-se în bună măsură pe referințe livrești. Cu toate astea, nu sînt cîtuși de puțin niște figuri de hîrtie. Ci sînt personaje consistente, structuri complexe, în care se împletesc carnalitatea și o viață interioară intensă. Povestea tatălui, numit doar cu inițiala M., îl aduce în scenă și pe doctorul psihiatru Jianu – un omagiu ficțional pe care Cezar Gheorghe i-l aduce scriitorului și psihiatrului Ion Vianu. Doctorul îl sfătuiește pe M., care suferă de tulburare bipolară, să-și scrie povestea. Ceea ce el va face. În plus, se înregistrează pe casete audio povestindu-i fiicei sale episoade din viața familiei lor, casete de care aceasta va afla abia mai tîrziu, la maturitate. Vocea și poveștile sînt moștenirea pe care M. i-o lasă fiicei, o lume de cuvinte rostite. 
„Ținutul tatălui” este un debut în proză și este primul volum dintr-o anunțată trilogie. 
Am vorbit cu Cezar Gheorghe despre romanul său, despre structura sa neconvențională, despre personaje și despre ce urmează să scrie.

Cezar Gheorghe: „Mi-am dat seama că, odată cu dispariția unei persoane iubite, tatăl în cazul ăsta, dispare un întreg limbaj. Tot ce însemna limbajul prin care ea își traducea lumea, prin care ea își reprezenta lumea, era dat de relația cu tatăl, de relația aceasta apropiată. De asta, eu spun că ținutul tatălui este, acolo, ținutul numirii lucrurilor. Și, practic, avem un personaj care se află în situația de a-și pierde limbajul care face lumea inteligibilă și de a-și pierde și coerența identitară, coerența sinelui, coerența acestei povești pe care ne-o spunem despre noi înșine. Și în felul acesta totul se schimbă. Se schimbă felul în care ne amintim. Memoria devine extrem de fragmentată, îți este din ce în ce mai greu să găsești puncte de reper în propriul trecut și legături cu propriul trecut. Viața ta pare să fie destabilizată și ceea ce rămîne este absența. Și ajungi să sculptezi absența asta pentru a reveni la coerență, pentru a reveni la sens. De fapt, asta este o carte despre redobîndirea sensului în urma unei pierderi.”

„Ținutul tatălui” e și o carte de montaj, mai ales în prima parte. Mai multe secvențe se derulează sub ochii noștri, dîndu-ne iluzia continuității. „Amintirea și arta montajului sînt înrudite” spune naratorul. Cum ai ajuns să practici această tehnică a montajului în proză?
Cezar Gheorghe: „Vine din preocuparea mea enormă pentru film, pentru ideea că filmul are posibilitatea extraordinară de a înregistra timpul. Pentru că se bazează pe o tehnologie care are posibilitatea de a înregistra durata lucrurilor și a ființelor. Ceea ce pentru mine este foarte ofertant. (...) Și m-am gîndit că montajul este exact asta: posibilitatea de a da o formă timpului. Noi facem asta deja, dintotdeauna, noi montăm tot timpul. Conștiința noastră este o imensă mașinărie de montaj. Montăm amintiri, locuri, persoane din trecutul nostru sau din prezentul nostru, ne reprezentăm realitatea în felul acesta. (...) Și întotdeauna am avut senzația că atunci cînd ne amintim, reconstruim. Din punctul ăsta de vedere, ficționalizarea propriului trecut este foarte importantă. Ficționalizăm ceea ce nu știm, ceea ce nu ne mai amintim sau ceea ce pierdem.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! 

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural

S-au împlinit trei ani de la atacul terorist lansat de Hamas asupra Israelului în 7 octombrie 2023. Peste 1.200 de oameni, majoritatea civili, au fost uciși, iar peste 250 au fost luați ostatici și duși în Fîșia Gaza. Atacul terorist a declanșat o reacție devastatoare din partea Israelului, un război care a provocat moartea a zeci de mii de palestinieni și distrugerea infrastructurii civile și a generat una dintre cele mai grave crize umanitare din ultimele decenii. Există un raport complet și definitiv asupra celor întîmplate în 7 octombrie 2023? Ce se întîmplă acum în Gaza, după armistițiul încheiat în 2025? L-am întrebat pe politologul Andrei Țăranu.

La trei ani după atacurile Hamas asupra Israelului, este Israelul mai sigur azi?
Andrei Țăranu: „E greu de crezut că este mai sigur și asta pentru că tensiunile din societatea israeliană, înainte de alegerile care vor avea loc peste două săptămîni, sînt la cote extraordinar de puternice. Pentru prima dată după foarte multă vreme, au început atacuri teroriste, cum a fost cel de pe avionul Fly Dubai și lumea se așteaptă şi la alte tipuri de atacuri teroriste. Probabil că Israelul era mai sigur acum șase luni decît este acum, înainte de alegeri.” 

S-a schimbat ceva în societatea israeliană în acești trei ani care s-au scurs de la atentate? Există, de pildă, deschidere pentru un compromis politic cu palestinienii?
Andrei Țăranu: „S-au întîmplat multe lucruri în societatea israeliană. Diviziunea între populația religioasă și populația laică a crescut și mai mult. Mult mai mult decît era înainte. Sînt foarte mulți israelieni care deplîng faptul că Israelul a pierdut, din cauza atacurilor din Fîșia Gaza și din Liban împotriva Hezbollah, o susținere aproape globală pe care o avea în preajma lui 7 octombrie, și mai ales după. Au fost și sînt o mulțime de manifestări anti-Israel și pro-Palestina care sînt legate de faptul că Israelul a supralicitat intervenția în Fîșia Gaza împotriva populației civile, bătrîni, femei, copii. Sînt mulți israelieni care deplîng acest lucru. Pe de altă parte, avem o populație care s-a radicalizat împotriva arabilor în general și a musulmanilor în particular, și care și-ar dori ca practic granița de pe Iordan să devină o graniță permanentă, să elimine aproape întreaga populație arabă și să înfăptuiască Eretz Israel, Israelul mare, Israelul mai degrabă mitologic, care este în mintea celor care studiază Tora. Această discuție devine una ontologică, existențială pentru Israel, pentru că are de ales modelul lui Benjamin Netanyahu, un model permanent în asediu, sau un model mai degrabă asemănător cu cel din anii 70-80, după Războiul de Şase Zile, în care se încearcă tot mai mult o pacificare a întregii societăți israeliene, evrei, musulmani, berberi și așa mai departe.” 

Ce se întîmplă acum în Gaza, după armistițiul încheiat în 2025?
Andrei Țăranu: „A fost un armistițiu mai degrabă cald decît rece. Armata israeliană este în continuare pe teren, acționează de foarte multe ori agresiv. Populația este mutată dintr-un loc în altul. Este în bună măsură împiedicată să ajungă pe litoral, loc în care ar putea mai ușor să ajungă la ajutoarele care vin din diverse țări. Și asta pentru că Israelul de cele mai multe ori încearcă să treacă prin filtrul său aceste ajutoare, spunînd că ar putea să conțină și materiale care pot să pună în pericol statul Israel. Ce au obținut palestinienii? Nu au obținut absolut nimic în acest moment. Sînt, la fel cum au fost din 1948, o populație refugiată în propriul teritoriu.”

Să ne amintim cîteva reacții internaționale. Curtea Penală Internațională a emis în 2024 mandate de arestare pe numele premierului israelian Benjamin Netanyahu, al fostului ministru al Apărării, Yoav Gallant, și al unui înalt oficial Hamas, acuzați de crime de război (în timpul și după atacurile din 7 octombrie asupra Israelului). Mai multe țări au recunoscut statul palestinian. O comisie ONU a concluzionat că Israelul a comis genocid împotriva palestinienilor în Gaza. Ce se întîmplă cu aceste decizii și constatări internaționale, vor genera consecințe în justiție, în dreptul internațional?
Andrei Țăranu: „În dreptul internațional, fără îndoială, deja au determinat consecințe. Marea problemă este că, din nefericire, nu reușesc să determine niște consecințe ca în cazul Rusiei. De exemplu, impunerea de sancțiuni, fie către statele care susțin Hamas sau Hezbollah, fie împotriva Israelului. Deci, din punctul ăsta de vedere, avem mai degrabă o formă de, să-i spunem, retragere tacită din subiectul internațional. Lumea este mai interesată de subiectul umanitar, dar elementul securitar este mai degrabă lăsat în suspensie. Este o suspensie pe care Statele Unite, în special, au întreținut-o, după venirea lui Donald Trump, și care acum a devenit și mai complicată, avînd în vedere că Statele Unite și Israelul sînt aliate în războiul împotriva Iranului.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

La Frankfurt a început miercuri, 7 octombrie, cel mai important tîrg al industriei cărții la nivel internațional. Buchmesse e placa turnantă pentru drepturile de autor. Aici se întîlnesc scriitori și cititori, dar, mai ales, se negociază drepturile de traducere, republicare su adaptare a cărților, transformarea lor în filme, jocuri video sau cărți audio. Ediția din acest an are ca temă centrală modul în care inteligența artificială schimbă lumea editorială. Țara invitată de onoare este Cehia. România se pregătește pentru același rol în 2028. Așa că ediția de acum poate fi văzută și ca un test pentru acel moment. Ce s-a schimbat pentru piața de carte – pentru drepturi, în primul rînd – de cînd cu inteligența artificială? Ce presupune pregătirea pentru un evenimet precum cel din 2028 cînd România va fi invitata de onoare la Tîrgul de Carte de la Frankfurt? Ce avem de exportat din literatura română de azi? Le-am întrebat pe Ioana Gruenwald, curatoarea programului României din 2028, şi pe editoarea Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor de la Nemira. 

Cum ne pregătim pentru 2028, cînd România va fi invitata de onoare la Tîrgul de Carte de la Frankfurt?
Ioana Gruenwald: „Trebuie să existe mult mai multe traduceri. Drept care, Institutul Cultural Român a făcut un efort peste așteptările oricui. Au mai făcut rost de un buget care să permită, acum, în noiembrie, să aibă un concurs pentru editorii străini, să facă cereri de subvenție pentru traduceri. Deadline-ul va fi în noiembrie. Deja promovăm acest concurs și editorii germani, austrieci, elvețieni încep să se uite. Editurile și-au făcut cataloage de drepturi și lumea începe să se uite cam ce ar putea să ia să traducă, pentru că pentru o traducere îţi trebuie mai mult de un an. Deci e destul de la limită.”

Cum convingi o editoare, un editor dintr-o ţară în care oricum se traduce foarte puţin să preia pentru publicare un autor, o autoare, eventual la debut, din România, o zonă literară puţin cunoscută în Germania?
Eli Bădică: „Cu foarte multă pasiune. Eu, una, le spun că scriitoarele pe care le reprezint şi scriitorii pe care îi reprezint sînt la același nivel cu orice scriitor din Europa, din lume în momentul ăsta. Mie mi se pare că sîntem în cel mai bun moment al literaturii române contemporane și că, indiferent de ce-și dorește dintr-un portofoliu, pe ce direcție editorială e editorul sau editoarea, eu pot să vin cu o propunere de carte foarte bună și foarte potrivită.”

Ce avem de exportat din literatura română de azi?
Eli Bădică: „Literatură foarte bună. Atît ficțională, cît și nonficțională, precum și literatură pentru copii. Putem să ducem mai departe vocile foarte puternice ale autorilor români și cu atît mai mult vocile scriitoarelor. În 2018 (cînd România a fost invitata de onoare la Tîrgul de Carte de la Leipzig) nu aveam o reprezentare atît de largă. Eu cred că în aproape o decadă lucrurile s-au schimbat major și e foarte bine că s-a întîmplat asta. Au început să publice din ce în ce mai multe scriitoare și avem voci din ce în ce mai puternice în direcția aceasta.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

În Franța, revolta liceenilor s-a extins la nivel național. De aproximativ două săptămîni, sute de instituții de învățămînt sînt blocate. Elevii sînt nemulțumiți de condițiile din școală, de supra-aglomerarea sălilor de clasă, de programa prea încărcată și de personalul didactic insuficient. Protestele sînt adesea însoțite de acte de violență. Cel puțin 25 de licee au fost incendiate sau devastate – pagubele sînt estimate la 20-30 de milioane de euro. Au fost agresați profesori și directori de școli. Au avut loc și confruntări cu poliția. Bilanțul oficial indică peste 200 de elevi și aproximativ 700 de polițiști răniți. Peste cinci mii de persoane, în majoritate minori, au fost reținute. Astăzi, liceenilor li s-au alăturat studenți, profesori și părinți. Și CGT, principalul sindicat din Franța, a ieșit în stradă. Guvernul a lansat o serie de consultări cu reprezentanții elevilor și promite măsuri pînă la sfîrșitul lunii. Dar care sînt, de fapt, revendicările și cum pot fi soluționate? L-am întrebat pe analistul Mihail-Valentin Cernea.

Guvernul de la Paris – la fel ca multe alte guverne europene – a fost nevoit să recurgă la tăieri bugetare pentru a combate deficitul. Franța traversează o criză bugetară și a adoptat unele măsuri de austeritate dureroase. Dar domeniul educației a fost scutit de tăieri. Ba chiar, anul acesta, numărul profesorilor a crescut cu 6000. Iar Ministerul Educației Naționale a introdus un un program de educație incluzivă. De ce percepția asupra condițiilor din școli e diferită de realitate?
Mihail-Valentin Cernea: „Nu ştiu în ce măsură diferă de realitate. Bănuiesc că sîntem familiarizaţi cu acest fenomen în România: deși teoretic educația e un drept asigurat de stat în mod egal, pentru toți cetățenii, este evident că va fi o diferență foarte mare între o școală din centrul Bucureștiului și o școală din mediul rural sau o școală de la marginea unui oraș mic. Același lucru se întîmplă și în Franța. Evident că există licee prestigioase care sînt finanțate și care arată bine, deși am văzut că şi elevi din aceste școli, pînă la urmă, s-au alăturat din solidaritate protestelor. Şi în Franța, de multe ori calitatea actului didactic, calitatea infrastructurii de care beneficiază elevul în școală va varia foarte mult în funcție de zonă și asta bineînțeles că va genera foarte multe tensiuni sociale și nemulțumiri. Mai mult decît atît, de multe ori elevii, în multe zone din Uniunea Europeană, inclusiv din România, au într-adevăr programe complicate, lungi, petrec mult timp la școală și de multe ori asta poate să fie o problemă pentru mulți dintre ei, mai ales odată ce ajung să vorbească unii cu alții și să se organizeze. Așa că, în bună măsură societatea franceză pare, cel puțin din sondaje, să fie de acord că există o bază pentru revendicările elevilor. Apropo de austeritatea pe care ați menționat-o, probabil că problema de fond este lipsa de competitivitate sau competitivitatea scăzută a economiilor vest-europene. (...)  În Occident, investițiile s-au făcut mai de mult iar problema cu sistemele sociale este că nu ajunge doar să le construiești. Că te referi la educație, că te referi la sistemul de pensii, că te referi chiar și la elementele de infrastructură pentru călătorie, autostrăzi, căi ferate, companii de căi ferate, aeroporturi – toate aceste lucruri trebuie să fie menținute, trebuie să fie aduse la zi, trebuie să fie augumentate, trebuie făcute permanente investiții pentru ca ele să funcționeze la standardele pe care le așteaptă cetățenii. Şi cred că aici intervine problema. Chiar dacă un domeniu nu suferă tăieri în felul în care nu a suferit sistemul de educație în Franța, în urma măsurilor de austeritate, asta nu înseamnă că investițiile de care are nevoie acest sistem public ca să funcționeze vin, în condițiile unor economii nu foarte competitive.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

O femeie de 87 de ani din Madrid a fost evacuată recent din apartamentul în care locuise aproape toată viața. Clădirea fusese cumpărată de un fond de investiții, iar chiria a crescut la o sumă mai mare decît pensia femeii. Evacuarea a provocat ample proteste în Spania. În urma presiunii publice s-a ajuns la un acord, iar femeia se poate întoarce acasă, cu o chirie plafonată în funcție de venitul ei. Cazul a devenit foarte cunoscut în Europa. În multe orașe europene, chiriile au crescut mult mai repede decît veniturile, iar pentru tot mai mulți oameni o locuință decentă e foarte scumpă. Luni, 5 octombrie, este Ziua Mondială a Habitatului. Tema din acest an este chiar „locuire adecvată pentru toți”. Dar ce înseamnă, de fapt, o locuință adecvată? Și cum poate interveni statul atunci cînd piața face ca locuirea să devină inaccesibilă? Am întrebat-o pe Irina Zamfirescu, sociologă, lector dr. la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București. 

Cazul Maricarmen Abascal pare aproape neverosimil: după 70 de ani petrecuți în aceeași locuință, o femeie octogenară ajunge să fie evacuată de noii proprietari. Ce ne spune povestea aceasta despre viața în marile orașe, în Europa?
Irina Zamfirescu: „A devenit o poveste publică pentru că, într-adevăr, e un caz extrem. Dar situații de genul ăsta, din păcate, se întîmplă frecvent în Europa. De unde și faptul că Uniunea Europeană, odată cu 2024, a început să lucreze la o strategie pentru locuire accesibilă pentru toate țările europene. Ne spune că, de fapt, lucrurile au scăpat de sub control de ceva vreme, doar că au devenit atît de grave, încît este imposibil pentru mediul politic să mai ignore această problemă. De ce spun pentru mediul politic? Pentru că locuirea este, ca orice alt aspect al vieții noastre, de altfel, direct dependentă de deciziile care se iau în diverse contexte politice. Discutăm aici despre parlamente, de exemplu, care pot legifera. Discutăm despre administrații locale care dau hotărîri de consilii. (...) În România, imediat după 1990, autoritățile publice s-au ocupat foarte puțin de domeniul locuirii, asta reiese din toată literatura academică. În statele din vestul Europei lucrurile stau un pic mai bine. În momentul de față, România și, cred că mai toate statele fost comuniste, au un procent foarte, foarte mic de locuințe publice. În vestul Europei există, totuși, un procent un pic mai mare de locuințe publice. A avea locuințe publice înseamnă o formă prin care statul se asigură că cetățenii nu sînt complet în bătaia pieței libere. În momentul de față, mediul privat a acaparat aproape complet un domeniu care este fundamental pentru calitatea vieții. Adică, noi avem un set de drepturi: dreptul la sănătate, la educație, la muncă. Toate drepturile astea sînt 100% dependente de dreptul la locuire. Pentru că, dacă nu locuiesc în acele condiții minim acceptabile, nu pot să fiu un om sănătos, mi-e foarte greu să-mi fac lecțiile și să mă duc la școală, mi-e foarte greu să mențin un loc de muncă. Deci, statul, cel puțin în România, a uitat de acest drept esențial și nu prea recunoaște în mod explicit dreptul fiecăruia la o locuință adecvată.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural