Cuba a fost afectată de o pană de curent la nivelul întregii insule, care a durat peste 29 de ore, pe fondul adîncirii crizei energetice și economice a țării. Nu e un incident izolat, ci semnul unor probleme structurale mult mai vechi: o economie dependentă de importuri de energie, un sistem electric depășit din punct de vedere tehnic și o criză economică profundă. În același timp, Washingtonul pune o presiune tot mai mare pe regimul de la Havana: sancțiuni economice extinse, inclusiv în ceea ce privește livrările de petrol, și o retorică tot mai agresivă din partea președintelui american Donald Trump. Care a declarat recent: „Cred că voi avea onoarea de a lua Cuba... Cred că pot face ce vreau cu ea”. Ce se întîmplă în Cuba? Am întrebat-o pe Caterina Preda, profesoară la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Cuba e o țară aflată de multe decenii sub embargou sau diverse sancțiuni economice. Ce anume s-a schimbat în presiunea americană asupra Cubei în ultimii ani?
Caterina Preda: „Aţi spus foarte bine că asupra relaţiilor cu Cuba există un embargou începînd cu 1960, înnoit în fiecare an de Congresul SUA. Pe lîngă asta, există, începînd din 1961, la nivelul Departamentului de Stat din SUA, o politică de izolare diplomatică a Cubei. Ambele nu au funcționat. Scopul acestor două politici fiind acela de a vedea răsturnarea regimului comunist din Cuba. Politica SUA a fost aceeași, începînd cu 1960, 1961. Ce s-a întîmplat acum este că administrația Trump a exagerat presiunea sau a accelerat evenimentele, care oricum ar fi condus la o tranziție a regimului politic din Cuba. Nu e o schimbare fundamentală, ci e mai degrabă o schimbare de ritm.”

Ce să înțelegem din declarațiile recente ale președintelui american cu privire la Cuba: „Cred că voi avea onoarea de a lua Cuba... Într-un fel sau altul... adică fie că o eliberez... o iau. Cred că pot face ce vreau cu ea”?
Caterina Preda: „Da, a spus-o mult mai direct acum. A mai spus-o în ultimele luni. Și eu am spus, la rîndul meu, că, după ce a căzut regimul Maduro, va urma în mod cert regimul comunist de la Havana. Deoarece Cuba era dependentă de resursele care îi veneau din Venezuela. Și deci era de așteptat că se va produce o schimbare politică în Cuba. Nu știe nimeni cînd se va întîmpla asta. Și atunci, Trump acum e mult mai explicit în acest demers pe care îl pune în practică, pe de-o parte. Pe de altă parte, administrația Trump pare să revină la o doctrină mai degrabă specifică sfîrșitului de secolul XIX și începutului de secolul XX. Adică se manifestă foarte agresiv în America Latină, așa cum s-a întîmplat în secolele trecute. S-a vorbit despre Doctrina Monroe, s-a vorbit despre Corolarul Roosevelt: folosirea forței pentru a se asigura că această zonă a lumii este sub controlul direct al SUA. Nu trebuie să uităm: Cuba a fost ocupată de SUA la începutul independenței sale. A fost administrată direct de către SUA timp de patru ani, între 1898-1902, perioada în care a fost scrisă prima Constituție a Cubei. Deci, administrația Trump și Partidul Republican, ca și mişcarea MAGA, se revendică de la o doctrină, dacă îi putem spune așa, o doctrină Trump foarte intervenționistă și foarte agresivă în America Latină. Ceea ce nu mai văzusem, cu excepția Haiti, în ultimele cîteva decenii. Dar nu aș spune că e ceva nou, ci e mai degrabă o reîncălzire a acestei abordări, bineînțeles blamabile.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural

Războiul împotriva Iranului, intrat în a treia săptămînă, produce efecte care depășesc deja cadrul regional. Regimul de la Teheran, chiar dacă a fost decapitat încă din prima zi a atacului, în 28 februarie, pare să reziste. Și a lansat o serie de lovituri aeriene asupra bazelor americane din țările din jur. În plus, Iranul a impus o blocadă în Strîmtoarea Ormuz – unul dintre cele mai importante culoare pentru transportul de petrol și gaz lichefiat la nivel mondial. Ceea ce a adus creșteri ale prețurilor la energie, tensiuni pe piețele internaționale și riscul unei crize economice globale. Washingtonul solicită sprijin din partea statelor europene pentru deblocarea acestei rute. Liderii europeni ezită însă să se implice militar într-un conflict cu potențial de extindere. Armata israeliană (IDF) a anunţat astăzi că l-a ucis pe secretarul Consiliului Suprem de Securitate Naţională al Iranului, Ali Larijani, una dintre figurile-cheie ale regimului de la Teheran. Iranul nu a confirmat. Ce consecinţe va avea, dacă va fi confirmată, moartea lui Ali Larijani, pentru regimul de la Teheran? Această strategie de vînare și decapitare sistematică a conducerii iraniene poate produce efecte politice reale sau, dimpotrivă, doar va radicaliza oamenii regimulul? Ieri, Teheranul a avertizat că va reacționa pe plan politic și juridic după ce România le-a permis Statelor Unite să folosească bazele militare de la noi în operațiunile contra Iranului. Ce reprezintă acest avertisment? L-am întrebat pe Cătălin Gomboş, jurnalist la Radio România, specializat în Orientul Mijlociu, redactor-şef al publicaţiei online „Veridica” şi autorul volumului „Piano Man în casa războiului. Însemnări din Irak şi Afganistan” (Editura Corint). 

Cătălin Gomboş: „Din cîte se ştie pe surse, Ali Larijani este cea mai importantă figură a regimului care a fost eliminată – dacă a fost eliminată – pînă acum de forţele coaliţiei israeliano-americane, mai precis de către Israel. S-ar putea ca eliminarea lui Larijani să fie mai importantă şi să aibă un impact mai mare decît cea a lui Ali Khamenei. Pentru că Larijani a fost, de cîteva decenii, de mai bine de 20 de ani, unul dintre oamenii cheie ai regimului, avînd diferite funcţii: de preşedinte al Parlamentului, de negociator al acordului strategic cu China, din 2021, acord extrem de important, pentru că Iranul este sub sancţiuni de mulţi ani din cauza programului său nuclear – iniţial sancţiuni internaţionale, după care doar sancţiuni americane dar cu impact foarte puternic, pentru că oricine făcea afaceri cu Iranul putea risca să fie sancţionat, iar China îşi permitea acest lucru pentru că riscurile erau mult mai mici, fiind o putere economică. Profilul şi importanţa lui Larijani – care, pe deasupra, era şi consilier al lui Khamenei, dintr-o familie apropiată de liderul suprem – au crescut foarte mult în ultimele luni. Şi sînt două elemente cheie. Mai întîi lui Larijani i s-ar fi dat misiunea de a rezolva protestele ample pe care le-am văzut începînd cu sfîrşitul lui decembrie şi în ianuarie şi ştim că a fost o represiune sîngeroasă atunci. Încă nu este clară o statistică dar se vorbeşte despre 6-7.000 de morţi minimum, aceasta fiind şi cifra avansată de guvern, pînă la 30.000 de morţi, spune o publicaţie de opoziţie. Şi tot lui Ali Larijani i s-ar fi dat misiunea să pregătească rezistenţa Iranului în cazul eliminării lui Ali Khamenei. Iar de cînd a început războiul, Larijani a fost una dintre cele mai vizibile figuri ale regimului şi una dintre vocile cele mai radicale.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Este a treia săptămînă de război în Orientul Mijlociu. Ne propunem azi să înțelegem care sînt efectele economice ale războiului. Situația din Orientul Mijlociu s-a degradat foarte repede, imediat după atacurile americane și israeliene împotriva Iranului. Răspunsul militar al Teheranului, la nivel regional, a fost neașteptat de puternic, iar Strîmtoarea Ormuz, un important traseu pentru hidrocarburi, e în mare parte blocată. Este aceasta doar o criză regională, temporară, sau e începutul unei crize mult mai mari? Este justificată deja creșterea prețului la carburanți sau e speculă? Am întrebat-o pe Antonia Colibășanu, analist geopolitic, doctor în economie.

Antonia Colibășanu: „Cred că în momentul de față ne aflăm la începutul unei crize mult mai mari și pentru că încrederea noastră că această criză va fi finalizată foarte curînd este undeva spre zero. Nu ne mai gîndim că se poate închide această criză foarte rapid și nu cred că cineva și-a imaginat că se va întîmpla și în Iran ceva similar cu ce s-a întîmplat în Venezuela. Cele două țări sînt complet diferite, iar Iranul s-a pregătit pentru un astfel de atac de cel puțin 20 de ani.”

Este justificată deja creșterea prețului la carburanți sau e speculă?
Antonia Colibășanu: „Este și una, și alta. De ce? Economia nu este o știință exactă. Economia se bazează pe ceea ce gîndim și pe ceea ce ne așteptăm că se va întîmpla. Ca atare, pentru anumite state, specula e mai mare, în sensul în care panica este mai mare, pentru că acele state sînt mai dependente de fluxurile energetice din Strîmtoarea Ormuz. Pentru alte state, care sînt mai puțin dependente, vorbim despre o creștere naturală a prețurilor carburanților, pentru că, sigur, în momentul în care prin Strîmtoarea Ormuz nu s-a mai transportat aceeași cantitate de petrol și gaz petrol lichefiat, atunci am avut o scădere a cantității, deci o creștere a prețului pe piețe, cu creșterea naturală la pompa de benzină. Există și o creștere naturală, există și o parte a speculei.”

Și în România cum se explică creșterea imediată, foarte rapidă, a prețului?
Antonia Colibășanu: „Noi sîntem dependenți de importuri în ceea ce privește petrolul. Nu sîntem producători și cu atît mai puțin exportatori neți de petrol, deci există o mare parte a creșterii acesteia justificate de creșterea prețului petrolului pe piețe. Acum, în prețul carburantului noi mai avem și alte elemente care țin de rafinarea petrolului, ca să-l putem folosi ca benzină, efectiv. Ceea ce ne duce cu gîndul la faptul că benzina care se afla în pompă în momentul scumpirii, ca să fim foarte exacţi, nu venea chiar din Golful Persic și exact din statele care au fost afectate de război. Primele scumpiri au fost speculative. Poate că ulterior a existat și acest sentiment natural al dependenței crescînde pe zona de piață internațională.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Fete și femei surprinse în situații obișnuite, de viață cotidiană, în care apar inevitabilele mici tensiuni, conflictele mărunte, care nu te dărîmă dar te macină, care nu te omoară dar te consumă – asta ne propune Ramona Boldizsar în volumul ei de povestiri „Fete bune. Fete cuminți”, apărut la Humanitas. Am vorbit cu autoarea despre potențialul literar al banalului, despre personajele ei și viața lor interioară, despre emoțiile și sentimentele pe care le trăiesc, de la vina pe care o simte o femeie pentru că nu are destulă răbdare cu copilul ei, la satisfacția unei fete care mănîncă pentru a-și alunga tristețea, de la furia unei fetițe, la durerile sufletești ale unei tinere educatoare. 

Multe finaluri sînt deschise, de altfel, nici nu contează cum se termină o poveste sau cum se rezolvă o situație. Important este ce fac personajele, ce simt, ce gîndesc, cum se mișcă. 

Ramona Boldizsar: „Am vrut foarte mult să explorez atît viața obișnuită, cotidianul, banalul, cît și fetele obișnuite, femeile obișnuite. O femeie ca mine și ca tine și ca oricine altcineva care trăiește aceste momente banale și totuși viața ei este bogată, are o interioritate bogată, gîndește foarte mult, are, să zicem, mici conflicte interioare pe care trebuie să le traverseze. (...) Mi-am dorit foarte mult să scriu niște personaje fete care gîndesc. Pentru că atunci cînd eram eu adolescentă am citit predominant autori bărbați și predominant personaje femei scrise de bărbați și mi s-a părut întotdeauna că ele nu gîndesc. Nu gîndesc nu neapărat în sensul de lucruri fabuloase, filozofice, ci pur și simplu nu li se oferă un spațiu activ pentru procesul gîndirii în narațiune. Sigur că asta e adevărat pentru lecturile mele, nu neapărat pentru toată literatura care s-a scris în direcția asta într-un anumit timp. Am vrut să scriu niște fete care gîndesc. Care nu trebuie să aibă un spațiu special pentru gîndit, să fi terminat 10 facultăți și să stea într-o bibliotecă sau să fie ancorate într-o lume academică. Pentru că oricine gîndește, toți gîndim într-un fel sau altul.”

Relațiile dintre femeile din carte nu sînt lipsite de tensiuni, de invidii. Nici relațiile între surori sau relațiile mamă-fiică nu sînt lipsite de asperități. De ce te-ai uitat astfel la lumea femeilor?

Ramona Boldizsar: „Eu am trăit într-o societate extrem de patriarhală și am ales (pentru personaje) ca și ele să trăiască, să copilărească într-o lume extrem de patriarhală. Sînt produsul acelei societăți, de aceea unele dintre ele au un misoginism internalizat destul de puternic. Deși, pe de altă parte, ar putea fi considerate, să zicem, feministe sau ele consideră că sînt egale cu bărbații sau că femeile din viața lor sînt egale cu ele, dar în același timp au scăpări din astea, de gelozie sau de priviri geloase asupra celorlalți. A fost important pentru mine să arăt și fața asta. Am ales acest titlu, «Fete bune, fete cuminți», care bineînțeles că este ironic, pentru că ele nu sînt bune și cuminți, dar au fost învățate să fie așa și atunci trec printr-o criză identitară. O parte este bagajul pe care îl poartă, venind dintr-o societate patriarhală, învățînd lucrurile astea și cealaltă parte este ce au trăit ele, ce au experimentat ele și cum încearcă să iasă din acest spațiu. Și bineînțeles că aici se creează un conflict. Sînt sau nu sînt capabile să iasă de acolo? Cît de mult poți să renunți la bagajul tău? Dacă tu ai fost educat și crescut într-un anumit mod, poți vreodată să scapi de această încătușare? Și, plecînd de la asta, am creat aceste personaje care, bineînțeles că era necesar să aibă și sentimente neplăcute și să nu fie într-adevăr nici bune, nici cuminți, ci mai degrabă într-o criză continuă, ceea ce îmi imaginez că e neplăcut pentru ele.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski este astăzi (joi, 12 martie) într-o vizită oficială în România, în cadrul căreia s-a întîlnit cu preşedintele Nicuşor Dan și premierul Ilie Bolojan. Este a doua vizită a președintelui ucrainean în România. Prima oară a venit la București în octombrie 2023. România şi Ucraina au semnat astăzi documente pentru un parteneriat strategic, care va avea ca domenii de aplicare economia, educaţia, drepturile minorităţilor, dar şi cooperarea în domeniul militar. De asemenea, a mai fost parafat un document referitor la cooperarea în domeniul energiei. Care este semnificaţia semnării acestor documente? Ce știm despre sprijinul României pentru Ucraina de pînă acum? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.

Ce prevede parteneriatul strategic semnat de cei doi preşedinţi?
Angela Grămadă: „Eu cred că pentru cei care monitorizează atent dialogul bilateral dintre România și Ucraina  nu era o surpriză conținutul acestui document. Mă refer la priorități, pentru că ele au fost anunțate încă din octombrie 2023, atunci cînd s-a semnat la București acea declarație dintre președintele Zelenski și președintele în exercițiu de atunci, domnul Iohannis. Și toate aceste prevederi au fost la vedere, în sensul că au fost publicate pe site-ul Administrației prezidențiale și știam foarte bine că există priorități în domeniul economic, în domeniul energetic, transfer de know-how dinspre România spre Ucraina și invers, că existau niște discuții între oficialii de la București și cei de la Kiev în ceea ce privește asistența tehnică în domeniul militar, pentru că Ucraina se afla atunci în cel de-al doilea an al războiului la scară largă și atunci s-a discutat foarte mult despre pregătirea piloților ucraineni pentru F-16. Acum iată că contextul acesta de relații internaționale presupune și o altă dimensiune a dialogului bilateral. În cadrul conferinței de presă s-a vorbit foarte mult despre drone sau despre echipamente care pot să permită interceptarea dronelor sau a altor tipuri de munițe pe care Moscova le lansează spre Ucraina și într-un fel sau altul ating și spațiu aerian al României. Iată că vedem că aceste discuții au evoluat în timp într-o manieră poate nu atît de la vedere, cum ne-am dori noi, cei din societatea civilă sau din presă, dar este bine că are și o finalitate această interacțiune dintre oficialii de la Kiev și cei de la București. Mi s-a părut important accentul pus pe cooperarea în domeniul energetic, dar nu trebuie să o înțelegem așa cum o percep majoritatea cetățenilor, ca ajutor cu generatoare, care este o acțiune pe termen scurt, ci e ceva mult mai mult de atît. Mi s-a părut important accentul pus pe partea de interacțiune în ceea ce privește minoritățile și educația. Pentru că, practic, mai închide niște paranteze care îngreunau interacțiunea bilaterală. Şi mi s-a părut foarte important faptul că s-a pus accent și pe dimensiunea economică, de interacțiune economică post-război în Ucraina. Pentru că ea ajută România nu doar să fie parte a unor proiecte importante, dar ajută România să își reconsidere statutul de actor regional important în acest sens și să contribuie și la securitatea economică a Republicii Moldova, pe care a introdus-o în aceste discuții în calitate de al treilea partener în trilaterala România-Moldova-Ucraina.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) a aprobat astăzi cererea Statelor Unite ale Americii de a disloca în România avioane de realimentare, echipamente de monitorizare și echipamente de comunicații satelitare, în corelare cu scutul de la Deveselu, a anunțat președintele Nicușor Dan. Parlamentul a aprobat propunerea CSAT. Discutăm despre solicitarea SUA şi decizia României cu Rufin Zamfir, analist de politică internațională.

Cum ar trebui să înțelegem solicitarea Statelor Unite de a utiliza bazele militare din România? E ceva conjunctural, legat strict de operațiunile militare din Orientul Mijlociu? Sau e vorba de o repoziționare mai largă a militarilor americani din Europa?
Rufin Zamfir: „Cheia în care cred că trebuie să citim decizia Statelor Unite de a solicita României accesul la baza de la Kogălniceanu, pentru a fi folosită în operațiunile care se derulează în Orientul Mijlociu,  este dată de parteneriatul strategic pe care îl are România (cu SUA), de rolul asumat de România ca stat membru NATO și, pînă la urmă, de politica României de apărare. Aș putea să răspund da, este o chestiune conjuncturală deoarece cauza pentru care s-a solicitat este una care ține de conjunctura internațională de securitate din regiunea Orientului Mijlociu și Statele Unite au cerut punctual pentru acest lucru. Altfel însă, ceea ce ni se solicită astăzi și CSAT-ul aprobă este doar să ne respectăm angajamentele pe care le-am luat în interiorul parteneriatului strategic pe care l-am semnat. Şi, altfel, dacă ne uităm printr-o lentilă internă, să privim cu responsabilitate climatul de securitate din care România face parte, pînă la urmă. Este vorba despre arhitectura pe care noi, ca stat, construim, astfel încît să putem spera la apărarea deplină a teritoriului, integrității și securității cetățenilor noștri.”

Președintele Nicușor Dan a mai spus că aceste echipamente sînt defensive și „Îi asigur pe români că nu au motive de îngrijorare. Țara lor este una sigură”. Sîntem mai apărați sau mai vulnerabili dacă vor veni în România avioanele și echipamentele militare americane?
Rufin Zamfir: „Aș începe prin a discuta foarte pe scurt despre modul în care președintele Dan decide să comunice lucrurile astea. (...) Declarații de tipul «vă asigur că» nu sînt deloc în măsură să transmită mai multă liniște în societate, ba chiar din contra. Este în mod categoric o problemă de comunicare. Este în mod categoric și în mod nefericit o incapacitate din partea aparatului prezidențial să înțeleagă că cei care ascultă mesajul președintelui vor să audă alte lucruri decît mîngîiat pe creştet şi o poziţionare de la profesor la elev: «îţi spun eu că e bine, deci tu trebuie să crezi că este bine». Altfel, da, prezența în mod activ a unui contingent american în România este de natură să transforme România într-o țară și mai sigură din punct de vedere securitar.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

31% dintre bărbații și băieții din gen Z (născuți între 1997 și 2012) consideră că soția ar trebui să se supună întotdeauna soțului. Pe de altă parte, numai 13% dintre bărbații din generația Baby Boomers (născuți între 1946 și 1964) au aceeași părere. Aceste date apar într-un sondaj global, realizat de Ipsos și Institutul Global pentru Leadershipul Femeilor din cadrul King's College London, pe un eșantion de 23.000 de persoane din 29 de țări. Studiul arată o orientare constantă spre o viziune tradițională asupra rolurilor de gen. Cum am ajuns aici? Am întrebat-o pe Ionela Băluță, sociologă, profesoară la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, directoarea Centrului pentru Politicile Egalităţii de Şanse. 

Ionela Băluță: „E o intensificare, pe care o constatăm de aproape două decenii, a rolurilor conservatoare și a ceea ce numim manosferă – comunități și spații online care, de la Inceli, la Alpha Males, la Sigma Males, promovează acest discurs, că ar fi o criză a masculinității și că una dintre principalele sale cauze ar fi feminismul, egalitatea de gen, emanciparea femeilor. E o explicație pe care tinerii bărbați, bărbații care se găsesc în situații economice precare o îmbrățișează pentru că e mai ușor să spui vinovate sînt femeile și soluția e să redevin eu bărbatul Alpha, bărbatul adevărat, să-mi impun voința în cuplu, în familie, decît să te gîndești că, de fapt, precaritatea economică, nesiguranța joburilor, inegalitățile economice sînt rezultatul unui sistem economic, al unor decizii politice mai greu de schimbat.”

Feminismul vorbește despre masculinitatea toxică și critică rolurile tradiționale de gen. Ce propune în loc? 

Ionela Băluță: „Eu prefer să vorbesc despre masculinitate hegemonică și nu  toxică, pentru că mi se pare important să înțelegem că nu căutăm vinovați și că nici nu există vinovați și că e un sistem de putere social construit pe aceste inegalități între femei și bărbați. Masculinitatea hegemonică e făcută exact din toate aceste caracteristici, că bărbații sînt superputernici, ei trebuie să domine, ei nu trebuie să arate slăbiciune. Vine la pachet cu foarte multe reguli, norme, care, da, în general îi avantajează pe bărbați pentru că, iată, au acces la poziții de putere, stabilesc relații de putere în cuplu. Dar există și studii făcute, de exemplu, de Equimundo sau de Men's Development Network, pe ceea ce ei numesc Man Box, o cutie a masculinității, care arată o corelare destul de îngrijorătoare între asumarea acestor valori din masculinitatea hegemonică și comportamente de risc. Tinerii care sînt acolo își asumă mult mai des riscuri, de la condus sportiv pînă la consumarea diverselor substanțe, ca să arate că sînt bărbați adevărați. La fel, tinerii care sînt în această Man Box nu cer ajutor atunci cînd au probleme emoționale, psihologice, pentru că un bărbat e puternic. Și atunci ajungem la situația în care rata de sinucideri în rîndul bărbaților este mult mai mare decît în rîndul femeilor. Prin acest sistem patriarhal se construiește masculinitatea hegemonică pe care o critică studiile și mișcările feministe. Ceea ce arătăm în studiile de gen și ceea ce revendică spațiile feministe este, de fapt, o reconfigurare a rolurilor și a raporturilor de gen într-un sens mai echilibrat, în care și bărbații pot să fie empatici, și bărbații pot să plîngă, cînd sînt în situații în care orice ființă plînge. În care acceptăm că și femeile pot să fie inteligente, puternice. Ce ar trebui să înțeleagă bărbații este că asta este și în avantajul lor. Reconfigurarea normelor patriarhale ne ajută pe toți să ne găsim mai bine un loc în viața socială, profesională, în viața de cuplu.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural

Jurnalista Alexandra Tănăsescu, de la platforma online „Cultura la dubă”, a scris recent despre condițiile improprii în care sînt depozitate, de peste 4 ani, manuscrisele lui George Enescu în curtea Muzeului Național „George Enescu”, în containere care, conform surselor jurnalistei, „nu respectă normele prevăzute de lege pentru depozitarea bunurilor mobile de patrimoniu”. În urma acestor dezvăluiri, Alexandra Tănăsescu a fost sunată de conducerea Muzeului Național „George Enescu”, în timpul discuției intervenind o persoană care s-a recomandat reprezentantul legal al Ministerului Culturii. Jurnalista a fost intimidată și amenințată cu plîngere penală. În urma intimidărilor și amenințărilor, Mapping Media Freedom, platforma Centrului European pentru Libertatea Presei și a Mass-Media, a emis o alertă pe numele jurnalistei Alexandra Tănăsescu de încălcare a libertății presei. 

Peste 100 de personalități culturale semnează o scrisoare deschisă adresată președintelui României, prim ministrului și ministrului culturii, în care solicită, între altele, mutarea manuscriselor din containere, în condiții de depozitare profesioniste, demne de statura lui George Enescu. 

Am vorbit cu Alexandra Tănăsescu despre investigația sa cu privire la condițiile în care sînt păstrate manuscrisele lui George Enescu, despre importanța jurnalismului cultural de investigație și despre amenințările pe care le-a primit în urma publicării articolului. 

Alexandra Tănăsescu: „Totul a început, ironic, de Ziua Națională a Culturii, pe 15 ianuarie 2026, cînd eu am făcut o postare pe Facebook despre niște subsoluri oribile în care lucrează restauratorii Muzeului Național de Istorie. Acea postare a devenit virală, a ajuns la foarte mulți oameni și atunci am început să primesc în privat foarte multe mesaje, de la oameni care chiar țin la patrimoniu și sînt în contact direct cu el, în care eram invitată: veniți să vedeți ce e la muzeul cutare, veniți să vedeți ce e aici. Și așa am intrat în legătură cu o primă sursă care m-a invitat să văd care este situația de la Muzeul Enescu. Am aflat, șocată și eu, că bunurile de patrimoniu sînt ținute în containere. Nu mi-a venit să cred pînă nu am primit dovezi, imaginile pe care le-ați putut vedea și voi în articol. Iar apoi investigația a durat aproximativ o lună și jumătate, timp în care am vorbit cu mai multe surse care au confirmat cele spuse de sursa inițială. Am încercat în permanență să obțin acordul conducerii de a avea un interviu filmat la muzeu, să putem avea o discuție cu doamna director. Am sunat-o de mai multe ori, m-a tot amînat. Inițial a spus că are nevoie de acordul ministrului, că din partea dumneaei nu e o problemă. După care a invocat niște investigații medicale în care este prinsă și timp de aproximativ o lună m-a tot amînat. După care, într-un final, i-am spus că dacă nu dorește să vorbim, eu pot trimite solicitare scrisă. Și a zis: nu consider că este un subiect de interes public. Am trimis întrebările pe care le-am avut pe mail. Iar răspunsul a fost că acelea sînt informații care țin de secret de serviciu și securitatea patrimoniului și că, dacă totuși o să public articolul, eu mă voi supune - citez - «nesocotirii legii».”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural

Îndrăgita scriitoare Narine Abgarian a fost zilele acestea la București pentru a-și lansa romanul „Oameni care vor fi mereu cu mine”, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Luanei Schidu.

„Oameni care vor fi mereu cu mine” spune povestea mai multor generații ale unei familii armene, poveste despre greutăți și traume dar și despre multă iubire și tandrețe. Războaiele, pogromurile, conflictele dintre armeni și azeri marchează destinul tuturor personajelor din carte și totuși, în ciuda tragediilor, există speranță și ea vine din umanitate, din gesturile salvatoare și din iubire. De altfel, în toate cărțile sale, Narine Abgarian  pune accentul pe speranță, pe umanitate, pe ceea ce poate salva. Adela Greceanu a stat de vorbă cu Narine Abgarian despre romanul „Oameni care vor fi mereu cu mine” dar și despre ce poate face literatura în vremuri tulburi. Interviul a fost tradus de Anton Breiner.

Narine Abgarian: „Cred că este o alegere inconștientă a fiecărui om în ce sentimente să creadă. Asta ține de temperamentul scriitorului, poate unora le e mai ușor să scrie de pe fundul abisului, altora le e mai ușor să se dea deoparte de marginea lui. Dacă ne referim, de exemplu, la Dostoievski sau la Faulkner, ei mai degrabă au aruncat o privire într-un abis atît de adînc încît omul poate să înnebunească din cauza sentimentelor traumatice care sînt acolo. Mie mi-e greu să scriu așa și de aceea prefer să las insulițe de speranță, ca și cititorilor mei să le fie mai ușor să citească lucrurile astea.”

Fetița este cea care descoperă treptat tragediile familiei și tot ea este cea care va duce mai departe moștenirea familiei, sprijinindu-se pe cei dinaintea ei, pe strămoși, acei „oameni care vor fi mereu cu mine” din titlul cărții. De ce ați construit acest roman punînd în centru figura Fetiței?

Narine Abgarian: „Pentru că este o carte foarte personală, foarte sinceră și pentru mine a fost mai ușor să o scriu prin ochii unui copil care privește lumea de jos în sus, nu de sus în jos. Copiii sînt cele mai sincere ființe, în toate manifestările lor, și în alea bune și în alea rele. Și, desigur, vorbind despre acele lucruri atît de importante pentru o întreagă generație de oameni împreună cu care am crescut, am vrut să povestesc cît se poate de sincer. Și asta a fost, de asemenea, prima carte pe care am scris-o pentru adulți și cu fiecare cuvînt pe care îl scriam, eu practic învățam cum se face asta.”

Cartea se încheie cu învățăturile străbunicii Tamar și cu această frază: „Iubirea e ceea ce face ca viața să merite trăită”. Cum ați ajuns la acest final?

Narine Abgarian: „N-aș spune că aveam fraza asta pregătită și mă îndreptam spre ea. Este probabil mai degrabă rezultatul unui catharsis emoțional și al dorinței de a pune punct exact în felul în care îmi doresc eu să pun punct. Eu chiar cred că dragostea e ceea ce ne ajută să supraviețuim, dragostea fizică, emoțională, morală și că trebuie să ne ținem de ea.” 

Ce poate spune literatura în vremuri tulburi, cum sînt cele pe care le trăim?

Narine Abgarian: „Literatura trebuie să rămînă sinceră, nu trebuie să vorbească în lozinci și nu trebuie neapărat să caute să arate drumul spre un viitor luminos. Eu cred că dacă vrem să schimbăm lumea în mai bine, trebuie să respectăm această regulă a sincerității și a autenticității, nu doar în literatură, dar și în viața oricărui om. Ca în acel proverb biblic, fă ceea ce trebuie să faci și va fi ceea ce trebuie să se întîmple.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

Într-un context geopolitic complicat, marcat de incertitudini – mai ales în relație cu Statele Unite ale Americii – președintele francez a lansat o reflecție la nivel european cu privire la disuasiunea nucleară. Emmanuel Macron a făcut o propunere de cooperare nucleară pentru Germania și a invitat mai multe state, inclusiv România, la discuții despre extinderea umbrelei nucleare a Franței. Cum ar funcționa, politic, și mai ales tehnic o astfel de umbrelă nucleară? L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.

Claudiu Degeratu: „Se trece de la conceptul de descurajare pentru teritoriul național francez. Viziunea președintelui Franței este de a extinde ideea de descurajare spre un concept de descurajare avansată, folosind întreg spațiul euroatlantic. Pentru că noile generații de rachete hipersonice sînt mult mai performante faţă de cele de acum 30 de ani, față de rachetele sovietice dinainte de 1989, parcurg distanța mult mai rapid și dacă vizează o țintă pe teritoriul francez, atunci trebuie să fii pre-poziționat avansat în altă țară pentru a anticipa, în momentul lansării acestor rachete hipersonice. Altfel, neavînd această pre-poziționare avansată, nu poți să reacționezi la timp. Franța vrea să dezvolte o nouă tehnologie de rachete și un alt sistem de monitorizare a amenințărilor nucleare, dar în același timp are nevoie și de spațiu, geografic vorbind, să poziționeze o nouă tehnologie de capabilități nucleare împreună cu aliații în anumite zone strategice pentru a preîntîmpina. Așa cum apărarea Statelor Unite se face și prin scutul de la Deveselu, deci la mii de kilometri de teritoriul american, pentru că trebuie să acopere acest decalaj de viteză, care este mult îmbunătățit la o rachetă hipersonică. (...) Umbrela nucleară americană s-a dezvoltat de la început, din timpul Războiului Rece, împreună cu un sistem de garanții pentru țările aliate. Deci, descurajarea nucleară și descurajarea convențională NATO, împreună, erau un izvor de garanții de securitate pentru toate statele membre. Nu același lucru se are în vedere în acest moment de către Franța. Franța vrea să mărească capacitatea Franței de a descuraja Federația Rusă, ceea ce este și în avantajul nostru.” 

Ce ar trebui să răspundă țara noastră la invitaţia de a participa la discuţiile despre umbrela nucleară franceză?
Claudiu Degeratu: „Ţara noastră va merge pe calea dialogului, în sensul în care va schimba, cu siguranță, o serie întreagă de puncte de vedere, în calitate, în special, de partener strategic al Franței. Deci, cadrul este pregătit. România nu se va opune unui dialog francez cu alți aliați. Asta este foarte clar. În același timp, România, într-adevăr, trebuie să își definească poziția ca țară aliată nenucleară. Noi, în cadrul NATO, spunem că nu producem, nu stocăm, nu vom folosi arme nucleare, dar participăm la tot procesul de planificare strategică nucleară, adică avem acces la informații și ne exprimăm poziția vis-a-vis de amenințări, de starea de securitate a alianței. Același lucru se va întîmpla și în format bilateral româno-francez. Putem să imaginăm, din acest moment, faptul că România, cu siguranță, va avea un schimb constant, și profesional și politic, în materie de stare a securității, mai ales pe flancul estic. Franța se bazează pe noi, cel puțin pentru această zonă a regiunii extinse a Mării Negre, ca să participăm la această evaluare și planificare nucleară, pentru că ea nu înseamnă că trebuie neapărat să ai arme nucleare, ci trebuie să participi la partea de evaluare, de identificare a unor posibile riscuri, de identificare a unor stări de criză și așa mai departe. Acest lucru mărește și solidaritatea noastră și, în același timp, sporește și încrederea aliaților, mai ales în relația bilaterală.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural