Timpul prezent

Conform rezultatelor prezentate în „Barometrul de consum cultural 2023”, recent lansat, 22% dintre respondenți au citit între 1 și 5 cărți în ultimul an, 13% au citit între 6 și 10 cărți și 10% 12 cărți sau mai multe. România este de ani de zile pe ultimele locuri în Uniunea Europeană la consumul de carte, conform datelor Eurostat. De ce nu avem nici acum politici publice de promovare a lecturii la nivel național? Cum ar trebui să arate asemenea politici? I-am întrebat pe Ioan Matei, directorul Direcției Politici Culturale de la Ministerul Culturii, de la Ministerul Culturii, şi pe scriitorul și sociologul Dan Lungu.

 Dan Lungu: „Pentru promovarea lecturii nu-i suficient Ministerul Culturii. Ai nevoie de Ministerul Educaţiei, obligatoriu, pentru a începe din şcoli şi chiar de la preşcolari. Ai nevoie de Ministerul Familiei, fiindcă foarte multe proiecte în alte ţări pornesc din maternităţi, de la trusoul pe care-l primeşte copilul. În acel trusou să fie obligatoriu şi gratuit o carte de colorat sau o carte de poveşti. Dacă gîndim pe termen lung, e insuficient să ne concentrăm doar pe Ministerul Culturii, fiindcă aici e nevoie de un set de măsuri în general politice, gîndite şi finanţate la nivel politic, unde fiecare trebuie să-şi facă partea.”

Alte țări au de mulţi ani politici publice de promovare a lecturii sau consideră cartea un produs de bază. Ce am putea prelua din experiența lor?

Ioan Matei: „S-a vorbit şi la noi în ultimii ani despre acele vouchere pentru cărţi. Mă gîndesc  şi sper că de anul viitor vor urma patru ani de linişte din punct de vedere electoral şi, pentru că avem un protocol cu Ministerul Educaţiei, poate se vor găsi bani în bugetul de anul viitor încît să se acorde astfel de vouchere, cu precizarea clară: strict pentru cărţi. Şi, dacă omului i se oferă o sumă de bani din care să achiziţioneze doar cărţi, probabil că ele vor fi şi citite.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural

Alertă de atac aerian semnificativ la Kiev. Mai multe ambasade au fost închise temporar iar altele – cum e cea a României – și-au redus activitatea. Alerta vine la o zi după ce Ucraina a folosit, pentru prima dată, rachete ATACMS într-un atac asupra zonei Kursk, după ce președintele american Joe Biden a aprobat folosirea de către Ucraina a acestor sisteme pentru a lovi ținte din Rusia. Tot astăzi, Ucraina a folosit pentru prima dată și rachete britanice Storm Shadow, tot împotriva unor obiective militare din Rusia. Președintele Vladimir Putin a semnat marți un decret de modificare a doctrinei nucleare, care prevede că un atac împotriva Rusiei din partea unui stat non-nuclear dar sprijinit de un stat nuclear, va fi considerat un atac comun contra Rusiei și orice atac din partea unui stat membru al alianței va fi considerat un atac al întregii alianțe și permite un răspuns nuclear din partea Rusiei. Am vorbit despre toate acestea cu invitatul nostru, Rufin Zamfir, analist de politică internaţională.

Rufin Zamfir: „Dacă analizăm situaţia de pe front, în special în ceea ce priveşte poziţionările forţelor ucrainene şi capacitatea Ucranei de a menţine linia frontului acolo unde e acum, dacă adăugăm factorul vreme – se apropie iarna, un anotimp în care statul în tranşee e mult mai dificil –, dacă analizăm toate aceste lucruri şi le punem în perspectiva în care statele vestice realmente acordă un sprijin Ucrainei, nu doar să menţină linia frotului, ci şi să cîştige acest război nedrept început de Rusia, şi dacă adăugăm perspectiva schimbării ce va urma la Casa Albă în ianuarie, consider că acesta este ceasul al doisprezecelea. Decizia administraţiei Biden de a debloca folosirea armamentului de către Ucraina pentru a lovi ţinte în interiorul Rusiei e o decizie mult prea mult aşteptată şi mult prea necesară pentru susţinerea eforturilor de război ale Ucrainei.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

La cîteva zile după ce a fost votat pentru funcţia de preşedinte al Statelor Unite ale Americii, Donald Trump a făcut deja cîteva numiri controversate pentru viitoarea lui echipă. De pildă, nominalizarea lui Matt Gaetz pentru funcția de procuror general transmite mesajul clar că Trump intenționează să zguduie establishmentul, conform BBC. Cine sînt oamenii de care se va înconjura cînd va reveni la Casa Albă? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

Auzim adesea că nu contează atît liderul, cît oamenii din echipa sa. Într-un regim prezidenţial puternic, cum e cel din SUA, unde preşedintele e şi şef al guvernului, e încă şi mai important profilul acestor oameni, care acţionează în numele preşedintelui, ca o prelungire a sa. Putem spune că un mandat prezidenţial depinde de această echipă restrînsă de secretari de stat şi de consilieri?

Camil Pârvu: „Da. Şi Trump se gîndeşte chiar la acest lucru. În primul mandat a avut o garnitură de personal politic, de oameni pe care s-a bazat şi care nu i-au îndeplinit întocmai intenţiile şi dorinţele. Este foarte important să ţinem minte acel prim mandat pentru a înţelege ce încearcă acum să facă Donald Trump. Unde i s-a părut lui că a eşuat în primul mandat este tocmai în capacitatea de a controla oamenii pe care i-a numit. Dacă ne aducem aminte de 2016, alegerea lui a fost o surpriză inclusiv pentru el. Atunci nu a avut o echipă cu adevărat rodată şi a trebuit să se bazeze pe propunerile avansate de Partidul Republican sau de diverse agenţii. Şi toate aceste nume de care s-a înconjurat s-au întors împotriva lui, în final. De data aceasta are un mandat mai puternic decît prima dată, are întregul spectru al instituţiilor federale americane, cu o majoritate favorabilă, are votul popular şi el consideră că are un mandat. Va insista să-şi numească oamenii cu care să-şi ducă la îndeplinire mandatul şi să nu aibă acel eşec parţial din primul mandat, cînd o parte dintre oamenii pe care se baza s-au întors împotriva lui, l-au blocat sau au amînat, au redirecţionat politicile şi intenţiile lui.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural

În Georgia au avut loc la sfîrșitul săptămînii trecute noi proteste, după ce Comisia Electorală a anunțat rezultatele finale ale alegerilor din octombrie, conform cărora partidul Visul Georgian a obținut 53,93% din voturi. Opoziția pro-europeană, care a fost votată de 37,97% dintre alegători, conform rezultatelor anunțate, a declarat că renunță la mandatele obținute pentru Parlament și acuză că votul a fost furat. Președinta Georgiei, Salome Zurabișvili, cere organizarea de noi alegeri. În regiunea separatistă Abhaziaau fost de asemenea proteste față de un acord cu Rusia care urma să le permită companiilor rusești să investească în regiune. Despre situația din Georgia am vorbit cu Angela Grămadă, cercetătoare a spațiului ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.

Dincolo de acuzații, există dovezi ale fraudei, există probe că voturile au fost furate de partidul aflat la putere, Visul Georgian?
Angela Grămadă: „Deși misiunea de observare a OSCE a avut un raport cu un conținut evaziv, fără a spune direct că voturile au fost fraudate, totuși există foarte multe ONG-uri care monitorizează alegerile și care susțin că probele aduse de ele, evidente, nu au fost acceptate de Comisia Electorală Centrală din această țară. De asemenea, și observatorii internaționali, în afară de misiunea OSCE, au spus același lucru sau au subliniat că acele ONG-uri din interior trebuie să fie ascultate, pentru că probele lor sînt evidente. A existat și o acțiune a societății, „Votul meu”, care a monitorizat din inițiativă proprie, nefiind susținută financiar de vreo organizație internațională sau din interiorul țării, care a prezentat dovezi. Dar Comisia Electorală Centrală le-a respins ca fiind insuficiente sau nefondate. De aceea, atît opoziția, cît și Salome Zurabișvili, președinta Georgiei, insistă ca aceste alegeri să fie anulate și să fie organizate alegeri noi.”

După confirmarea de către Comisia Electorală Centrală a acestui scrutin, există și alte căi de atac legale, cu privire la alegeri?
Angela Grămadă: „După prezentarea raportului, pe 15 noiembrie, conform legislației în vigoare, Parlamentul georgian ar trebui să se întrunească în decurs de zece zile. Asta înseamnă că prima ședință a noului legislativ de la Tbilisi ar trebui să aibă loc pe data de 25 noiembrie. Mai există o prevedere legală, conform căreia, dacă nu se găsesc 100 de deputați care să-și ridice mandatele, atunci parlamentul nu este legitim și nu are bază să fie declarat funcțional. În momentul de față, 53% din voturile exprimate înseamnă 89 de mandate. Visul Georgian are 89 de mandate. Pentru ca parlamentul georgian să fie declarat legitim, trebuie să existe 100 de mandate. Formațiunile politice (de opoziție) și-au dat seama de acest lucru și au declarat că nu-și vor ridica mandatele de deputat.”

Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  
Un produs Radio România Cultural  

Defne Suman ne spune în „Tăcerea Șeherezadei” povestea Smirnei (Izmirul de azi), din perioada destrămării Imperiului Otoman. Orașul-port de la Marea Egee în care au trăit în pace și bunăstare greci, armeni, turci, evrei, francezi, britanici, italieni, un fel de paradis terestru, a fost distrus în mare măsură de Marele Incendiu din 1922, de la finalul războiului greco-turc. Zeci de mii de oameni, greci și armeni, au murit atunci sau au fost uciși. Povestea este spusă din perspectiva unei femei care trece prin ororile istoriei și pune în cuvinte ceea ce nu trebuie uitat. În vocea ei se topesc și vocile altor personaje feminine, astfel că avem în acest roman o perspectivă pe care nu o găsim în cărțile de istorie.
Defne Suman a participat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), unde a fost înregistrat acest interviu, tradus de Sorina Chiper.

De ce v-ați oprit asupra acestui episod sîngeros din perioada destrămării Imperiului Otoman şi din istoria mișcărilor naționaliste?
Defne Suman: „Locuiam în Grecia cînd am început să scriu la această carte. Și pentru prima dată am auzit o altă poveste despre Smirna, diferită de cea pe care am învățat-o la orele de istorie. A fost ca și cum mi-aș fi scos o haină și aș fi purtat-o pe dos. Auzeam aceeași poveste de pe partea cealaltă a Mării Egee. Și, dacă povestea pe care o știam eu era neagră, povestea nouă, pe care o auzeam de pe cealaltă parte a malului, era albă. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc că probabil există multe alte culori, la mijloc. Așa am decis să scriu povestea Smirnei.”

Ați ales să spuneți povestea Smirnei, a mișcărilor naționaliste, a Marelui Incendiu din perspectiva unei voci feminine în care se topesc și vocile altor femei. Ce aduce perspectiva femeilor asupra evenimentelor istorice?
Defne Suman: „Cred că doar rescriind istoria prin vocile personajelor feminine, ale femeilor care au acționat în istorie, nu neapărat la nivel politic, pentru că politica este teritoriul bărbaților, putem găsi un spațiu comun unde diferențele nu mai sînt subliniate, ci lăsate deoparte și, în schimb, asemănările sînt îmbrățișate. Și exact de acest lucru avem nevoie astăzi: să ne îmbrățișăm asemănările și nu să ne mai concentrăm atît de mult pe diferențe.”

Personajul principal, o Șeherezadă mută vreme de 52 de ani, este o femeie care a străbătut secolul XX, a fost foarte aproape de moarte de mai multe ori iar pe parcursul poveștii se transformă într-o figură mitică. Se naște dintr-o mamă pe jumătate franțuzoaică, pe jumătate grecoaică și un tată turc, e crescută de o familie de greci, e salvată de un turc și familia lui – identitatea ei se compune deci din mai multe etnii, la fel ca identitatea orașului Smirna. Într-o scenă simbolică, se identifică cu amazoana care a fondat orașul și i-a dat numele. Și, la fel ca orașul Smirna, arde și renaște. Cum ați construit acest personaj atît de puternic?
Defne Suman: „Așa este, am vrut să am toate componentele Smirnei în această fată. Poate unii se întreabă de ce am avut nevoie de un tată grec pentru Edith și de un iubit turc pentru Edith. Am avut nevoie de acest ADN. În două locuri din roman Edith spune că, dacă ar fi avut o fiică, ar fi numit-o Smirna. Și, cînd Panagiota aleargă prin flăcări și apare acel cal, ea își spune «Eu sînt Smirna, luptătoarea amazoană». Într-adevăr, Șeherezada e Smirna.”

„Tăcerea Șeherezadei” a apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Irinei Bojin.

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu  
Un produs Radio România Cultural  

Uniunea Europeană a adoptat un set de legi privind conținutul online, legi care se concentrează pe protejarea drepturilor fundamentale ale tuturor utilizatorilor și pe stabilirea unor condiții de concurență echitabile. Cum se vor aplica aceste norme la nivelul Uniunii Europene și în fiecare țară? L-am întrebat pe Bogdan Manolea, de la Asociația pentru Tehnologie și Internet, consultant juridic, specialist în dreptul tehnologiei informațiilor. Recent, Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România a organizat conferinţa „Reglementarea conţinutului digital – de la Uniunea Europeană la proba practică în România”.

Bogdan Manolea: „Domeniul internetului este de mult reglementat în mod unitar la nivelul Uniunii Europene, face parte din piaţa serviciilor care intră sub tratatul UE şi este foarte bine că e aşa. Pentru că altfel, România nu ar fi avut nici o putere de a impune nişte reguli giganţilor globali din domeniu.”

Este Uniunea Europeană capabilă să genereze legislație la timp pentru a ține pasul cu evoluția din domeniul tehnologiei, cu toate noutățile care apar în ritm tot mai accelerat în acest domeniu?

Bogdan Manolea: „Uniunea Europeană încearcă să facă lucrul acesta dar problema nu e neapărat la text şi la legislaţie, ci la aplicarea ei. Mi se pare că stăm foarte mult să discutăm despre text, dacă e necesar sau nu, dar interesul e din ce în ce mai scăzut în momentul în care vorbim despre aplicarea legii pe termen mediu şi lung.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Probabil fiecare dintre noi are în familie sau cunoaște pe cineva care muncește sau a muncit în străinătate. Migrația economică este unul dintre fenomenele cu implicații economice și sociale considerabile pentru România ultimelor decenii. Dar în ce măsură este studiat și cunoscut? L-am întrebat pe antropologul Bogdan Iancu, unul dintre coordonatorii studiului „Sezonierii. Muncă şi identităţi în mişcare”.

Bogdan Iancu: „De multă vreme tot tatonam ideea de a continua proiectul lui Vintilă Mihăilescu, de a încerca să aducem în discuţie şi să reprezentăm ceea ce el numea ţăranul recent. Să declinăm la Muzeul Ţăranului Român din proiecte cum sînt cel al jurnalistei Elena Stancu şi al fotografului Cosmin Bumbuţ sau al lui Petruţ Călinescu şi al altor artişti care documentează migraţia. Pentru că foarte multe instituţii din România nu şi le permit. Sînt proiecte care-i angajează pe iniţiatorii lor pe termen lung să meargă pe urmele unui fenomen cu implicaţii sociale foarte consistente. (...) Cu proiectul „Sezonierii”, am încercat să încarnăm persoanele astea despre care se discută în termeni de cifre, de fenome. Am încercat să le punem un chip, să arătăm condiţiile în care lucrează şi locuiesc.”

Migrația economică are impact și la nivel social. Știm că sînt mulți copii care au crescut fără părinți, fiindcă părinții erau la muncă în străinătate. În ce măsură există interes pentru cercetarea acestui subiect: copiii care au crescut cu părinții departe?

Bogdan Iancu: „Un fenomen de o asemenea amploare ar trebui să aibă dedicat un institut de cercetare. Ar trebui să înceapă să apară şi politici şi nu doar unele care să sancţioneze, ca pînă acum. Ar trebui văzut care sînt condiţiile în care oamenii aceştia ar putea să rămînă aici sau să-şi ia copiii cu ei.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural

S-a lansat „Barometrul de Consum Cultural 2023. Comunități de consum în contextul schimbărilor societale”, cu un accent pe consumul de cinema. Am discutat despre cîteva dintre rezultatele studiului cu Carmen Croitoru, directoarea Institutului Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC), şi Anda Becuţ Marinescu, co-autoare a cercetării.  

Una dintre concluzii este că „jumătate dintre participanții la studiu nu au contact direct cu ceea ce presupune consumul de produse culturale sau artistice”. Care sînt explicațiile?  

Anda Becuţ Marinescu: „Este un cumul de factori. În multe situaţii este vorba despre lipsa de acces la infrastructura culturală, uneori absentă în localităţi. Un alt obstacol este nivelul economic. Anumite produse sînt greu de accesat din punct de vedere financiar. Pentru o familie cu venituri medii, cu doi copii, consumul cultural devine prohibitiv în anumite situaţii. Şi cel mai important factor, considerăm noi, este lipsa educaţiei culturale şi a conştientizării importanţei culturii.” 

Carmen Croitoru: „Se mai petrece ceva: un tip de autoexcludere – nu e locul meu acolo, nu e statutul meu social. Uneori, neînţelegînd metafore, simboluri şi semnificaţii, mă autoexclud pentru că nu mai sînt contemporan cu lucrurile care se spun acolo. Sau mesajul nu e pe măsura problemelor mele. Dacă mesajele sînt derizorii, oamenii preocupaţi de viaţa din ce în ce mai complicată pe care o duc şi de grijile pe care le au raportat la viitorul copiilor lor se simt excluşi. Şi asta va fi o mare provocare pentru teatru şi artele spectacolului.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

După ce cancelarul Olaf Scholz l-a demis pe ministrul de finanțe, liberalul Christian Lindner, și alți miniștri liberali și-au anunțat plecarea din guvern, generînd astfel o criză politică în cadrul coaliției tripartite care guvernează Germania. Profesorul Valentin Naumescu, de la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, consideră că „e o criză politică planificată de către cele trei partide germane implicate, astfel încît nimeni să nu aibă de pierdut. Toți cei trei actori politici vor avea de cîștigat din modul în care au decurs pînă acum lucrurile în această așa-zisă criză guvernamentală, care de fapt este o soluție la finalizarea mandatului actualei coaliții-semafor, cum e numită în Germania, coaliția roșu-galben-verde între social-democrați, liberali și verzi. Un sfîrșit al coaliției pe care toată lumea îl aștepta, care era previzibil de mai multe luni, pentru că sondajele indicau o scădere alarmantă a popularității acestui guvern, dar căreia nu-i găseau o soluție de ieșire, un exit strategy. Și iată, în fine, a fost găsită modalitatea care să nu afecteze foarte mult interesele partidelor și să ofere un sfîrșit relativ demn și pentru cancelarul Olaf Scholz.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Romanul „Prinde iepurele” de Lana Bastašić (Black Button Books, trad. Octavia Nedelcu) are în centru povestea prieteniei dintre două tinere din Bosnia, care ajung să se reîntîlnească după 12 ani de tăcere. Una dintre ele, cea care spune povestea, Sara, a trăit în Dublin în tot acest timp, iar cealaltă, Lejla, a rămas în țara natală. Vor face împreună o călătorie la Viena, prilej de fapt să călătorească în trecut, în trecutul lor comun, în trecutul recent al Bosniei. Deși nu e în prim-plan, războiul care a măcinat Bosnia e prezent în fundal, e un fel de elefant din încăpere, e ceea ce desparte și unește personajele. Lana Bastašića fost la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), unde am înregistrat acest interviu, tradus de Daniel Nedelcu.

Lana Bastašić: „Niciodată nu mi-am dorit să scriu o carte despre sîrbi, croați, bosniaci. Ci am vrut să scriu despre oameni. Pentru că războiul te face să nu vezi oamenii ca oameni, în primul rînd, ci să te gîndești la ei în termeni de etnie, religie, etc.”

Cum ajung oameni care trăiau în bună vecinătate să se omoare între ei, așa cum s-a întîmplat în războaiele din fosta Iugoslavie?

Lana Bastašić: „Nu știu dacă sînt capabilă să răspund la o întrebare atît de mare. Dar totul începe de la limbă și povești. Și începe cu propaganda dezumanizării celuilalt. Odată ce fascismul reușește să te convingă că cealaltă persoană nu e o persoană, că reprezintă mai puțin decît tine, cred că natura umană e în stare de orice. Nu cred în rău. Răul e ceva ce se întîmplă în basme. Dar cred că natura umană poate fi împinsă spre extreme în anumite circumstanțe. În același timp, ca oameni sîntem capabili de empatie și dragoste și cred că aceasta e lupta pe care trebuie să ne-o asumăm.”

Povestea o spune Sara, fata șefului de poliție din Banja Luka și prietena Lejlei, al cărei frate, Armin, a dispărut într-o zi fără urmă. Așa cum au dispărut mulți alți tineri bosniaci musulmani din oraș. Aici e un ecou al traumei provocate de războaiele din fosta Iugoslavie, de genocidul și crimele de război de care au fost găsiți vinovați liderii militari sîrbi. De ce ați ales să spuneți povestea prin vocea Sarei?

Lana Bastašić: „Cînd am început să mă gîndesc la această poveste, Lejla ar fi trebuit să fie personajul principal. Dar a trebuit să-mi amintesc că aceasta nu e povestea mea, pentru că nu am un nume musulman și nu am trecut prin ce au trecut acești oameni în țara mea. Deci a trebuit să-mi amintesc privilegiul meu la acel moment și a trebuit să-l includ în text. Și, de asemenea, a trebuit să-mi pun întrebarea: cine spune povestea unui război? Pentru că uneori e mult mai important să ne întrebăm cine ne spune povestea decît să ne gîndim la evenimentele care au avut loc. Am vrut ca cititorii să își dea seama că, dacă ar fi citit o carte în care Lejla ar fi fost personajul principal și naratorul, ar fi fost o cu totul altă carte.”

Romanul „Prinde iepurele”, publicat în 2018, a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură și a fost tradus în peste 15 limbi. 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!