„În lectură, cititorul se îmbogățește cu ceea ce primește de la autor, iar asta îi îngăduie, în același timp, să facă să înflorească bogăția propriei persoane, astfel încît orice nouă operă pe care o citim ne reînnoiește și amplifică universul personal.” Aceste cuvinte îi aparțin Papei Francisc și fac parte din „Epistola Sfîntului Părinte Francisc despre rolul literaturii”, din 2024. Am vorbit despre această veritabilă pledoarie pentru literatură cu Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene „George Coșbuc” din Bistrița-Năsăud, preot paroh la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Bistrița și poet. 

„Epistola Sfîntului Părinte Francisc despre rolul literaturii”, a apărut în limba română în traducerea lui Al. Cistelecan în revista „Vatra”.
Ioan Pintea: „E foarte important ca un preot, ca un sacerdot să iubească literatura, să iubească poezia, să iubească proza. Este pentru creșterea lui lăuntrică, spirituală, duhovnicească dar, în același timp e important pentru că el, preotul, lucrează cu cuvintele, cu cuvintele Sfintei Scripturi dar nu numai. El transmite, devine un misionar al cărții, un misionar al textului. (...) Epistola Sfîntului Părinte Francisc pe mine m-a topit, m-a cucerit. Mereu am asemănat-o cu un text fundamental teologic și, în același timp, cultural, un text scris de Sfîntul Vasile cel Mare, care se adresează tinerilor, chiar așa se numește, Către tineri, și în care explică tineretului creștin, tineretului credincios, cum să folosească literatura, cît de importantă e literatura pentru creșterea lăuntrică și cum să aleagă din literatura păgînă tot ceea ce este de folos și important pentru un tînăr creștin.”

Jorge Mario Bergoglio, cel care avea să devină Papa Francisc, a fost în tinerețe profesor de literatură și avea să rămînă de-a lungul întregii sale vieți un mare cititor, un mare iubitor de poezie și proză.
Ioan Pintea: „Pe Părintele Francisc nu-l găsim pentru prima dată în această Epistolă ca mare iubitor de literatură, ca mare cititor. El a fost profesor de literatură la Santa Fe. Și a avut o întîlnire astrală, epocală, cu Borges. Acolo unde era profesor, la colegiu, l-a invitat pe Borges și, mărturisește în memorii, în cartea autobiografică Speră, cum Borges a stat un timp destul de îndelungat la Santa Fe și le-a vorbit studenților despre literatură și, împreună cu profesorul Bergoglio, a predat ore de scriere creativă. (...) Îl văd pe Papa Francisc ca pe un mare cititor, un mare interpret de literatură și un intelectual care face o pledoarie rarisimă vizavi de literatură, de lectură, mai ales prin această Epistolă (despre rolul literaturii), care ar trebui să intre în bibliografia școlară, în bibliografia universitară. Pentru că are un suflu nu neapărat duhovnicesc, ci un suflu teoretic vizavi de ce înseamnă literatura, lectura, pentru cei care sîntem cititori, iubim, prețuim și facem după puterile noastre literatură.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu  
Un produs Radio România Cultural  

Unul dintre dosarele deschise de președintele Donald Trump odată cu revenirea sa la Casa Albă este cel cu privire la programul nuclear al Iranului. Sîmbătă va avea loc în Oman a treia întîlnire dintre SUA și Iran pentru negocieri pe această temă. 

În 2015 a fost încheiat un acord nuclear internaţional între Iran, pe de-o parte, şi SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franța și Germania pe de altă parte (JCPOA). Acordul prevedea suspendarea unor sancțiuni în schimbul renunțării Teheranului la programul său nuclear. În 2018, în timpul primului său mandat, preşedintele Donald Trump a retras Statele Unite din acest acord şi a reintrodus sancţiuni pentru Iran. Care au fost consecinţele retragerii Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul? Cu ce se prezintă acum la negocieri fiecare parte, la ce nu sînt dispuşi să renunţe pe de-o parte americanii, pe de altă parte iranienii? Cum priveşte Israelul apropierea diplomatică dintre SUA şi Iran? Care sînt şansele să vedem un acord între SUA şi Iran? Am întrebat-o pe Ioana Constantin-Bercean, expertă în Orientul Mijlociu, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale Ion I. C. Brătianu al Academiei Române (ISPRI).

De ce a retras Donald Trump Statele Unite din acordul cu Iranul în 2018?
Ioana Constantin-Bercean: „Cred că a fost o greşeală strategică a administraţiei Trump, pentru că acel acord controla programul nuclear al Iranului. Republica Islamică Iran, ca stat semnatar al Tratatului de Neproliferare Nucleară, la fel ca România şi toate cele peste 150 de state semnatare ale acestui NPT, au dreptul să-şi dezvolte programe nucleare civile. Singurele state care au legal voie să dezvolte program nuclear militar sînt acelea din grupul P5 (SUA, Rusia, China, Marea Britanie, Franța). Iranul era limitat, prin acel JCPOA, să îmbogăţească uraniu pînă la 3,67%, spre deosebire de toate celelalte state semnatare ale Tratatului de Neproliferare, care pot îmbogăţi uraniu în scop civil pînă la 20%. Acest acord se întindea pe o perioadă de 15 ani. A fost cel mai complex şi mai strict acord de control al programului nuclear semnat vreodată. Dar Donald Trump, pe de-o parte a spus că doreşte să pună pe masă un acord mai bun şi a explicat atunci de ce, în viziunea domniei sale, acel acord – semnat în timpul administraţiei Obama – nu este bun. Şi putem privi şi din perspectiva aceasta, că dorea să facă lucrurile mai bine decît Barack Obama, care primise Premiul Nobel pentru viziunea lui de neproliferare nucleară şi de remodelare pacifistă a Orientului Mijlociu. Dar, pe de altă parte, dacă ne uităm în urmă, în prima administraţie Trump erau foarte mulţi diplomaţi şi oameni politici foarte porniţi împotriva Iranului şi care îşi doreau foarte mult un război cu Iranul, din diverse motive. Influenţat probabil de ce se îtîmpla în jurul lui, influenţat de lobby-ul israelian, nu trebuie să ne ferim să spunem asta, Donald Trump a decis să retragă unilateral SUA din acord, în mai 2018, promiţînd că va pune pe masă un acord mai bun. Dar nu cîştigat un al doilea mandat şi nu a reuşit să facă acest lucru în termenul promis de domnia sa.”

Cum se uită acum Israelul la aceste apropieri dintre SUA şi Iran?
Ioana Constantin-Bercean: „Este una dintre cele mai bune şi necesare întrebări. Pentru că ştim că Israelul şi, în principal premierul Benjamin Netanyahu, s-a opus de la început semnării unui acord nuclear între SUA şi Iran. Dar să ne amintim de a doua vizită a premierului Netanyahu la Washington, acum două săptămîni şi de discuţia din Biroul Oval cu presa. Atunci a spus ceva foarte important, ceva ce nu a mai declarat niciodată public: a spus că în ceea ce priveşte Iranul este de acord cu o soluţie diplomatică, după modelul libian.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu şi Matei Martin  
Un produs Radio România Cultural  

Primul latino-american în fruntea Bisericii Catolice, primul iezuit în această funcție, fost tehnician chimist, profesor de filozofie și literatură, Papa Francisc s-a remarcat prin deschiderea către cei săraci, marginalizați și vulnerabili, prin mesajele sale de susținere a migranților, prin refuzul luxului și opulenței. Despre personalitatea sa şi Ordinul Iezuit din care a făcut parte am vorbit cu Laura Stifter, profesoară de religie, absolventă de teologie ortodoxă și filozofie.

Jorge Mario Bergoglio, cel care avea să devină Papa Francisc, s-a născut în 1936 la Buenos Aires dintr-o familie de imigranți italieni. După studii la școala publică în urma cărora a obținut o diplomă de tehnician chimist, a intrat în Societatea lui Isus și a studiat la Seminarul iezuit. Prin ce se caracterizează Ordinul Iezuit din care provine Papa Francisc?
Laura Stifter: „Ordinul iezuit este una dintre cele mai importante congregaţii catolice. Monahismul, viaţa călugărească în catolicism este diferită de monahismul ortodox prin faptul că există o mare varietate de comunităţi, aşa numitele ordine sau congregaţii cu reguli diferite. Fiecare astfel de congregaţie îşi are specificul său. Unele dintre acestea pun accentul pe ajutorarea săracilor, altele pe viaţa de contemplare, de rugăciune, altele pe misionarism şi aşa mai departe. Cunoaştem Ordinul Franciscan, cel Benedictin, cel Dominican, Surorile Carităţii, ordinul înfiinţat de Maica Tereza. Unele ordine sînt feminine, altele masculine. Ordinul Iezuit sau Societatea lui Isus este o congregaţie înfiinţată în 1534 de Sfîntul Ignaţiu de Loyola, care a dorit să înfiinţeze un ordin monahal bazat în special pe misiune în lume. Ei nu stau doar în mănăstire ci se ocupă foarte mult de mărturisirea credinţei în lumea întreagă. Ei sînt călugări intelectuali. Foarte mulţi iezuiţi sînt profesori universitari, sînt cercetători ştiinţifici, se ocupă de dialogul dintre teologie, filosofie, ştiinţă, sînt fondatori de universităţi, de seminarii teologice în lumea întreagă. Aşadar specificul iezuit este această vocaţie de a mărturisi credinţa în lume, în societate, în afara zidurilor bisericii, de asemenea viaţa intelectuală vastă – ei  sînt în general erudiţi – şi au acele exerciţii spirituale ignaţiene specifice, de rugăciune, de asceză, prin care se apropie de Dumnezeu. (...) Nu în ultimul rînd, aşa cum Papa Francisc însuşi i-a învăţat pe creştini, iezuiţii duc o viaţă modestă în plan material, fără lux, opulenţă, formalisme de tot felul. Totul se concentrează asupra vieţii spirituale şi intelectuale.”

Cum a fost văzut Papa Francisc în lumea ortodoxă?
Laura Stifter: „Depinde mult de fiecare comunitate în parte. Bisericile ortodoxe sînt implicate în dialogul ecumenic şi-atunci în lumea academică, în comunităţile implicate foarte mult în ecumenism, Papa Francisc a fost privit cu multă încredere şi cu speranţă pentru că toată atitudinea lui a creat punţi de dialog între noi. În grupurile ultra-conservatoare, sigur că tot ceea ce vine de la cei diferiţi nu este considerat în regulă şi au existat şi atitudini reticente faţă de Papă. Însă la nivel academic, inclusiv între ierarhi, atitudinea a fost una pozitivă, Papa Francisc a avut întîlniri cu Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului, Patriarhul a participat la învestirea Papei, apoi Papa a mers în vizită la Istanbul. Papa Francisc, Episcopul Romei, i-a cerut binecuvîntarea şi rugăciunea Patriarhului Bartolomeu I. De asemenea, aici, în România, s-a întîlnit cu Preafericitul Patriarh Daniel. Au existat la nivel foarte înalt astfel de dialoguri şi semne de deschidere atît din partea catolicilor, cît şi a ortodocşilor.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu şi Matei Martin  
Un produs Radio România Cultural  

Universitățile americane sînt ținta unor amenințări fără precedent din partea Casei Albe. Văzute de președintele Donald Trump ca „bastioane ale stîngii radicale”, acuzate că promovează ideologia woke și că limitează libertatea de exprimare, instituțiile de învățământ superior riscă să-și piard finanțarea publică și poate chiar și autonomia dacă nu se supun cerințelor președintelui. Donald Trump promite să elimine finanțarea federală pentru universitățile care, în opinia sa, îndoctrinează studenții. El le-a cerut universităților să desființeze programele de diversitate și incluziune. Și să înlocuiască abordările critice ale istoriei cu „educația patriotică”. Doctrina MAGA e impusă cu forța: e vorba de politicile cu privire la studenții străini, de viața socială în campus, de cercetarea științifică. 

Universitatea Harvard a dat în judecată luni administrația Trump. Este cel mai recent episod din conflictul între Casa Albă și prestigioasa universitate americană, conflict care face parte dintr-un demers amplu al administrației de la Washington cu privire la universitățile de top din Statele Unite. Sînt în joc finanțări importante din fondurile federale care vor fi înghețate dacă universitatea nu acceptă solicitările administrației de la Casa Albă. De fapt ce solicită administrația Trump pentru ca fondurile federale pentru Universitatea Harvard să nu fie blocate? Am întrebat-o pe Delia Ungureanu, directoare executivă a Institutului pentru Literatură Mondială a Universității Harvard și conferențiar la Departamentul de Studii Literare, Universitatea din București.

Delia Ungureanu: „Este o întrebare la care răspunde excelent textul plîngerii trimise luni de către administraţia Harvardului. E un proces complex, documentul numără 51 de pagini şi include principalele capete de acuzare pe care administraţia Trump le-a adus Universităţii Harvard în mod specific, prin care solicită ca un organism mediator, pe care ei spun că Harvardul ar trebui să-l plătească, să comunice direct administraţiei toate criteriile după care se fac toate tipurile de angajări, pornind de la zona academică şi pînă la extinderea ofertelor către studenţii internaţionali, pentru zona de licenţă, de master şi de doctorat. E vorba aşadar de un control guvernamental pe care administraţia Trump doreşte să-l impună condiţionînd fondurile federale de soluţionarea acestor lucruri. Cu obiectivul aparent de eliminare a antisemitismului. Dar acest lucru, aşa cum arată foarte bine textul trimis de Alan Garber (preşedintele Universităţii Harvard), este exact pe dos pentru că de fapt este o formă de control. Chiar ieri am văzut o declaraţie a organizaţiei studenţilor evrei din campusul Universităţii Harvard care vorbeşte despre faptul că ei sînt primii care vor fi loviţi de aceste măsuri în cazul în care ele s-ar implementa.”

Cum poate fi apărată libertatea academică în fața presiunilor politice? Ce rol joacă societatea civilă și comunitatea academică în acest sens?
Delia Ungureanu: „Comunitatea academică joacă acelaşi rol foarte important pe care l-a jucat dintotdeauna. Şi cred că tocmai America – acest stat care ne-a obişnuit, după Al Doilea Război Mondial, că reprezintă cea mai puternică voce pro-democratică, care este atentă la valorile diferenţei, este tolerantă – America are la dispoziţie instituţii care deocamdată funcţionează. Şi comunitatea academică are acest rol extrem de important: de a readuce în atenţie că această universitate nu există doar pentru că sînt foarte tari pe zona de ştiinţe, ci şi pentru că au o zonă extrem de importantă pe tot ce înseamnă ştiinţele umaniste.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Trăim într-o lume profund polarizată, pe diverse teme, opiniile radical diferite sînt exprimate adesea cu agresivitate, mai ales în spațiul online. Cum am ajuns aici? Se poate restabili dialogul între oameni cu viziuni complet diferite? Cum facem să construim punți spre cei care au altă opinie? Am întrebat-o pe Zenobia Niculiță, psiholog și psihoterapeut.

Zenobia Niculiță: „Dacă avem de purtat conversații grele pe teme care țin de ideologii - adică de acel set de convingeri, de povești, de narațiuni care încearcă să ne explice lumea și la care aderăm într-o formă sau alta - aceste conversații nu sînt eficiente dacă se poartă singular, adică mă aștept că voi sta de vorbă cu tine și o să te conving că acel candidat pe care tu l-ai ales nu e bun pentru țara noastră și că cel pe care l-am ales eu este cel mai bun. Această așteptare este complet nerealistă. În al doilea rînd, inclusiv intenția de a te convinge transformă conversația. O conversație care se vrea persuasivă devine foarte rapid o formă de prozelitism pentru orice fel de ideologie. Pe cînd o conversație plină de interes și de curiozitate are drept obiectiv întîi de a găsi un teren comun, măcar și un singur punct cu privire la care sîntem de acord. De exemplu, sîntem de acord că ne aflăm în criză, că lumea se schimbă, că ne e teamă de schimbările astea, sîntem anxioși, îngrijorați, preocupați, poate chiar panicați de cum va arăta lumea în care ne creștem copiii. Dacă pornim de aici, ca doi părinți îngrijorați, s-ar putea să avem mult mai multe șanse să ne găsim umăr la umăr privind o realitate, decît față-n față luptîndu-ne pentru a citi realitatea cu grila mea sau cu grila ta. Și ăsta e un lucru foarte greu, într-adevăr. E foarte greu să ieșim din propriile noastre erori de gîndire. Pentru că fiecare are iluzia că are dreptate. Avem iluzia cu toții că sîntem raționali, că ceea ce am ales noi este mult mai rațional decît ceea ce au ales ceilalți, că valorile noastre sînt superioare valorilor celorlalți. Acestea sînt iluzii. Asta nu înseamnă că nu avem dreptate niciodată. Dar, dacă pornim de la aceste iluzii ca fiind axiome - adică nici măcar nu mai pot fi contestate, nici măcar nu mai pot fi puse în discuție sau verificate într-un fel, le considerăm adevăruri a priori -, atunci conversația nu are nici un sens.”

Vedeți posibil dialogul, în lumea asta, așa cum este ea acum?
Zenobia Niculiță: „Cred că avem nevoie de speranță, nu? Avem nevoie să sperăm că poate să existe și dialog. Din experiență proprie pot să spun că da, de la om la om este posibil să existe dialog. Chiar și între oameni care au opinii radical diferite poate exista acceptare, înțelegere și uneori și moderație, pornind de la conversații între oameni care sînt deschiși și doritori să comunice.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  
Un produs Radio România Cultural

Noul roman al Laviniei Braniște, „Camping” (Polirom), este o poveste despre migrație, scrisă la persoana a treia și la timpul prezent. Personajul principal este Sofia, o femeie care a plecat în urmă cu 20 de ani la muncă în străinătate. Sofia lucrează ca recepționeră într-un camping din Spania. Ea însăși locuiește într-o rulotă din camping. Urmează să se pensioneze și să se întoarcă în România. Băiatul ei, Robert, îi face o ultimă vizită, înainte ca ea să-și strîngă lucrurile și să revină în țară. Autoarea surprinde cu multă precizie și finețe drama locuirii precare, tensiunea relațiilor de familie, sentimentul de vină al mamei care și-a lăsat copilul în grija bunicului dar și complexitatea și diversitatea personajelor care se perindă prin camping de-a lungul timpului. 

Lavinia Braniște: „Aveam în minte imaginea acestui camping de foarte mult timp, mama mea a lucrat în Spania 20 de ani, s-a pensionat, s-a întors în România în 2022, acesta e și anul în care se întîmplă lucrurile din carte. A lucrat vreo 10 ani în acest camping, eu i-am făcut multe vizite, mergeam vara acolo, stăteam destul de mult timp și aveam în minte peisajul acela, toate personajele de acolo. Și mi-am dorit foarte mult să scriu ceva. Eu, ca scriitoare, cam așa văd lucrurile: că-mi oferă viața niște circumstanțe, niște cadre, niște personaje și mi se pare păcat de la Dumnezeu să le am și să nu le folosesc. (...) E un puzzle de povești și de trăiri. Ca de obicei, cînd scrii o carte, culegi din stînga și din dreapta tot felul de chestii și le pui la un loc. Este o poveste pe care mi-a adus-o mai degrabă cadrul acela și peisajul, mai puțin personajul mamei. E mai mult din mine decît din ea acolo. Eu am avut o tentativă de emigrare în Spania prin 2007-2008.”

Între Sofia și fiul ei, Robert, e o relație tensionată, Sofia e apăsată de vină - cînd copilul avea 4 ani, l-a lăsat în grija tatălui ei și ea a plecat la muncă în străinătate. Prozatoarea surprinde cu precizie complexitatea acestei relații, reprezentativă probabil pentru foarte multe relații dintre părinții care au plecat la muncă și copiii pe care i-au lăsat în grija bunicilor sau a altor rude. E una dintre temele mari, dureroase și cu multiple consecințe ale fenomenului migrației economice.
Lavinia Braniște: „Sînt situații pe care le cunosc și le urmăresc de mult timp pentru că e o temă care mă interesează și mă frămîntă și pe mine. Care mă emoționează de multă vreme. De cîte ori aud o poveste de migrație, cu familii împrăștiate, cu oameni care nu sînt nici aici, nici acolo, tot timpul sînt foarte atentă și absorb toate aceste experiențe.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu  
Un produs Radio România Cultural  

Se apropie Paștele. Mulți dintre noi ne vom întîlni la masa de sărbători cu familia extinsă, poate ne vom revedea după o lungă perioadă. Ce vom discuta? Cum de uneori, în asemenea ocazii, ies la iveală nu doar bucuria de a fi împreună, ci şi tensiuni de tot felul? La masa de sărbători se vor purta, probabil, în unele familii și discuții pe teme politice – sîntem în plină campanie electorală, după un an politic foarte dificil. Cum putem să fim împreună, totuși, în ciuda divergențelor și a opțiunilor politice? L-am întrebat pe antropologul Alex Dincovici.

Pentru un antropolog cum este să se uite la o asemenea masă de sărbătoare?
Alex Dincovici: „E interesant dar şi provocator. Şi din punct de vedere personal, pentru că şi eu sînt unul dintre acei oameni care se duce la mese de sărbători cu rudele şi am trăit asta şi în copilărie. Poate sună ciudat dacă spun că e momentul potrivit ca astfel de tensiuni să apară. E momentul potrivit în sensul în care avem din ce în ce mai puţine contexte de comunicare în familiile extinse. Dacă ne uităm la dinamicile demografice din România, sînt foarte multe zone în care mare parte din familie nu mai este acasă, copiii pleacă în căutarea unui loc mai bun. Şi, în condiţiile în care comunicarea constantă, de zi cu zi sau săptămînală este pe nişte teme generale, de tipul ce-ai mai făcut, eşti bine, nu eşti bine, nu prea există spaţii mai ample de conversaţie despre nişte lucruri care sînt importante la nivel social, inclusiv la nivel relaţional. Şi, pentru că există un ritual de sărbători, să vii să stai la masă să discuţi, evident că trebuie să umpli timpul cu ceva. Şi – mai un televizor pornit, un post de radio –  apar teme majore şi există multe clivaje în societate în acest moment, unele artificiale, altele mai puternice. În ultimii ani poate le vedem din ce în ce mai des. Şi evident că oamenii se poziţionează în mod diferit. Şi există acest spaţiu – i-aş spune sigur, dar nu mai e neapărat sigur în momentul în care începi să exprimi diferenţe de opinie. El devine tensionat în mod inevitabil, mai ales cînd avem de-a face cu familii extinse unde există tot felul de relaţii problematice, poate de mult timp, care sînt gestionate mai degrabă prin absenţă decît prin discuţii sau negocieri constante.”

Cum putem să fim împreună totuși, în ciuda divergențelor și a opțiunilor politice?
Alex Dincovici: „E bine să învăţăm să discutăm despre lucrurile care contează şi despre ceea ce se află de fapt în spatele deciziilor, inclusiv sau mai ales al deciziilor politice. Pentru că atunci cînd oamenii votează cu un anumit candidat sau altul sau susţin un anumit tip de politică sau alta, de puţine ori discuţia este despre persoana respectivă sau despre lucrul care iese la suprafaţă şi pe care se ceartă lumea de foarte multe ori. E despre nişte nevoi mai profunde, despre mize mai profunde pe care le avem. În toate aceste discuţii există un numitor comun, care ar trebui să unească: toată lumea îşi doreşte să fie mai bine, să îi fie mai bine.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Gala Premiilor Radio România Cultural are loc în această seară pe scena Sălii Radio. Se vor acorda premii la opt categorii și trei premii speciale. Publicul va asista totodată la un concert care aduce în prezent muzica interbelică românească, susținut de Big Bandul Radio și Orchestra de Cameră Radio, sub bagheta dirijoarei Simona Strungaru. Am vorbit cu managerul postului Radio România Cultural, Radu Croitoru, despre acest eveniment și surprizele lui. Gala se transmite în direct, onair și online la Radio România Cultural, de la ora 19.00. 

Sînt mai multe instituții, fundații, organizații de presă, publicații care acordă premii culturale.Cum se plasează Gala Radio România Cultural în acest univers?
Radu Croitoru: „Unicitatea ei e dată de faptul că noi acoperim toate domeniile culturii. Gala Gopo premiază filmul, Gala UNITER premiază teatrul, sînt gale de literatură. Noi acoperim toate domeniile despre care vorbim și pe care le analizăm constant aici, în emisiunile noastre: de la știință la educație, de la arte vizuale la teatru, de la film la muzică și așa mai departe.”

Cît de mult contează aceste premii?
Radu Croitoru: „Asta e marea mea bucurie: mi-au spus foarte mulți oameni că sînt fericiți doar să fie nominalizați la Gala Premiilor Radio România Cultural. E cea mai mare reușită a noastră că oamenii își doresc măcar o nominalizare.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviu integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin  
Un produs Radio România Cultural  

După mai multe săptămîni de negocieri, conservatorii germani – blocul CDU/CSU – au ajuns la un acord cu social-democraţii de la SPD pentru a forma noua coaliţie de guvernare din Germania. Economia, apărarea și migrația – acestea sînt temele pe care se va concentra noul guvern, conform acordului intitulat „Responsabilitate pentru Germania”. Cum va arăta Germania condusă de această formulă? Cît de solidă va fi noua coaliţie? Cum se va implica Germania în domeniul apărării și securității europene? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. 

Camil Pârvu: „Germania are o tradiţie de a include genul acesta de guvernări în cultura politică a istoriei de după Al Doilea Război Mondial. Vedem acolo diferenţe destul de vizibile în raport cu cultura politică franceză. În Franţa este acest sistem electoral care creează aşteptarea – şi a electoratului, şi a partidelor politice – ca după alegeri un anumit partid să reclame întreaga guvernare. În Germania cultura politică este destul de diferită. Ei sînt mai apropiaţi, pînă la un punct, de cultura politică românească, aceea a unor guvernări de coaliţie, care pot să meargă chiar peste centrul politic, stînga-dreapta sau centru stînga-centru dreapta sau formule în care există partide-pivot, partide-balama, care sprijină în general guvernările, astfel încît foarte rar un singur partid reclamă capacitatea de a întrupa întreaga voinţă populară, cum se întîmplă în Franţa. Şi-atunci, această obişnuinţă a coaliţiilor, şi mai ales obişnuiţa eliminării partidelor radicale din cadrul acestor coaliţii face ca, în funcţie de scorul electoral, în funcţie de jocul alianţelor trecute, să avem coaliţii diferite. Sînt coaliţii semafor, sînt coaliţii centru stînga-centru dreapta, sînt coaliţii în interiorul cîmpului de stînga sau în interiorul cîmpului de dreapta.” 

Cum va arăta Germania condusă de această formulă?
Camil Pârvu: „Miza este foarte mare pentru că, dacă eşuează acest proiect de dinamizare a economiei şi, indirect, a vieţii politice germane, riscul este ca Germania să rămînă la un fel de economie stagnantă pe termen ceva mai lung şi cu asta să tragă şi restul Europei după ea, eventual chiar să treacă prin crize pe care nu le mai poate depăşi.”

De ce se spune că, dacă Germania strănută, restul Europei face gripă?
Camil Pârvu: „Pentru că economiile din Estul Europei sînt economii ale căror lanţuri de producţie industrială sînt complet integrate cu cele germane. Şi au în general o pondere a industriei în PIB mai mare decît ţările occidentale. Estul, despre care tot spunem că a fost dezindustrializat, este mult mai industrializat încă, astăzi, decît restul Europei şi produce foarte mult pentru acestă piaţă occidentală. Or, dacă această piaţă occidentală în Europa îşi reduce cererea sau este depăşită tehnologic de producţia chineză şi industria germană nu mai are unde să vîndă pentru că vinde, în schimb, industria chineză, atunci toate aceste economii din Estul Europei nu mai au prea mult sens.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Georgiana Pascu, manager de programe la Centrul de Resurse Juridice (CRJ), a fost premiată recent de Departamentul de Stat din SUA în cadrul galei „International Women of Courage”. Prima Doamnă Melania Trump a vorbit în cadrul ceremoniei despre curajul activistei românce. Georgiana Pascu ne-a vorbit despre munca sa, despre eforturile echipei de la Centrul de Resurse Juridice de a apăra drepturile persoanelor cu dizabilități instituționalizate și de a descoperi abuzurile din unele instituții care ar trebui să le ofere protecție acestor persoane. 

De ani de zile Centrul de Resurse Juridice verifică instituțiide protecție socială, cămine unde locuiesc persoane cu diverse dizabilități și nu de puține ori adescoperit abuzuri teribile.Ne amintimștirile despre „căminele groazei” din 2023 dar şi desprealte situaţii de tratamente inumane din instituţiile care ar trebui să protejeze persoanele cu dizabilităţi. Cum faceți să ajungeți în asemenea locuri?
Georgiana Pascu: „Ajungem greu. Sau uneori ajungem uşor dar intrăm greu, tot mai greu. Ne temem că în curînd accesul va fi şi mai mult restricţionat. Avem în continuare un protocol de colaborare cu Consiliul de Monitorizare pentru monitorizarea implementării convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ne bucurăm în continuare de recunoaşterea calităţii procesuale active a CRJ în numele unor beneficiari şi chiar şi a organizaţiei prin ordonanţele unor procurori. Ajungem de cele mai multe ori ca urmare a unor plîngeri pe care le transmit fie aparţinători, fie alte persoane cu dizabilităţi care au fost ajutate să iasă din locurile respective.”

Cum vedeți activismul civic în România în condițiile în care ONG-urile sînt discreditate sistematic și iresponsabil de tot felul de politicieni, inclusiv de cei considerați democratici? Cum răspundeţi la acuzațiile de sosorsism, care aproape că s-au banalizat?
Georgiana Pascu: „Eu sînt mîndră de această înregimentare sorosistă. Dacă nu ar fi existat Open Society Foundations şi Soros, acest program nu ar fi existat, şi nici Centrul de Resurse Juridice. A fost principalul finanţator al nostru. E o opinie pur personală, nu neapărat instituţională şi nu reprezintă sectorul neguvernamental, dar ceea ce văd eu prin lipsa resurselor financiare şi controlul excesiv pe care-l avem ca organizaţii de drepturile omului din partea sistemului financiar şi alte sisteme ale statului român, ne arată că de fapt nu sîntem doriţi în această ţară. Pentru că altfel ar exista o deschidere, o preluare a ceea ce spunem noi, o regîndire a sistemului şi, bineînţeles, ar exista linii de finanţare.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural