Scriitoarea Ayelet Tsabari a fost la București pentru lansarea romanului său „Cântece pentru cei cu inima frântă”, apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Ancăi Dumitru. Ayelet Tsabari este o scriitoare israeliano-canadiană. Bunicii ei au venit în Israel din Yemen. Autoarea reconstituie în această carte, pe fondul unei povești de familie, povestea comunității căreia îi aparține și despre care s-a scris prea puțin în literatură. Provenind dintr-o comunitate marginalizată, cea a evreilor yemeniți, Ayelet Tsabari știe foarte bine ce important este să dai voce acelora care nu sînt auziți. Totodată, istoria de familie din „Cântece pentru cei cu inima frântă” este îmbibată de istoria statului Israel, a conflictului arabo-israelian, a nedreptăților, violențelor și tragediilor care marchează acest spațiu. Am vorbit cu Ayelet Tsabari despre personajele sale, despre tradițiile evreilor yemeniți, păstrate doar de istoria orală, despre straturile politice ale cărții, precum și despre implicarea ei în acțiuni umanitare după 7 octombrie 2023. După atacul terorist al Hamas, a mers ca voluntară și făcut curat în casele devastate de teroriști, a participat la proteste față de războiul din Gaza și s-a implicat într-o rețea de sprijin care strînge fonduri pentru palestinienii din Gaza. 

Am înregistrat discuția noastră la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Interviul a fost tradus de Claudia Davidson-Novosivschei.

Saida este obsedată de curățenie. Toată viața a făcut curat. În propria ei casă și în casele altora. A murit în timp ce făcea curat. Fiica ei, Zohara, fără să-și dorească, îi calcă pe urme. Exista, aflăm din carte, un puternic stereotip despre evreicele yemenite legat de această muncă, un stereotip care pune semnul egal între yemenită și menajeră. De ce?
Ayelet Tsabari: „Eu însămi sînt a patra generație de menajere. Străbunica mea a ajuns în 1907 pe teritoriul a ceea ce azi este Israel, în perioada Imperiului Otoman, și a făcut curat în casele evreilor bogați. La fel a făcut și bunica mea, la fel a făcut și mama mea. Eu însămi am început să fac asta încă înainte de a merge la școală. (...) Cînd am știut că vreau să scriu despre evreicele yemenite, trebuia ca această poveste a femeilor care fac curat în casele altora și care sînt obsedate de curățenie să facă parte din roman, nu puteam să n-o includ. Dar există și aici mai multe straturi. E o experiență căreia Zohara încearcă să-i reziste, la fel cum am făcut și eu. Zohara, la fel ca mine, nu voia să devină bună la curățenie și totuși descoperă la un moment dat că este foarte bună la asta. Mama mea, la fel ca Saida, a rămas văduvă, cu șase copii, iar cînd nu mai ai control asupra vieții, curățenia este totuși o activitate care-ți dă sentimentul că ești în control. Cînd faci curat, ai și partea de meditație, în care poți fi singură cu gîndurile tale și poți să te confrunți mai ușor cu traumele, cu durerile și cu tristețile personale.”

Zohara a fost o adolescentă rebelă, a refuzat tradițiile yemenite, a fugit de trecut, a plecat din Israel dar s-a întors și și-a regăsit trecutul, rădăcinile, strămoșii. Este aceasta și o carte despre construcția de sine, despre identitate?
Ayelet Tsabari: „Absolut! Cred că tot ce scriu este despre identitate, despre a pleca și a reveni. Cam tot ce scriu se concentrează pe această temă: mai mult decît identitatea în sine, identitatea pe care o dobîndești plecînd și reîntorcîndu-te. Iar cînd mi se pune întrebarea cît de mult seamănă Zohara cu mine, spun mereu că exact în această componentă de plecare, abandon și apoi revenire sîntem asemănătoare. Și, dacă-mi citiți cartea de memorii, veți vedea că și acolo vorbesc despre această construcție a identității care se face prin mișcarea de a pleca și apoi a te întoarce.”

Ce poate spune literatura în vremuri tulburi și tragice, cum sînt cele pe care le trăim? Ce putere are literatura în această lume?
Ayelet Tsabari: „E o întrebare pe care mi-o pun și eu adesea. Și sînt zile cînd mă îndoiesc foarte tare că literatura mai are vreo putere. Dar, pe de altă parte, e în mine această nevoie de a scrie și, dincolo de nevoia mea de a scrie, mi se pare că, uneori, ceea ce scriu ajunge să rezoneze cu alți oameni, pe care poate să îi îndemne spre acțiune. De asemenea, mi se pare că e important să depunem mărturie. Și cam asta fac în ceea ce scriu: mă concentrez pe a depune mărturie și pe a da voce sau voci mai ales comunităților care, uneori nu au această voce, uneori nu reușesc să se exprime. Speranța că pot să-i fac pe alții să rezoneze cu ceea ce scriu, pentru ca aceștia, mai apoi, să acționeze printr-o empatie absolut necesară și faptul că, în același timp, depun mărturie – astea îmi aduc o oarecare alinare. Dar trebuie să-mi repet mie însămi mereu și mereu că e nevoie de aceste lucruri.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural

Potrivit unui nou proiect legislativ aflat în dezbatere parlamentară, organizațiile neguvernamentale vor fi obligate să publice identitatea donatorilor lor, persoane fizice care donează peste 5.000 de lei şi persoane juridice, indiferent de sumele donate. În caz contrar, organizațiile riscă suspendarea activităţii și, ulterior, dizolvarea. Peste 800 de organizații îi cer Parlamentului să respingă proiectul de lege, susținînd că măsura aceasta restrînge dreptul la liberă asociere și introduce sancțiuni disproporționate pentru sectorul neguvernamental. De asemenea, organizațiile amintesc că statul are deja instrumentele necesare pentru a verifica informațiile referitoare la finanțare și consideră noile obligații excesive. Am discutat despre acest proiect legislativ cu Ovidiu Voicu, de la de la Centrul pentru Inovare Publică.

Ovidiu Voicu: „Această declarație pe care o propune noul proiect de lege ar fi a patra, care spune același lucru statului. În principiu, orice organizație înregistrează în contabilitate orice donație pe care o primește. Acum, cine nu înregistrează în contabilitate nici nu le declară, să-i excludem din start. Și dintotdeauna se face anual bilanțul, care cuprinde o serie de informații, nu complete. Dar, începînd cu 2025, au intrat și organizațiile neguvernamentale cu raportarea SAF-T – fişierul de control fiscal –, care este o raportare detaliată a tuturor tranzacțiilor pe care le face o entitate. Deci, toate donațiile primite sînt deja acolo. Mai mult, din 2024, se face și o declarație numită declarația de trezorerie, care cuprinde toate finanțările primite și care e de două feluri. Este simplificată, sub 100.000 de lei, mai complexă, peste 100.000 de lei. Toate lucrurile astea sînt în posesia ANAF. Și, de fapt, aici este cea mai mare enervare, dincolo de problemele fundamentale, de principiu cu acest proiect de lege: este extrem de enervant că niște parlamentari, care nu cunosc legislația, s-au gîndit că este bine să se mai facă încă o declarație. Ei bine, dacă statul dorește să fie transparent, să facă bine ca din cele pe care deja le facem către ANAF, să extragă ce dorește să publice, pentru că sînt acolo și să publice.”

Ce ar trebui să facă statul în caz că există suspiciuni serioase legate de finanțare ilegală sau de influență politică prin intermediul unei organizații neguvernamentale?
Ovidiu Voicu: „Culmea este că statul ar trebui să aplice legea. Noi avem de patru ani legislație de inspirație europeană privind spălarea banilor și combaterea terorismului. Și se aplică foarte strict, inclusiv organizațiilor neguvernamentale. Oricine lucrează ca persoană juridică, că e firmă, că e organizație neguvernamentală, știe de declararea beneficiarilor reali, de declararea sumelor care vin de la persoane expuse politic. Toate lucrurile astea se duc în niște servere la ANAF sau niște servere la Banca Centrală, la care au acces instituțiile de ordine, instituțiile care trebuie să urmărească traseul lor. În principiu, dacă apar suspiciuni că cineva încalcă legea, ar trebui să ia aceste date și să aplice legea. Și mai este o chestiune care este importantă și despre care vorbim mai rar, e vorba de acea zonă de influențare a deciziei politice, care este importantă. Acest proiect de lege o ratează cu totul, ca și multe altele. La Comisia Europeană, spre exemplu, există un registru de transparență, unde orice organizație, că este firmă, că este ONG, că este universitate, institut, care urmărește influențarea deciziei de către Parlament sau de către Comisie, trebuie să se înregistreze și să spună: fac advocacy sau lobby sau cum vrem să-i spunem și acolo dai mai multe informații, inclusiv despre cine te finanțează și cu ce sume. Lucrul ăsta este acceptabil în toată lumea, dar doar pentru acele organizații care au astfel de activități în mandat și în portofoliul de acțiune. Orice interes poate fi reprezentat, dar într-o formă organizată.”

Există și alt aspect sensibil legat de publicarea numelor donatorilor unor organizații. Sînt, de pildă, asociații care se ocupă cu protecția victimelor violenței domestice sau ale traficului de persoane, asociații care activează pentru drepturile minorităților...
Ovidiu Voicu: „Ţinta, în România, după părerea mea, sînt acele organizații care militează pentru cauzele nepopulare. Spre exemplu, pentru persoanele din minorități sexuale, pentru drepturile femeilor, pentru victimele violenței domestice, pentru victimele traficului de persoane. Pentru că aceste organizații sînt cele care își protejează de obicei donatorii. Organizații ca cea pe care o reprezint, dacă intrați pe site-ul nostru, spunem cu mîndrie cine ne sînt donatorii, pentru că arăți pe cine ai convins să te sprijine. În cazul organizațiilor care susţin cauze pentru care pot fi supuse unor presiuni, fie din partea unei majorități patriarhale, să-i spunem, mai dure, fie din partea unor zone de crimă organizată – gîndiți-vă la o organizație care are un adăpost pentru victimele traficului de persoane sau victimele violenței domestice –, vor fi sub presiune cei care ar sprijini astfel de organizații. Acolo este, de fapt, în opinia mea, miezul acestei reglementări.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, este în plin turneu în Europa. Marți a fost la Strasbourg, la Parlamentul European, unde a fost decorată cu Ordinul European de Merit, astăzi este în Țările de Jos și mîine, 21 mai, va ajunge în Republica Cehă. Maia Sandu a fost decorată ieri, în plenul Parlamentului European, cu Ordinul European de Merit, o distincţie instituită în 2025, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la Declaraţia Schuman, actul fondator al comunităţii europene. Ordinul a fost acordat, pentru prima oară anul acesta, personalităţilor care au contribuit la promovarea valorilor europene şi la consolidarea proiectului european. Între ele se numără: preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, fosta cancelară germană Angela Merkel, fostul lider al Solidarność și fostul președinte al Poloniei Lech Wałęsa. Ce reprezintă această distincţie primită de preşedinta Moldovei pentru Moldova? Care ar fi orizontul realist de timp pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană? L-am întrebat pe jurnalistul Vitalie Călugăreanu, corespondent Deutsche Welle în Republica Moldova.

Vitalie Călugăreanu: „În 2018, 2019 chiar, puțini în Republica Moldova se gîndeau că Republica Moldova poate să ajungă în 2025, 2026 la această fază avansată a discuțiilor de aderare cu Uniunea Europeană. Să nu uităm că noi am ieșit dintr-o guvernare oligarhică, cleptocratică la Chișinău, dominată de Vladimir Plahotniuc, acum condamnat în Republica Moldova, care își permitea să anuleze alegeri. În Republica Moldova, în 2018, în Chișinău, a anulat alegerile locale. Republica Moldova era absolut izolată în momentul în care Maia Sandu a preluat conducerea acestei țări, tocmai din cauza faptului că acest oligarh preluase controlul asupra instituțiilor statului și şi le-a subordonat. Să ne amintim de acele trei rezoluții ale Parlamentului European, care condamnau derapajele din Republica Moldova. Toate finanțările proiectelor pe justiție erau blocate. Iată că, într-o perioadă destul de scurtă, Republica Moldova a putut să avanseze, tocmai datorită imaginii pe care o are președinta Maia Sandu și eforturilor pe care le-a făcut anume dumneaei în acest parcurs pe care îl are astăzi Republica Moldova. Noi sîntem mîndri de ceea ce vedem. Nu știu dacă s-a mai întîmplat sau dacă se va mai întîmpla vreodată ca Republica Moldova să fie aplaudată în picioare în Parlamentul European.”

Președinta Maia Sandu a făcut apel la instituțiile europene să permită Republicii Moldova să înainteze pe drumul său european, dar ce șanse sînt pentru ca Moldova să înceapă negocierile de aderare?
Vitalie Călugăreanu: „Maia Sandu a spus nu o dată că Republica Moldova nu are timp și a repetat asta ori de cîte ori a fost la o tribună internațională, pentru a transmite un semnal cancelariilor europene și Occidentului, în general. Noi ne facem temele în ceea ce privește integrarea europeană, dar și deschiderea Uniunii Europene ar trebui să fie un pic alta. E nevoie ca aceste proceduri birocratice să fie simplificate. Mai e și poziționarea Republicii Moldova la pachet cu Ucraina. Au fost acele probleme cu Ungaria care a blocat Ucraina și, prin ricoșeu, a blocat și Republica Moldova. Nu știm încă ce va face Ungaria de aici încolo. Așteptăm întîlnirea noii conduceri a Ungariei cu președintele Zelenski. Noi avem o fereastră de oportunitate tare scurtă. 2026 este anul în care Republica Moldova trebuie să înceapă neapărat negocierile de aderare cu Uniunea Europeană, pentru că în 2027 urmează să aibă loc alegeri în mai multe state, membre ale UE, inclusiv în Franța. Şi am văzut care sînt predispozițiile acolo și s-ar putea să apară noi blocaje. (...) 2030 este anul aderării, 2028 este anul semnării tratatului de aderare cu Uniunea Europeană. Și sînt calcule politice foarte clare. Este actualul mandat al Maiei Sandu și actualul mandat al partidului pe care l-a creat Maia Sandu. Nu cred că Republica Moldova după 2030 va mai avea un astfel de aranjament politic atît de favorabil în ceea ce priveşte aderarea sau opțiunea pro-europeană. De asta este important ca lucrurile să se întîmple în acest interval de timp, pînă în 2030. Semnanele pe care le-a dat Maia Sandu în sensul ăsta sînt foarte clare și am văzut că nu mai încearcă să ocolească lucrurile. Le spune destul de tranșant: dacă nu ne primiți pînă în 2030, noi o să mergem pe planul B. Iar planul B înseamnă unirea cu România, despre care tot vorbește președinta Maia Sandu, inclusiv în interviul de azi pentru Deutsche Welle.”

Care este atmosfera în Republica Moldova, în ce măsură cetățenii susțin proiectul de aderare la UE?
Vitalie Călugăreanu: „Noi am avut un referendum constituțional pe tema integrării europene a Republicii Moldova şi alegeri prezidențiale în 2024. Referendumul pro-european a fost cîștigat de forțele pro-europene. Alegerile prezidențiale au fost recîștigate de Maia Sandu. Iar în 2025 alegerile parlamentare au fost cîștigate de partidul PAS, pe care l-a creat Maia Sandu, un partid pro-prezidențial care are majoritate în actualul Parlament. Deci așa pot să vă răspund: există o majoritate de aproape 60% din cetățenii Republicii Moldova care își doresc integrarea în Uniunea Europeană. Dar asta nu înseamnă că propaganda rusească a încetat să mai lucreze. Am avut liniște 3 zile după alegerile parlamentare, cînd Rusia a mai pierdut o dată electoral în Republica Moldova. Era tare liniște în online. După care acest război propagandistic a fost reluat. În momentul acesta, din ce vedem în sondaje, partidele pro-ruse și falșii pro-europeni cîștigă teren. De asta ziceam că această situație politică pe care o avem, foarte convenabilă, trebuie valorificată la maximum, astfel încît să împingem cît de tare putem Republica Moldova în marea familie europeană, la adăpost. Pentru că integrarea în UE este pentru Republica Moldova un proiect existențial. Noi o altă umbrelă economică, politică și de securitate nu avem. De asta este atît de important pentru Republica Moldova să se pună la adăpost în acest interval de timp.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural

Mai multe asociații de creatori au făcut un apel către autorități pentru repunerea în dezbatere publică a Ordonanței de Urgență nr. 89/2025 și Ordinului ANAF nr. 59/2026, cu privire la obligația de înrolare în sistemul RO e-Factura a persoanelor fizice titulare de drepturi de autor. Înrolarea ar trebui să devină obligatorie de la 1 iunie. „La baza demersului nostru au stat numeroasele sesizări și îngrijorări exprimate de membrii comunității noastre profesionale” - se arată în apel.

Luni, Ministerul Finanțelor a susținut un amendament, adoptat în Comisia de Buget-Finanțe din Camera Deputaților, prin care sînt exceptate de la obligația utilizării e-Factura persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor. Amendamentul urmează să fie supus la vot în plenul Camerei Deputaților. 

Invitatele noastre sînt Iulia Gorzo, de la Asociația Română a Traducătorilor Literari (ARTLIT), și Tudorița Șoldănescu, manager cultural, președinta Asociației Incubator de Scenarii Culturale. Am discutat cu ele despre ideea autorităților de a trata munca de creație ca pe o prestare de servicii sau activitate economică, despre îngrijorările provocate de directiva care ar trebui să intre în vigoare la 1 iunie, despre multiplele situații în care se găsesc persoanele care lucrează pe contracte de drepturi de autor, despre faptul că înrolarea în sistemul e-factura nu ar face decît să dubleze o muncă de declarare a veniturilor, precum și despre inițiativa Ministerului Finanțelor de a depune un amendament prin care titularii de drepturi de autor să fie exceptați de la înrolarea în sistemul RO e-factura. 

Iulia Gorzo: „Această ordonanță este greșită la nivel de principiu. Colegele mele care au ajutat la redactarea apelului au pus acolo și o hotărîre a Curții de Justiție a Uniunii Europene într-o speță în care exact asta s-a disputat: dacă drepturile de proprietate intelectuală pot fi echivalate cu prestări de servicii. Iar decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost că nu pot fi echivalate. Iar ca oamenii să înțeleagă: în această lume a noastră, toată lumea e taxată, să nu credem că autorii sînt niște boemi care nu-și plătesc taxele. Nu. Pe toate aceste contracte se plătesc taxe, totul este transparent.”

Tudorița Șoldănescu: „Există o foarte mare neclaritate la nivelul celor care fac aceste legi cu privire la ce înseamnă acest contract de drepturi de autor, ce conține în sine dreptul de autor, ce înseamnă o operă. Atunci cînd faci un contract de drepturi de autor cu un artist vizual, care lucrează douăzeci de tablouri și le expune într-un spațiu expozițional, tablourile alea nu îmi revin mie pentru că eu i-am plătit acest drept de autor. Nu este nici ceva lipsit de concretețe, dar nu este nici ceva atît de concret încît să mi-l bag în buzunar. Este bunăvoința artistului ca lucrarea pe care a făcut-o să fie în spațiul meu timp de două săptămîni, ca un public larg să vină s-o vadă. De aceea dreptul de autor este atît de special și de aceea trebuie să aibă niște reglementări separate de cele care privesc vînzarea, comercializarea, veniturile fixe din activități comerciale. Este inefabil și trebuie să fie protejat. Cei care fac regulile nu înțeleg acest lucru. Nu-i nici o problemă dar întrebați-ne, că vă explicăm. (...) Gîndim împreună, găsim o soluție, reglementăm corect.”

Ministerul Finanțelor a susținut luni un amendament, adoptat în Comisia de Buget-Finanțe din Camera Deputaților, prin care sîntexceptate de la obligația utilizării e-Factura persoanele fizice care obțin venituri din drepturi de autor. Amendamentul urmează să fie supus la vot în plenul Camerei Deputaților. Ce șanse sînt să fie votat amendamentul în plenul Camerei Deputaților? Eventual pînă la 1 iunie, cînd ar inta în vigoare obligativitatea înrolării în sistemul e-factura?
Iulia Gorzo: „Cred că sînt șanse bune. Urmărim, sîntem foarte atenți la ce se va întîmpla. Cred că sîntem pe drumul cel bun. Mă bucur foarte mult că vocea atîtor oameni a fost importantă, de data asta. Iată că se poate. (...) Pentru mine a fost o lecție despre cum comunitatea noastră se poate mobiliza și poate schimba niște lucruri cînd este vizată.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, va face o vizită în China, în zilele de 19 și 20 mai, a anunțat Kremlinul, la foarte scurt timp după vizita președintelui Statelor Unire ale Americii, Donald Trump, la Beijing. Ce vrea să transmită Vladimir Putin prin această vizită, programată la doar cîteva zile de la vizita lui Donald Trump în China?Cum privește Uniunea Europeană aceste vizite la Beijing, a lui Donald Trump și cea anunțată a lui Vladimir Putin? L-am întrebat pe este Cătălin-Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA).

În 2022 Rusia și China au proclamat la unison o „prietenie fără limite”. Între timp, odată cu invazia ilegală din Ucraina, Rusia a devenit tot mai izolată, tot mai ruptă de restul lumii. Și tot mai dependentă de piețele din China. Și de sprijinul din partea Beijingului. Așa că am putea începe discuția noastră de la această relație: cum ar trebui s-o definim? Cît de „fără limite” mai este această prietenie?
Cătălin-Gabriel Done: „Ea este fără limite pentru că, așa cum ați spus, Federația Rusă și Vladimir Putin sînt total dependenți de bunăvoința Beijingului. Dar este un lucru extrem de important în această vizită, pentru că ea vine în contrapartidă după vizita lui Donald Trump la Beijing, tocmai pentru a redefini spațiul sferelor de influență la nivel global. Vizita lui Donald Trump a deschis calea spre o triangulație a relațiilor internaționale, în care Statele Unite ale Americii nu mai sînt singurul hegemon, și par să recunoască acest lucru, și acceptă la masa discuțiilor, la masa greilor relațiilor internaționale, China și Federația Rusă. Interesant este faptul că acum Donald Trump îl recunoaște pe Xi Jinping ca partener egal de discuție, accentul nu mai cade exclusiv pe Federația Rusă ca principal competitor pentru America, ci se mută accentul spre China și în acest context această prietenie sino-rusă vine să ne demonstreze încă o dată importanța Chinei în sistemul de securitate global, în sistemul economic. Pentru că acum China devine punctul focal în jurul căruia pivotează cele două mari puteri nucleare, SUA și Rusia, și în acest context cred că vizita lui Putin va defini nu doar relația Rusiei cu China, ci va defini relația întregului sistem internațional cu China, pentru că ea va fundamenta o suprapunere de interese, o suprapunere de praguri limită în relațiile internaționale și totodată va dovedi capacitatea Chinei de a influența parcursul securității economice globale.”

Ce vrea să transmită Vladimir Putin prin această vizită, programată la doar cîteva zile de la vizita lui Donald Trump în China?
Cătălin-Gabriel Done: „Sigur că Vladimir Putin încearcă acum să demonstreze lumii întregi, probabil că va și reuși, că poate avea o discuție tête-à-tête, de la egal la egal, atît cu China cît și cu Statele Unite ale Americii și mai mult decît atît, ne demonstrează că acum sistemul internațional va fi împărțit în trei bucăți, în trei falii, extrem de fragile din punct de vedere al echilibrului, dar care vor redimensiona raporturile de securitate și vor defini viitorul secol de putere.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Andreea Răsuceanu a publicat recent romanul „Hemiptera”, la Editura Polirom. Un roman în care se împletesc două planuri narative: unul contemporan și celălalt de la începutul secolului al XIX-lea, de pe vremea domniei lui Caragea, marcată de ciuma care a ucis mare parte din populația Bucureștiului. Cele două epoci sînt legate prin poveștile personajelor, prin frica de moarte și sentimentul pregnant al sfîrșitului dar și prin poveștile locului: cartierul Balta Albă de azi. În locul care azi se cheamă așa a fost o groapă comună imensă unde au fost aruncate de-a valma cadavrele celor morți de ciumă. Peste ele se turna var și, cînd ploua mult, varul și apa formau o peliculă albă. Așa a ajuns cartierul de azi să se numească Balta Albă. Protagoniștii din prezent, naratoarea și iubitul ei, locuiesc în acest cartier și acolo au locuit și în copilărie. Iar poveștile din trecut au în prim-plan cîteva figuri din epoca lui Caragea, pe domnitor însuși, dar și o femeie doctoră, o medica, Venețiana, și o femeie cioclu. Am vorbit cu Andreea Răsuceanu despre noul ei roman, despre personajele și lumile în care trăiesc și despre titlul misterios al cărții.

Andreea Răsuceanu: „Trecutul nu e mort, ci e insinuat și continuă să trăiască în prezent, în forme mult mai spectaculoase și mai vizibile decît ne-am gîndi, poate. (...) Am pornit de la ideea Apocalipsei, care e o obsesie contemporană, și de la revelația că, tot așteptînd un moment, un eveniment, de fapt ratăm chiar sensurile acestui sfîrșit continuu. Ăsta e un sens major al cărții. Al doilea ar fi că întotdeauna s-a trăit cu un maximum de implicare și de atenție ideea sfîrșitului, cu atît mai mult în secolul al XIX-lea, pe care mi l-am ales eu, în perioada de după ciuma lui Caragea, cînd evident că sentimentul sfîrșitului era ceva inevitabil, îl trăiai în mod cotidian, avînd în vedere că murise o parte atît de mare din populația Bucureștiului și nu numai. Apoi oamenii îl trăiau într-o perioadă atît de instabilă, cum a fost cea a regimurilor fanariote. Și atunci mi-am dat seama că de fapt sfîrșitul lumii este o stare continuă a ei și nu un moment. Și m-am gîndit cum aș putea să spun cel mai bine lucrul ăsta.”

Ți-ai propus din start să scrii despre trecut, să faci incursiuni în memorie, în memoria ta, în memoria colectivă?
Andreea Răsuceanu: „E clar că asta e una dintre obsesiile și temele mele predilecte dar nu, nu a fost ceva programatic, nu m-am gîndit la carte ca la o reconstituire nici a istoriei mele personale, nici a istoriei cartierului neapărat. Am vrut să scriu despre altceva. Am vrut să fac și o poveste de dragoste care se petrece în contextul nevoii de recuperare a trecutului. Dar cred că mesajul de profunzime, mesajul care aș vrea să ajungă la cititor este legat de obsesia recuperării trecutului dar și de întrebarea cît și ce anume poți recupera din trecut, ce merită păstrat și de ce anume merită să te eliberezi?”

Cicadele, aceste insecte din ordinul Hemiptera, se aud pe parcursul întregii povești. Aceste insecte trăiesc ani de zile sub pămînt iar cînd ies și cîntă, supraviețuiesc la suprafață doar cîteva săptămîni. Cum ai ajuns să folosești acest simbol puternic, să împînzești cartea de cicade?
Andreea Răsuceanu: „Am ajuns prin Platon, prin Phaidros și prin povestea cicadelor. Legenda spune că atunci cînd s-au născut muzele, unii oameni au continuat să cînte și să danseze pînă la epuizare, uitînd să se mai hrănească și au murit pur și simplu în beția asta a artei. Și-atunci muzele au ales să-i transforme în cicade, adică niște insecte care trăiesc aproape fără hrană. De fapt, nu e chiar așa. Trăiesc din seva copacilor. Mi-a plăcut foarte mult ideea asta. Mi-am dat seama cît de bine se potrivește metafora cicadei pentru cartea mea, în toate sensurile posibile.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural

Palatul Cotroceni a găzduit miercuri Summitul Formatului București 9 (B9) și al Țărilor Nordice, co-prezidat de președintele României, Nicușor Dan, și de președintele Poloniei, Karol Nawrocki. „Delivering More for Transatlantic Security” („Mai mult pentru securitatea transatlantică”) a fost tema întîlnirii. La finalul evenimentului s-a accentuat ideea colaborării strînse a aliaților cu SUA în cadrul NATO, s-a reiterat ideea că Federația Rusă este cea mai importantă amenințare la adresa Alianței Atlanticului de Nord şi ţările participante au convenit să susțină la summitul NATO de la Ankara, din iulie, conceptul NATO 3.0. Despre toate acestea am vorbit cu analistul de politică internațională Robert Lupițu, redactor-șef al platformei „Calea europeană”.

La finalul summitului B9 și Țările Nordice s-a insistat pe ideea că Federația Rusă este cea mai importantă amenințare la adresa alianței. Ce rol are acest tip de declarație?
Robert Lupițu: „Sigur, par cuvinte aruncate pe un document, însă dacă ne-am găsi în situația, puțin probabilă, ca la un summit aliat ulterior să nu mai vedem Rusia încadrată astfel, de fapt atunci ne-am da seama ce înseamnă a continua să numești Rusia o amenințare, pentru că în primul rînd este. Ea poate fi diluată în percepția publică pentru că tot timpul vedem lideri politici și documente oficiale care spun că Rusia este o amenințare, dar dacă cumva nu am mai spune asta, atunci cineva ar putea deduce că nu mai este. Şi nu este cazul, pentru că vedem instrumentarul de război clasic militar pe care îl poartă împotriva Ucrainei și de război hibrid cognitiv pe care îl poartă împotriva societăților sau infrastructurilor noastre.”

Țările participante la summitul B9 și Țările Nordice au convenit să susțină la summitul NATO de la Ankara, din iulie, conceptul NATO 3.0. Despre ce este vorba?
Robert Lupițu: „În momentul în care am încheiat relatările de la summitul de ieri, am mers pe formula că NATO 3.0 a intrat în dispozitivul strategic al alianţei la București – folosind o terminologie militar-geopolitică. Conceptul NATO 3.0 a luat naștere în luna februarie la reuniunea miniştrilor apărării din NATO de la Bruxelles, cînd Statele Unite au fost reprezentate de subsecretarul de stat al Pentagonului, al departamentului de război sau al apărării, Elbridge Colby, care este supranumit și artizanul strategiei naționale de apărare. Acolo el a prezentat conceptul de NATO 3.0. Practic, el a împărțit NATO în trei perioade. Perioada de NATO 1.0 care a existat de la momentul înființării, din 1949, pînă la finalul Războiului Rece. Conceptul de NATO 2.0 și anume redefinirea Alianţei și tot ce a urmat cu extinderile ulterioare. Şi NATO 3.0, în care ne-am afla acum sau urmează să ne aflăm, care se referă la faptul că Uniunea Europeană și Europa per ansamblu, aliații europeni trebuie să fie în măsură să asigure securitatea convențională a continentului, adică acea securitate specifică apărării convenționale de tip terestru, aerian și maritim, în timp ce Statele Unite vor rămîne implicate inclusiv din perspectivă neconvențională, adică descurajare strategică nucleară. Aceea a fost propunerea de la acel moment a Statelor Unite, care acum este preluată de către aliații de pe flancul estic, urmînd să fie propusă pentru summit-ul NATO de la Ankara.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Donald Trump se află într-o vizită de stat în China, în perioada 13-15 mai, eveniment considerat una dintre cele mai importante întîlniri diplomatice ale anului, în contextul unor tensiuni mai vechi între cele două țări. Este prima vizită de stat a unui președinte american în China în ultimii aproape zece ani. În 2017, tot Donald Trump a fost cel care a vizitat China, al cărei președinte era tot Xi Jinping. Pe agenda discuțiilor se află teme precum: relațiile comerciale, tehnologia de top, situația Taiwanului, războiul împotriva Iranului. Care este miza acestei întîlniri? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională, cercetător la Institutul Federal de Tehnologie din Zürich. 

Xi Jinping îl primește pe Donald Trump cu toate onorurile unei vizite de stat.Este cumva aici și o victorie de imagine pentru liderul chinez? În ciuda ostilităților, în ciuda tensiunilor, cum va fi folosită această imagine a lui Donald Trump în vizită de către propaganda chineză?
Marius Ghincea: „Propaganda chineză va folosi această vizită și negocierile dintre partea americană și partea chineză pentru a semnaliza încă o dată, în special propriei populații, dar și celorlalte state ale lumii, faptul că China este acum un actor de egală importanță și valoare cu SUA, la nivel mondial şi SUA, prin această vizită și agrearea de a negocia teme de substanță, recunosc, practic, statutul aproape egal al Chinei cu SUA, la nivel mondial. Dar este important de notat că poate fi interpretată și ca un fel de vizită pentru a încheia un acord de pace. Anul trecut, odată cu venirea înapoi la Casa Albă a lui Donald Trump, am avut ceea ce putem foarte bine considera un război comercial, în care Donald Trump a folosit mecanisme de tipul taxelor vamale și alte măsuri comerciale, inclusiv interzicerea exporturilor de cipuri sau tehnologie americană, pentru a pune presiune pe China și a constrînge autoritățile de la Beijing să se conformeze preferințelor politice și economice ale Washingtonului. Și în acel război comercial, din nefericire pentru partea americană, China a avut cîștig de cauză, pentru că s-a putut folosi foarte inteligent de avantajele oferite de controlul majorității resurselor de pămînturi rare, de care depinde, de altfel, întreaga tehnologie globală, pentru a pune la pămînt și a opri această lovitură, aceste atacuri lansate de către partea americană împotriva părții chineze. Și anul trecut, domnul Rubio, împreună cu reprezentanții guvernului chinez, au ajuns la un armistiţiu. Iar acum, în negocierile de zilele acestea, se intenționează încheierea unui acord de pace comercială și politică, pentru a stabili niște linii roșii și niște direcții viitoare pentru relațiile dintre cele două capitale.”

Ce impact credeți că va avea această discuție pentru restul lumii?
Marius Ghincea: „Impactul poate să fie istoric, nu știm exact care sînt termenii și condițiile care vor fi negociate, nu știm dacă se va ajunge la niște concluzii care să rămînă bătute în cuie, dar orice întîlnire între două mari puteri, mai ales după o perioadă de conflict comercial și politic atît de intens, poate să aibă consecințe istorice pentru situația din diferite regiuni ale lumii, inclusiv din Europa, din Orientul Mijlociu, din Asia. Implicațiile cele mai importante vor fi cele legate de relaţiile comerciale și economice. Pentru că, în contextul conflictului comercial dintre China și SUA, țările din jur, în special din Asia de Sud-Est și de Sud, au beneficiat semnificativ, pentru că unele companii americane au încercat să-și redirecționeze producția din China către țări din Asia de Sud sau de Sud-Est, care nu erau ținta predilectă a administrației Trump sau care nu erau afectate de taxe vamale la fel de ridicate precum cele impuse părții chineze.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Următorul Sommet al Francofoniei va avea loc în noiembrie, în Cambodgia. Iar România va avea, pentru prima dată, un candidat pentru funcția de secretar general al Francofoniei. Fost comisar european, fost prim-ministru și eurodeputat, Dacian Cioloș are o veche și trainică legătură cu limba franceză și cu Franța. L-am invitat să vorbim despre candidatura sa la funcția de secretar general al Francofoniei, despre semnificaţia prezenţei României în cadrul acestei organizaţii şi relevanţa Francofoniei în contexul lumii de azi, marcate de războaie şi tensiuni.

Într-o lume în care organizațiile internaționale, tratatele și mecanismele multilaterale par tot mai fragile, ce relevanță mai poate avea Organizația Internațională a Francofoniei?
Înseamnă o limbă comună – și e ceea ce o diferențiază față de alte organizații internaționale. Faptul că există această platformă de limbă, cultură, educație. Franceza, față de limba engleză, e mai degrabă o limbă punte, care nu își propune să înlocuiască limbile locale sau limbile naționale și să universalizeze comunicarea printr-o singură limbă. (...) Statele membre se simt reprezentate de această organizație, în zona Africii, mai ales, dar și în Asia și în Oceania. Secretarul general al acestei organizații joacă de foarte multe ori rolul de mediator atunci cînd apar conflicte, cînd apar tensiuni în anumite regiuni. Și de asta e o organizație care are perspective pentru că spre deosebire de ONU sau de alte mari organizații internaționale care se formalizează foarte mult, unde se negociază foarte mult texte, rezoluții, declarații care apoi sînt mai puțin respectate, aici, în Francofonie, contactele – pentru că are și o dimensiune politică, are și o dimensiune practică, de finanțări de proiecte –, contactele între statele membre sînt mai frecvente și mai consistente.  

Ce ar însemna, concret, pentru România, obținerea, prin candidatura dumneavoastră, a funcției de secretar general al Francofoniei?
Ar însemna, în primul rînd, prezența unui român în fruntea unei organizații internaționale. Nu știu dacă România a mai avut, cel puțin în istoria recentă, un secretar general al unei organizații internaționale. A avut secretar general adjunct la NATO, prin domnul Mircea Geoană. Are reprezentare periodică la ONU, dar un mandat întreg la conducerea unei organizații internaționale nu știu să fi avut. Deci ar fi, în primul rînd, o relevanță diplomatică pentru România, ar fi o victorie a diplomației române. Pentru că eu sînt candidatul statului român, nu candidez pe persoană fizică. Apoi, din această poziție, aș putea facilita prezența și relevanța României în anumite zone unde, altfel, România ar fi mai puțin prezentă. Şi sînt zone cu potențial de creștere economică importantă, zone geostrategice importante. Mă refer aici la Africa, Asia, relația cu Canada – care, de cînd a început disputa cu Statele Unite și de cînd Organizația Națiunilor Unite slăbește în relevanță, se uită tot mai mult la alte mijloace și pîrghii de conectare cu zone relevante din lume. În Africa creșterea economică e de la 4 puncte procentuale în sus. Sînt foarte multe țări cu resurse minerale esențiale și determinante pentru noile tehnologii digitale. Pe tot ce înseamnă chestiuni legate de securitate alimentară și agricultură, care iarăși sînt domenii securitare cheie și strategice în lume, la fel, relația dintre Europa și Africa e una importantă.

Aici aveți un background important.
Da, sigur. E unul din atuurile pe care le am în această candidatură – faptul că e un domeniu important pentru multe țări din Francofonie și un domeniu pe care s-a lucrat destul de puțin pînă acum în cadrul Organizației Internaționale a Francofoniei sau rețelei Francofoniei.

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Franța a adoptat o lege prin care se simplifică procedura de restituire către țările din care provin a operelor de artă şi artefactelor furate în timpul perioadei coloniale. Ce prevede noua lege? Cum se va aplica ea? Cum se raportează alte foste puteri coloniale la operele de artă aduse din colonii? L-am întrebat pe Dragoș Neamu, expert muzeal. 
Președintele Franței, Emmanuel Macron, s-a angajat în 2017 că va restitui patrimoniul african deținut de muzeele franceze.

Dragoș Neamu: „Aceasta a fost o promisiune al lui Macron făcută în Ouagadougou, în Burkina Faso, într-o vizită istorică. Şi-a luat acest angajament în fața unor studenți africani din Burkina Faso. Ţările africane au folosit acest prilej și aproape în orice expoziție pe care o organizat-o, inclusiv în Belgia, mi-aduc aminte, în urmă cu doi ani, au ținut morțiș să insereze acest citat în așa fel încît să pună o presiune subtilă asupra președintelui pentru a nu-și uita promisiunea. Această lege, de fapt, este un fel de modificare a codului patrimoniului. Franța, după cum știți, are un cod al patrimoniului, care a încercat să ne inspire și pe noi. Scoaterea din domeniul public se poate efectua în acest moment în așa fel încît să permită o restituire mult mai facilă a bunurilor culturale către un stat care a fost privat în mod ilegal, prin abuzuri, jafuri, intervenții militare, de bunuri diverse care fac parte din patrimoniul său.”

Franța condiționează adesea returnarea obiectelor de existența unor spații la standarde muzeale occidentale în țările de origine. Este aceasta o preocupare legitimă pentru conservarea patrimoniului universal sau este o formă de amînare a retrocedării?
Dragoș Neamu: „Eu cred că este și, și. Este o preocupare legitimă pentru că, totuși, în ciuda faptului că aceste bunuri aparțin statelor care, iată, deja s-au mobilizat să facă cererea de retrocedare – mai ales Algeria, Mali, Coasta de Fildeș –, este normal ca ele să fie găzuite și acomodate în spații optime, pentru că altfel s-ar distruge iremediabil. Or, noi știm foarte bine ce drame va crea această restituire în rîndul multor muzeografi francezi, pentru că mulți dintre ei se identifică cu aceste obiecte, și-au dat doctorate, s-au specializat o viață întreagă pe aceste obiecte, care au devenit parte organică din sufletul lor. Și-atunci, cu siguranță, măcar pun aceste condiții, care, pînă la urmă, în termeni muzeografici, sînt cît se poate de legitime. Pe de altă parte, eu cred că aceste comisii care trebuie să decidă în ce măsură respectivele obiecte au fost, într-un final demonstrat factual, deposedate într-un mod ilicit, cred că ele vor încerca să saboteze puțin aceste demersuri. O sabotare subtilă, dacă vreți. Cu siguranță, muzeografii vor fi foarte, foarte greu de convins pe fiecare dosar în parte, apropo de retrocedare. Vor încerca să pună foarte multe întrebări, probabil să ridice foarte multe ziduri. Aici mă aștept să existe o zonă de controversă și de conflict. Cred că, totuși, în ciuda acestui cadru legal, care, oricum, este o etapă în plus necesară, cred că se vor crea foarte multe probleme. Mă aștept să se întîmple asta gîndindu-mă inclusiv la reacția muzeografilor britanici, care nici nu concept să existe o astfel de lege în Anglia.”

Apasă PLAY pentru a asculta interivul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural