Timpul prezent

O poveste de iubire care se transformă într-o poveste de dominare, pe fondul prăbușirii comunismului, în Republica Democrată Germană – așa s-ar putea rezuma în cîteva cuvinte romanul „Kairos” de Jenny Erpenbeck (Black Button Books, trad. Andrei Anastasescu).
Katharina are 19 ani cînd îl întîlnește, în 1986, pe Hans, care are 53 de ani, e căsătorit și are un băiat. Sîntem în 1986, în Berlinul de Est. Cartea este scrisă în mare parte la timpul prezent, în mod neobișnuit pentru un roman, din perspectiva ei și din perspectiva lui deopotrivă. Timpul prezent scurtează foarte mult distanța dintre cititori și personaje. Dar „Kairos” nu e tocmai un roman de dragoste. După ce Katharina îl înșală pe Hans, povestea lor se transformă într-o relație de dominare şi abuz emoţional. Între timp, începe destrămarea sistemului politic din Republica Democrată Germană. Povestea unei mari iubiri eșuate devine o metaforă a prăbușirii societății comuniste.
„Kairos” de Jenny Erpenbeck a primit în 2024 prestigiosul International Booker Prize.
Am vorbit cu editoarea în limba română a romanului, Anca Dumitrescu, de la Black Button Books, despre personaje și relația lor problematică și dezechilibrată încă de la început, despre fundalul politic care devine tot mai semnificativ pe măsură ce povestea de iubire se transformă într-o relație de putere, despre maturizare și schimbare, la nivel de individ și de societate.

Anca Dumitrescu: „E foarte percutant prezentul verbelor și absolut năucitor, pentru că te plasează atît de acut în tot zbuciumul personajelor. Nu e doar zbuciumul ei, să nu înțelegem că personajele sînt prezentate inegal. Ceea ce m-a șocat a fost cît de bine a reușit autoarea să intre în mintea lui. Arareori mi-a fost dat să citesc niște rînduri atît de crud de bine scrise despre cum vede un bărbat o relație în care el este abuzatorul de la un punct încolo. (...) Ambele personaje sînt plasate în istorie și lovite de ea. Istoria mare, Berlinul, RDG-ul care se destramă și istoria lor, pe de-o parte a familiei lui, pe de altă parte a relației, care nu e nicidecum una superficială, nici pentru el.”

Katharina primește la cîteva luni după moartea lui Hans două cutii pline cu documente, scrisori, notițe, fotografii. Ce are special, oare, această istorie de iubire?
Anca Dumitrescu: „Este foarte interesant că el rămîne un necunoscut pînă cînd ea deschide și epuizează toate acele documente. Nu erau doar acte sau bilete, scrisori ale lor. Cel mai interesant este că ea găsește dovezi ale unei relații problematice a lui cu istoria mare. Practic, se dovedește că el lucrase la STASI și fusese unul dintre informatorii odioși. Din acel moment putem să începem să recitim cartea altfel. Pentru că relația lor de iubire, care la un moment dat începe să cunoască abuz, dominație și o obsesie a lui ca iubita să-i spună adevărul, în momentul în care aflăm că el a fost informator niște ani buni, capătă cu totul alte valențe.” 

Este „Kairos” un roman de dragoste?
Anca Dumitrescu: „Aș spune că e mult mai mult de atît. Mi se pare că este un roman despre istorie și despre memorie în toate formele ei: și de cuplu, și personală, și de stat.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural

Se împlinesc 25 de ani de la atentatele teroriste din Statele Unite ale Americii. Aproape trei mii de oameni au murit în urma atacurilor orchestrate de gruparea Al-Qaeda în 11 septembrie 2001. Trei avioane deturnate de teroriști au intrat în cele două turnuri gemene din New York și în clădirea Pentagonului iar un al patrulea avion, care se îndrepta probabil spre Capitoliu sau Casa Albă, s-a prăbuşit într-un cîmp din Pennsylvania, după ce pasagerii au încercat să-i oprească pe terorişti şi să preia controlul aeronavei. Cum a schimbat acest tragic eveniment politica de securitate a Statelor Unite dar și la nivel mondial? Cum păstrează americanii amintirea acelei tragedii?  L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.

Se vorbește adesea despre 11 septembrie ca despre un eșec al serviciilor secrete americane. A fost, într-adevăr, un eșec al serviciilor, sau mai degrabă o incapacitate de a corela nişte date, de a corobora nişte informaţii şi de a lua nişte decizii astfel încît să se prevină ceea ce s-a întîmplat?
Claudiu Degeratu: „Concluziile comisiei americane, Comisia 9/11, tutelată și de președinție, și de Congresul American, se îndreaptă spre ideea că, totuși, a fost un eșec de intelligence. Cu această precizare: că nu a fost un eșec de culegere de informații, ci a fost un eșec de corelare și de estimare a iminenței unor atacuri – ceea ce este o altă etapă din procesul analizei de intelligence. Dar, în principiu ambele sînt valabile. Concluzia principală fiind că a fost un eșec de intelligence, care s-a transformat într-o primă surpriză strategică, după mulți ani.  După Pearl Harbor (1941), e considerată a doua cea mai importantă surpriză strategică de nivelul securității naționale și nivel militar, cu care s-a confruntat Statele Unite. (...) O anumită organizare instituțională dinainte de aceste atacuri a permis aceste breșe majore în activitatea de intelligence, în partea de analiză strategică, în special arhitectura privind corelarea unor date de la agenții naționale diferite, FBI, CIA și departamentul de informații militare. Și, bineînțeles, mai există și partea cealaltă, legată de faptul că Al-Qaeda a operat la nivel global. Gîndiți-vă că acest grupare a avut ca etapă finală activitatea din Hamburg, în Germania. Celula s-a reunit acolo și după aceea s-a pregătit operațional în cele patru grupuri care au deturnat patru avioane. Deci există și factori interni majori, și cei mai importanți, de la nivelul ecosistemului de securitate și apărare american, care explică acest lucru, dar, în același timp, și partea cealaltă e importantă, faptul că, la nivel global, statele, experții, nu erau pregătiți să interacționeze pentru a preveni asemenea activități.”

Invocarea pentru prima dată în istorie a Articolului 5 al NATO după 11 septembrie a arătat o solidaritate occidentală aproape fără cusur. Cum s-a ajuns, numai cîțiva ani mai tîrziu, la diviziunile provocate de războiul din Irak?
Claudiu Degeratu: „S-a ajuns tocmai prin războiul din Irak. Pentru că războiul din Irak a fost prima aplicare a doctrinei Bush a războiului preventiv. Președintele George W. Bush este cel care, după atacurile de la 11 septembrie, enunță un principiu foarte important, cel al dreptului Americii de a avea lovituri preventive oriunde pe glob, acolo unde se consideră că nu trebuie să mai determini dacă există și multe dovezi, ci doar să vezi intenția și postura. (...) Președintele Bush dezvoltă un concept care se numește războiul global împotriva terorismului, cu care diferite țări aliate nu au fost de acord, inclusiv Marea Britanie, Germania. Nu au fost de acord cu această abordare preventivă pentru că un aliat de talia Americii, care inițiază unilateral măsuri preventive, ar putea să genereze din partea altor state reacții împotriva celorlalți aliați. Și de aici încep să apară disensiunile. Nu avem dovezi pentru armele de distrugere în masă irakiene: Parisul cerea o prudență în abordarea și intervenția militară. Bineînțeles, America a mers unilateral. După aceea lucrurile au început să intre pe o cale de mijloc, pe principiul solidarității și al apărării colective împotriva amenințării teroriste. Pentru că atunci, în NATO, de asemenea s-au schimbat anumite perspective vis-a-vis de ierarhia riscurilor și terorismul a început să fie unul dintre cel mai importante riscuri care trebuiau gestionate.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Într-o lume liberă, e firesc să avem păreri diferite și să ne exprimăm în spațiul public. Dezacordul face parte din jocul democratic. Dar ce se întîmplă atunci cînd dezacordurile încep să dezbine societatea? Trăim într-un climat în care diferențele politice sau culturale se transformă în rupturi. Și, uneori, dialogul pare imposibil. Cum refacem punțile dintre noi? Care este granița dintre conflictul de idei și momentul în care începem să-l percepem pe celălalt drept dușman? Spre ce ne îndreptăm ca societate atunci cînd se accentuează polarizarea? Cum ne păstrăm echilibrul psihic într-o lume în care se acumulează tensiunile și conflictele? Am întrebat-o pe Zenobia Niculiță, psihologă și psihoterapeută.

E posibil dialogul între persoane cu păreri radical diferite, opuse?
Zenobia Niculiță: „Știm astăzi, din mai multe studii pe tema polarizării, că într-o societate în care există deja o polarizare mare, în care există poziții radicale, diferite și diametral opuse, expunerea la argumente nu funcționează. Este unul dintre cele mai rele lucruri pe care le putem face. Pentru că expunerea la argumentele opuse nu face decît să întărească polarizarea persoanei, polarizarea ideologică. Persoana care ascultă, citește sau este expusă la argumente opuse, le resimte ca pe un atac la propria identitate, deci la propria supraviețuire și nu face decît, în fiecare moment, să-și construiască interior contra-argumente la ceea ce aude. Nu stă să cîntărească sau să caute să vadă dacă există ceva rezonabil.”

Dacă argumentele nu funcționează, atunci ce funcționează, cum putem să ne întîlnim totuși?
Zenobia Niculiță: „Funcționează întîlnirile reale între oameni, care se pot vedea unii pe ceilalți ca oameni care au și alte părți decît aceste opinii. Pentru că altfel poți să discuți cu un om care e vecinul care îți duce copiii la școală în unele zile și tu îi duci pe ai lui în zilele următoare. Sau asistenta medicală care te-a îngrijit în momentul în care erai în spital. Oameni pe care i-ai văzut și în alte ipostaze și cu care ai și alte elemente comune. (...) Avem o polarizare ideologică, avem o polarizare afectivă, care este cea mai dăunătoare, de fapt: în momentul în care ajung să-l urăsc pe celălalt, care este diferit de mine, și să mă tem de el. Și avem o polarizare percepută. Iar studiile arată că polarizarea percepută este întotdeauna mai mare decît cea reală. Cu alte cuvinte, nouă ni se pare întotdeauna că ceilalți sînt mai împotriva noastră decît sînt în realitate. Că ne urăsc mai tare decît ne urăsc. Și asta nu face decît să amplifice și să întrețină fenomenul. Și atunci, orice poate să reducă polarizarea percepută funcționează. Adică momentele în care putem să vedem că și celălalt este înțelegător. Și aici există un studiu făcut la Ottawa University, în care au adus împreună două persoane aflate pe poziții radical opuse și au aplicat tehnici de terapia cuplului la dezbaterea dintre ele. Adică tehnici legate de curiozitate și ascultare activă, de exprimare asertivă a propriei opinii, de acord vs. dezacord și așa mai departe. Și au descoperit că, într-adevăr, acest gen de intervenție funcționează. La finalul unui astfel de proces, persoanele respective arătau o polarizare afectivă redusă, dar, mai mult decît atît, efectul continua de-a lungul timpului.”

Cum ne afectează sănătatea psihică faptul că asistăm la o polarizare tot mai mare a societăților noastre?
Zenobia Niculiță: „Există un studiu și pe tema asta care arată că nivelul de stres, nivelul de cortizol este foarte crescut în corp și că, la un moment dat, devine un efect circular. Cu cît asistăm sau sîntem prinși într-un proces de polarizare mai puternică, cu atît nivelul nostru de stres crește. Cu cît nivelul nostru de stres crește, capacitatea noastră de discernămînt și de a ne angaja în mod corect într-un dezbatere scade, drept urmare polarizarea va crește și nivelul de stres va fi alimentat.”

Și cum ieșim din acest cerc vicios?
Zenobia Niculiță: „Oricît de banal ar suna, cea mai sănătoasă și mai eficientă metodă este: ieșim prin conectare. Atunci cînd reușim să ne conectăm în mod real cu oameni care ne văd ca persoane. Atunci cînd avem rețeaua noastră de suport, care nu este rețeaua ideologică, ci este cea compusă din acei oameni  care pot să fie foarte diferiți de noi, dar sînt foarte prezenți fizic. Oameni care ne știu, care ne văd în întregimea noastră, care nu ne consideră, știu eu, incultul ăla care ține cu nu știu ce, ci știu că sîntem și părintele care are grijă de copii, copilul care are grijă de părinții săi, prietenul bun care a fost întotdeauna aproape cînd am avut o nevoie și așa mai departe.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural

După cel de-Al Doilea Război Mondial, ordinea internațională s-a construit pe ideea că relațiile dintre state trebuie guvernate de reguli și nu de forță. Tot mai adesea însă vedem războaie de agresiune, amenințări militare și tratate internaționale care sînt ignorate ori denunțate. Ce se întîmplă cînd regulile sînt încălcate de cei atît de puternici încît nu pot fi sancționați? Și ce relevanță mai au instituții precum Organizația Națiunilor Unite, care intră în blocaj în fața unor crize pe care ar trebui să le gestioneze?
În 8 septembrie se deschide la New York cea de-a 81-a sesiune a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. Vorbim despre criza dreptului internațional și despre raportul dintre forță și reguli. Invitata noastră este Liliana Popescu, prof. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice a SNSPA.

Organizația Națiunilor Unite a fost înființată după cel de-Al Doilea Război Mondial cu scopul de a menține pacea și securitatea la nivel mondial. În prezent organizația numără peste 190 de state membre. Care sînt principiile pe care s-a fondat această organizație internațională atunci, în primii ani de după război?
Liliana Popescu: „Organizația Națiunilor Unite a fost gîndită în temeiul unor principii liberale. Şi acest lucru este reflectat în Carta ONU și în Declarația drepturilor omului, care a fost adoptată la scurt timp după înființarea organizației. Lucrul ăsta este foarte important pentru că principiile liberale merg pe ideea că pacea este cea firească și războiul este anormal. Războiul este, să spunem, un defect al umanității sau al comportamentului diverselor societăți. Obiectivul organizației este menținerea păcii și a securității. Și acest lucru, conform Cartei ONU, se realizează în primul rînd prin respectarea suveranității statelor și a egalității în suveranitate. În ciuda faptului că statele sînt foarte diferite ca mărime, ca putere. Sigur că aici, de-a lungul deceniilor, s-au dezvoltat o serie de contradicții. De pildă, la nivelul ONU a fost adoptată Declarația drepturilor omului. Or sînt unele aspecte care țin de dreptul intern. Sigur că printre principiile ONU este menționat faptul că statele trebuie să se abțină de la utilizarea forței în relațiile internaționale, de la a ataca state suverane. Dar dacă ne uităm la istoria ultimilor 81 de ani, vedem că s-au produs diverse încălcări ale acestor principii și ale dreptului internațional.”

În ce măsură reușește ONU să apere unul dintre obiectivele sale principale: respectarea drepturilor omului peste tot în lume?
Liliana Popescu: „Organizația Națiunilor Unite și funcționarea ei depind de voința statelor membre. ONU nu este o entitate supraordonată, nu e un guvern mondial care să aibă niște puteri de aplicare a dreptului care se referă la drepturile omului, are puteri limitate. Puterea sa se oprește la granițele statelor, deși aici sînt multe de discutat. De pildă, în timpul Primăverii Arabe, situația din Libia era extraordinar de dificilă pentru că regimul Gaddafi a acționat împotriva propriilor săi cetățeni la o scară foarte mare. Şi acea situație a condus la dezvoltarea dreptului internațional prin adoptarea unui nou principiu: responsabilitatea de a proteja, responsabilitatea colectivă, internațională de a proteja civilii dintr-o anumită țară. Există un precedent în care decidenții de la nivelul ONU nu au acționat suficient de devreme. E vorba de genocidul din Rwanda. În timpul genocidului s-a luat decizia ca ONU să intervină, dar era deja foarte tîrziu. Este o pată pe reputația organizației, pentru că oamenii aceia au murit din lipsa unei intervenții la timp.”

În ultimii ani au fost încălcate mai multe tratate de drept internațional. Cîteva exemple: în 2014, Federația Rusă a ocupat Crimeea, teritoriu ucrainean, fapt denunțat drept ilegal de către ONU, care condamnă şi abuzurile și încălcările drepturilor omului în acest spațiu. Invazia rusă în Ucraina din 2022 reprezintă o încălcare a Cartei ONU și a dreptului internațional. O comisie ONU a concluzionat că Israelul comite crime de război și împotriva umanității în Gaza. Ce putere, ce relevanță au aceste constatări ale ONU în plin război?
Liliana Popescu: „În primul rînd să remarcăm faptul că aceste condamnări nu au avut loc la nivelul Consiliului de Securitate sau mult prea puțin, pentru că din Consiliul de Securitate face parte ca membru permanent Rusia. Nu e prima oară cînd a fost încălcat dreptul internațional – s-a întîmplat încă din perioada războiului din Coreea. Sigur, această situație ne privește pe noi în modul cel mai direct pentru că sîntem vecini cu Ucraina. La nivelul Adunării Generale, majoritatea statelor, de-a lungul ultimilor ani, au fost favorabile Ucrainei. Dar au fost unele rezoluții pentru care inclusiv Statele Unite s-au abținut sau nu au votat. Lucrurile sînt foarte schimbătoare și într-adevăr există tendința de a fi folosită mult forța, în loc să apreciem existența acestui for în care se poate discuta și se poate încerca rezolvarea unor conflicte. Dar, cînd e vorba de Rusia și intervenția în Ucraina, dacă ascultați discursul lui Putin, veți vedea că din punctul lui de vedere Ucraina nu este suverană, deci el neagă suveranitatea Ucrainei deși Ucraina este membru de drept și de fapt al Organizației Naționale Unite, recunoscut de toate celelalte. Deci aici vorbim nu numai despre drept internațional ci şi despre unele state care sînt conduse de dictatori, în mod autoritar, care decid și au puterea să atace, să facă toate mizeriile pe care le face Rusia în Ucraina.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Emisarii președintelui american Donald Trump, Steve Witkoff și Jared Kushner, s-au întîlnit sîmbătă la Moscova cu Vladimir Putin şi duminică au vorbit la Kiev cu Volodimir Zelenski, într-o încercare de a obține reluarea negocierile pentru pace în Ucraina. Cu ce se întorc în America emisarii lui Trump după aceste vizite? Care sînt perspectivele pentru Ucraina? I-am întrebat pe istoricul Cosmin Popa, specialist în spațiul ex-sovietic, şi pe politologul Marin Gherman, directorul Institutului de Studii Politice și Capital Social din Cernăuți, lector la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. 

Cosmin Popa: „Greu de spus cu ce se-ntorc la Washington emisarii lui Trump după aceste vizite, pentru că în momentul de față interesul Rusiei este doar acela de a simula interesul pentru negocieri și de a obține de la administrația americană o întîlnire care să-l repună pe Putin în lumina reflectoarelor și să-i confere o aură de frecventabilitate internațională. (...) Pe de altă parte, toată lumea se fereşte de un elefant din cameră: ideea credibilităţii Americii. De fapt, America nu are o credibilitate autentică de mediator în acest conflict. Pentru că pînă acum, poziţiile administraţiei Trump i-au fost mai degrabă favorabile, indirect sau direct, lui Putin. Aşa se explică prezenţa la Kiev, în timpul acestor negocieri, a unor consilieri importanţi ai liderilor Germaniei, Poloniei, Franţei şi Marii Britanii. (...) Dincolo de faptul că Statele Unite nu sînt credibile în această discuție, mai e ceva: au foarte puține pîrghii de influență și de presiune asupra Rusiei.”

Ce urmărește Vladimir Putin prin reluarea contactelor cu Washingtonul? Un acord care să încheie războiul sau încearcă doar să legitimeze cîștigurile teritoriale de pînă acum ale Federației Ruse?
Marin Gherman: „Rusia participă la aceste discuții pur și simplu cu scopul de a mima un proces de pace. Putin în acest moment nu își dorește să oprească războiul sub nici o formă, Rusia nu este de acord cu un armistiţiu, nici nu își dorește să legitimeze ceva. Este o încercare de a transforma mecanismul discuțiilor într-o formă de a continua războiul. E un paradox: aceste negocieri – care nu sînt de fapt negocieri, ci niște întîlniri cu fiecare dintre părți – îl ajută pe Putin să continue războiul. Este un mecanism folosit din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des. Apar acești doi eroi ai administrației Trump, se întîlnesc, discută ceva, au ajuns în premieră la Kiev și Kievul este nevoit să joace acest dans, să-i implice în această horă. La Kiev – am urmărit astăzi majoritatea reacțiilor specialiștilor de acolo –, lumea vede foarte clar lucrurile, toată lumea știe că aceste întîlniri nu vor avea nici un rezultat, toată lumea este conștientă de faptul că războiul intră în faza de iarnă și Rusia nu-l va opri. Însă toți zîmbesc frumos, încearcă să nu-i supere pe americani, pentru că nu este bine să-i supărăm pe americani: mai e nevoie de un Patriot, mai e nevoie de un dialog cu Statele Unite ale Americii. Iar din partea Rusiei, Putin crede că poate să fie relaxate sancțiunile americane împotriva Rusiei, Putin mai crede că datorită acestui ping-pong discursiv, poate prin niște artificii narative, se va obține o repoziționare și o oboseală în Statele Unite ale Americii. Deci e mai mult de cîștigat de partea rusă decît de partea ucraineană în urma acestor discuții mimate.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

„Retroversiuni”, antologia de proză scrisă de femei, publicată la Paralela 45, a ajuns la ediția a patra. Tema de anul acesta este Mitologii. În ultimii ani, a crescut interesul unor scriitoare pentru revizitarea unor mituri, pentru rescrierea unor povești arhicunoscute dar din perspectiva eroinelor sau a personajelor femei despre care nu se vorbește prea mult în mitologie. E un tip de retroversiune, în fond - fiindcă retroversiune înseamnă retraducerea unui text dintr-o limbă străină în limba din care a fost tradus -, aducerea înapoi a poveștilor femeilor din mituri, după ce poveștile au trecut deja printr-o traducere, printr-o interpretare: cea a bărbaților care le-au elaborat, scris și rescris. Așa că o temă precum mitologii, propusă scriitoarelor pentru o antologie numită „Retroversiuni”, poate fi înțeleasă și ca o invitație la rediscutarea, rescrierea, chestionarea unor mituri din perspectiva femeilor sau din perspectivă feministă. Am vorbit despre toate acestea cu Cristina Ispas (care coordonează, alături de Victor Cobuz, antologia) și cu Maria Manolescu, una dintre autoarele prezente în acest volum. 

Cristina Ispas: „Este un fel de revendicare a narațiunii, a propriei narațiuni, care pînă acum a fost spusă de altcineva. Au fost două motive pentru care ne-am gîndit la tema asta. În primul rînd, mitologia constituie un corpus de povești minunate, sălbatice, pline de vrăjitoare și zei, pe care le citim în copilărie și cu care ne formăm. Și m-am gîndit că e un teritoriu la care mi-ar plăcea să mă întorc și prin prisma bucuriei de atunci. Și, desigur, exact așa cum ai spus și tu, am fost atenți la acest nou curent în cadrul căruia mai multe autoare revendică anumite mituri și le recontextualizează, le rescriu, le rediscută dintr-o perspectivă feministă sau doar feminină, de multe ori dînd voce unor personaje feminine care nu au voce, sînt doar elemente de decor, alteori rediscutînd și reinterpretînd povestea. Pentru că în copilărie, într-adevăr, am citit miturile cu mare bucurie și plăcere, dar mai tîrziu mi-am dat seama că erau acolo și lucruri pe care mi-ar plăcea să le corectez cumva. Pentru că aceste mitologii constituie un subiect enorm care a traversat milenii în cultura noastră și s-a răspîndit, a infuzat toate artele, literatură, teatru, film, pictură, muzică și au tot fost rescrise și repuse în alte contexte. Am și spus, în momentul în care le-am făcut propunerea autoarelor să intre în tema asta, că probabil avem nevoie de cel puțin 4-5 ediții, numai ca să începem discuția în zona mitologiei. ”

Ce i-ați răspunde cuiva care ar spune totuși, astea sînt niște mituri, niște povești, le citim în copilărie, le-au citit generații după generații, astea sînt poveștile, de ce să ne apucăm acum să le rescriem sau să ne uităm la ele din altă perspectivă?
Maria Manolescu: „Tocmai pentru că de asta sînt poveștile, ca să fie spuse, respuse, discutate. Pentru mine poveștile au fost calea de a învăța lumea, de a mă apropia de bunica mea și întotdeauna cea mai fascinantă parte era să discutăm după, despre ce se întîmplă acolo. Asta fac și cu copilul meu. Și mi se pare că poveștile ne-au adus și pe noi acum împreună, și pe noi în paginile acestei antologii. Să nu avem voie să le chestionăm ar fi ca și cum n-am fi liberi să ne bucurăm de ele. Rescrierea poveștilor se întîmplă de cînd lumea. Și Sofocle, și Eschil, și Euripide au rescris niște mituri pe care le-au auzit și le-au scris cum au vrut ei. Dacă nouă ni se pare acum că ei le-au scris în forma definitivă e doar o iluzie. Și ei au fost liberi în a le trata, la fel și Shakespeare și nu văd de ce nu le-am urma exemplul în privința libertății. (...) Pentru mine rescrierile, mai ales rescrierile miturilor, mi se pare că pot să fie un masterclass în nuanțare. Pentru că aceste figuri mitologice sînt foarte esențializate, sînt niște arhetipuri. Ne-am obișnuit să le asociem niște etichete foarte simple: soția geloasă, cicălitoare, răzbunătoare, monstrul, femeia monstruoasă... Rescriindu-le, facem loc nuanțelor. Mi se pare interesant să vezi dacă, de fapt, Medeea nu și-a ucis copiii, cum face Christa Wolf în romanul pe care l-a scris în anii ’80 („Medeea. Glasuri”), o poveste foarte frumoasă. Toți ne-am obișnuit cu figura monstruoasă a Medeei care și-a ucis copiii. Și Christa Wolf zice dar dacă e o poveste fabricată, de fapt, politic? Mi se pare un gînd foarte bogat.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural 

A început vara, se apropie vacanța, unii poate deja au plecat în concediu. Dar de cînd vorbim, în istoria omenirii, despre vacanță? Cum a apărut ideea de concediu? Se mai poate vacanță reușită fără o documentare serioasă a momentelor și locurilor-cheie pe Instagram și Facebook? Vacanța vine cu o mare presiune: trebuie să fim fericiți. De ce vacanțele produc uneori mai multă tensiune decît relaxare? E concediul și un test de rezistență pentru familie, pentru cupluri? I-am întrebat pe Radu Uszkai, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, și antropologul Alex Dincovici.

Cum a apărut ideea de vacanță, ideea de concediu?
Alex Dincovici: „E o discuție interesantă pentru că mi-aduce aminte de un profesor de geografie care a întrebat cînd au apărut oceanele și răspunsul era cînd au apărut continentele. Cam așa și aici. Ideea de vacanță a apărut cînd a apărut ideea de muncă plătită, văzută ca obligație și deconectată de tot ce însemna calendar agrar, calendar religios. Aș spune că în momentul industrializării și în epoca industrială a apărut această noțiune de vacanță. Pentru că înainte, oamenii luau pauze atunci cînd erau nevoiți, pentru că te obliga natura, ciclul firesc de producție să faci asta. Și mai existau, evident, și sărbătorile religioase. Vacanța era definită mai degrabă ca ceva negativ, că etimologic de aici vine cuvîntul, e un gol, e o definiție negativă care acum s-a inversat. Vacanța a devenit ceva ce ești într-un fel obligat să faci, nu o faci neapărat pentru relaxare, o faci ca să poți să fii mai productiv, să-ți încarci bateriile, cum se spune în limbaj comun, ca să poți să muncești după aceea și mai mult. Deci cele două sînt foarte interconectate. Și, evident, a apărut și noțiunea de concediu, care e un pic diferită. Vacanța e văzută în registrul acesta al timpului liber, în care trebuie să reușești să te bucuri de el, pe care trebuie să-l umpli. Concediul e văzut strict ca o deconectare de la viața profesională, de la muncă, și e interpretat acum mai degrabă ca noțiune de drept. Concediul este un drept, pentru care oamenii s-au luptat.”

În vacanță ne dorim libertate. Numai că, adesea, libertatea asta nu e garantată. Vacanțele seamănă tot mai mult cu un proiect managerial, care presupune și foarte multă muncă. Ne facem rezervări, ne facem liste de obiective. Ne creăm itinerarii. Printre altele, vacanța a devenit și o marcă a statutului și tocmai de aceea este nevoie să o planificăm în avans.E muncă multă. Putem depăși logica asta în vreun fel?
Radu Uszkai: „E dificil s-o depășești din momentul în care oamenii devin conștienți de costul de oportunitate al timpului. Și de-aia oamenii ajung să aibă această perspectivă. Toate cuvintele pe care le-ai spus îmi sunau ca o critică dinspre stînga la adresa acestui mod de a conceptualiza vacanța. A modului neoliberal în care ne raportăm la timp, în care îl cuantificăm constant și în care îl înmagazinăm și îl tratăm ca pe o resursă. Sigur că poți depăși logica asta, adică poți să te duci două săptămîni la mare, să zicem, și să te raportezi cu totul altfel la timp. Însă, dacă vrei să te duci altundeva, dacă vrei să te duci într-un loc unde ți-ai dorit de foarte multă vreme să ajungi, e imposibil să scoți din ecuație rolul pe care îl joacă planificarea. Mai ales în contextul în care sîntem în prezent, în care nu știi ce o să se întîmple, de pildă, cu prețul la kerosen. Nu știi ce o să se întîmple cu destinația unde vrei să ajungi, ținînd cont de contextul geopolitic la nivel macro. Și nu cred că oamenii au făcut vreodată abstracție, de fapt, de toate aceste elemente. Dacă citim literatură de vacanță sau literatură de secol XIX, cu oameni care explorau chiar și Țările Române, o să vedem că oamenii își făceau un plan de la bun început. Fiindcă, în general, oamenii lucrează avînd în vedere faptul că există niște potențiale riscuri sau costuri ale acțiunilor lor, și are tot sensul din lume să se pregătească din timp și să le aibă în vedere. De aceea, nu cred că putem să scăpăm cu adevărat de logica asta, din nou, neoliberală, a modului în care ne raportăm la timp, și nu cred că e ceva rău să facem asta.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Sprijinul pentru Ucraina, războiul din Orientul Mijlociu, reglementarea zonei digitale, dezechilibrele economice globale sînt cîteva teme de pe agenda summitului G7, care a început luni și se încheie astăzi. Liderii celor mai dezvoltate economii ale lumii – Canada, Statele Unite, Franţa, Germania, Italia, Japonia şi Regatul Unit, alături de Uniunea Europeană – s-au întîlnit  în localitatea franceză Evian. Alături de ei, la invitația președintelui Emmanuel Macron, au participat la summit și alți lideri mondiali, între care președintele ucrainean Volodimir Zelenski, premierul indian Narendra Modi şi preşedintele egiptean Abdel Fattah al-Sissi. Președintele american Donald Trump a avut o întîlnire la summitul G7 cu omologul său ucrainean, după care a spus că Rusia ar trebui să încheie un acord cu Ucraina. De asemenea, toți liderii G7, inclusiv Donald Trump, au adoptat o declarație prin care se angajează să intensifice sancțiunile împotriva Rusiei și sprijinul militar pentru Ucraina, afirmîndu-și susținerea neclintită față de Ucraina. Ce semnificație are acest document al liderilor G7? Care a fost atmosfera la summitul de la Evian? Vor impune din nou Statele Unite sancțiuni împotriva Rusiei, vizînd exportul de petrol? Cum arată relația transatlantică în acest moment, după toate tensiunile din ultima vreme dintre liderii europeni și președintele american? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al publicației „Calea Europeană”.

Cancelarul german Friedrich Merz a vorbit la summitul G7 despre speranță, în legătură cu unitatea transatlantică pe tema sprijinului pentru Ucraina. S-a schimbat ceva în atitudinea lui Donald Trump față de Ucraina?
Robert Lupițu: „Aceasta pare să fie senzația. Şi acesta ar putea să fie un efect al faptului că președintele american se află acum în postura de a fi încheiat conflictul (cu Iranul) – cel puțin pentru moment, vom vedea în ce direcție vor merge lucrurile –, dar putem vorbi de un acord cu Iranul, care vizează atît deschiderea Strîmtorii Ormuz, cît și faptul că Iranul va abandona programul nuclear. Ceea ce poate fi translatat de către Donald Trump într-un succes și îl poate duce în postura de a încerca să pună umărul pentru a pune capăt și războiului din Ucraina. Este important pentru Ucraina, dar și pentru arhitectura de securitate din Europa, să o facă din perspectiva susținerii integrității teritoriale a Ucrainei, a reconstrucției acestei țări, a faptului că Rusia este cea care se face vinovată de acest conflict. Pe de altă parte, să nu uităm că în ultimele luni, cînd nu și-a îndreptat atenția spre acest conflict, Ucraina a putut să fie sprijinită și susținută foarte bine de aliații europeni, atît în materie de logistică, atît în materie de sprijin financiar, cît şi în materie de presiuni diplomatice, sancțiuni la adresa Rusiei și așa mai departe. O atenție sporită a lui Donald Trump spre teatrul de conflict Rusia-Ucraina poate crea provocări suplimentare pentru europeni. Deoarece Statele Unite vor dori să regleze tempo-ul acestor negocieri și știm foarte bine discuțiile de anul trecut, cînd europenii se temeau că ar putea să fie lăsați pe dinafara negocierilor. Tocmai acestea sînt temerile care se doresc a fi prevenite, numai și pentru că s-a creat acest cadru la summit-ul G7, a existat mai multă încredere între aliați. O încredere care a trebuit să fie firească, dar care nu întotdeauna funcționează.”

Cum arată relația transatlantică în acest moment, după toate tensiunile din ultima vreme dintre liderii europeni și președintele american?
Robert Lupițu: „Aduce cu imaginea unui plus de optimism pentru summit-ul NATO de la Ankara. De fapt, toate eforturile sînt făcute în această direcție, inclusiv faptul că ieri, în timp ce summit-ul G7 avea loc la Evian, Parlamentul European îndepărta ultimele blocaje procedurale în calea implementării acordului comercial dintre Uniunea Europeană și Statele Unite, unul care reechilibrează, din punct de vedere comercial și tarifar, relația în favoarea Statelor Unite, pentru că Uniunea Europeană are un excedent comercial mult mai mare. Și deja și la nivelul NATO se lucrează cu diferite scenarii și abordări. Avem acest concept de NATO 3.0, în care vorbim despre o Europă mai puternică în interiorul NATO, în care Europa să facă mai mult pentru apărarea convențională. Vorbim de acest nou model de forțe, care presupune că Statele Unite nu-și vor mai dizloca forțe suplimentare și poate vor retrage anumite tehnici și tehnologii militare de rang convențional, pentru că nu se mai pot concentra simultan pe atîtea teatre de operații și acestea să fie suplinite de către europeni. Practic, unul dintre lucrurile pe care și le dorea Donald Trump, plus sporirea angajamentelor pentru securitate și apărare, adică angajamentele bugetare. Dar, în general, relația pe care aliații europeni o au cu a doua administrație Trump este una care privește și în sens larg anticipativ, pe un termen mediu, dar una care privește și în momentul imediat. Și, practic, depășirea contextului potențial convulsiv, cu summitul G7 sau la summitul NATO, este un obiectiv, pentru că oferă un respiro.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Republica Moldova şi Ucraina au deschis luni primul cluster al negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, cel dedicat valorilor fundamentale, incluzînd statul de drept, independența justiției, combaterea corupției, dezvoltarea instituțiilor democratice, reformarea administrației publice și respectarea drepturilor fundamentale. Ce semnificaţie are acest moment? Care sînt avantajele, care sînt dezavantajele parcurgerii procesului de aderare umăr la umăr de către cele două ţări?Cît de pregătită este Uniunea Europeană însăși pentru această extindere?Cum va rezolva Moldova situația Transnistriei, teritoriu care nu se află sub controlul Chișinăului? Care sînt perspectivele de aderare pentru cele două ţări? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA).

Ce ar trebui să se întîmple în Uniunea Europeană înainte de extindere? Cît de pregătită este în acest moment Uniunea Europeană pentru încă un val de extindere, mai ales în Ucraina?
Angela Grămadă: „Cred că în paralel cu aceste valuri de extindere, ar trebui să aibă loc și dezbaterea despre viitorul Europei: cum ar trebui să arate viitoarea formulă instituțională și viitoarea decizie politică. Ca să fie exclus veto-ul folosit în anumite momente de anumite state, pentru a bloca anumite procese politice. Aceste procese politice de fapt îngreunează foarte mult decizia politică cu privire la securitate, la apărare, cum am tot văzut de-a lungul celor patru ani de război. Unanimitatea nu mai funcționează. Mai departe avem noua idee pe care au lansat-o Franța și Germania, prin publicarea acelui non-paper, înainte de summit-ul Balcanii de Vest-Uniunea Europeană, care a avut loc în Muntenegru acum cîteva săptămîni, în care li s-a sugerat statelor candidate că Uniunea Europeană are nevoie de propriile sale garanții ca să se apere în eventualitatea în care aceste state candidate sau noile state membre nu vor putea să facă față realităților europene, adică vor întîrzia să fie implementate mecanismele europene, nu neapărat să fie adoptate, pentru că armonizarea se va produce, dar e nevoie de timp pentru a vedea rezultatele implementării acestor politici europene. Și atunci, statele membre ale Uniunii Europene, prin vocea Franței și a Germaniei, încearcă să sugereze că această dezbatere nu este una de evitat, că trebuie să existe totuşi niște discuții și la aceste discuții trebuie să participe inclusiv statele candidate. Pentru că ulterior ele vor fi parte a acestui proces decizional și trebuie să accepte că principiul acesta pe merit de a adera nu este doar un slogan, ci este într-adevăr o realitate spre care tind statele membre ale Uniunii Europene, ținînd cont de antecedentele care au existat pînă acum, adică de valul de aderare cu România și Bulgaria și, după aceea, Croația și așa mai departe.”

Cum va rezolva Moldova situația Transnistriei, teritoriu care nu se află sub controlul Chișinăului?
Angela Grămadă: „Pentru Transnistria, Republica Moldova a adoptat deja o parte din legislația europeană, ea fiind inclusă în GSP+. Care este un acord generalizat de preferințe, care se aplică raioanelor de est, aflate sub ocupație temporară. Asta înseamnă că agenții economici din regiunea transnistreană, care sînt înregistrați la instituțiile publice de la Chișinău, pot beneficia de anumite oportunități și își pot redirecționa bunurile și serviciile către piețele europene. Condiția este să fie încadraţi legal în activitatea și în circuitul economic al Republicii Moldova. Uniunea Europeană, și prin Marta Kos, comisarul pentru extindere, dar și prin alții reprezentanți la cel mai înalt nivel, a transmis de mai multe ori mesajul către Chișinău: noi nu negociem pe bucăți integrarea europeană a Republicii Moldova. Noi o negociem cu un stat unitar, independent, cu toate atributele care au fost recunoscute pentru Republica Moldova în 1992, ca subiect al relațiilor internaționale. Dar, în același timp, ne dăm foarte bine seama că procesul de reintegrare ar putea să dureze mai mult decît procesul de integrare europeană. Da, aceste procese sînt diferite, dar ele nu se exclud totalmente. Ele sînt mai degrabă complementare. Este nevoie ca și Chișinăul să vină cu un plan bine pus la punct pentru reintegrarea țării, astfel încît realitățile europene să poată să fie transpuse și pentru locuitorii din stînga Nistrului. În același timp, este încurajată o soluție diplomatică, pe cale pașnică a acestui conflict. Nu, așa cum au încercat să sugereze anumite voci, ca în Nagorno-Karabah, de exemplu, printr-o acțiune militară. Dar e nevoie ca autoritățile de la Chișinău să își asume mai multă voință. Să discute, să găsească soluții, să vină cu un plan concret, nu doar cu încercări de a spune vom găsi susținere în cadrul mai multor state europene pentru acest proces de reintegrare al Republicii Moldova. E nevoie, în primul rînd, de o viziune foarte clară la Chișinău.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviu integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Ce înseamnă să reușești în viață cînd ești rom și îți asumi identitatea? Cu ce greutăți și prejudecăți te confrunți? Cum e să crești într-o lume din care nu lipsește violența și în care modelele sînt interlopii și alte personaje certate cu legea? Cum te construiești, în ciuda piedicilor? Sînt întrebări la care răspunde, cu sinceritate și vulnerabilitate dar și cu forță și umor, Gilbert Costache în memoir-ul său „Oprește ploaia, aruncă cu sare!”, apărut la Nemira, în imprintul n’autor, colecția non-fiction. Gilbert Costache a lucrat ca model în industria modei, în cele mai importante capitale ale acestui domeniu, a făcut studii de actorie la New York și Los Angeles și a scris această carte pentru a-și spune povestea dar și pentru a-i inspira pe alții. L-am invitat la „Timpul prezent” să ne vorbească despre parcursul său şi despre mizele cărţii sale în care se dezvăluie cu multă vulnerabilitate dar şi cu mult curaj.

Spui așa în carte: „dacă observi pe unde umblam, poți anticipa că șansele să alunec în partea întunecată erau mari. Poți să crezi că asta e doar o alegere, dar crede-mă că e vorba și despre cîtă durere, respingere și furie există în tine și, mai ales, despre ce ai avut în jur și ți s-a părut normal.” Cum ai reușit să nu aluneci în partea întunecată, în ciuda contextului, a mediului în care ai crescut?
Gilbert Costache: „Nu știu, sincer să fiu. Cred că aș putea să spun că am avut și noroc. Îmi dau voie să nu știu toate răspunsurile. În același timp, au fost bunica, mama, dăruirea lor, dedicarea lor pentru a avea o viață mai bună eu și fratele meu. A fost acel respect, să nu le supăr, să le fac mîndre de mine, a fost conduita morală, Dumnezeu. Ne vorbeau mult de Dumnezeu, cum să-L facem mîndru chiar, prin acțiunile noastre. Am ieșit bine pînă la urmă, da.”

Dar ce anume din cariera ta, din parcursul tău, se datorează alergerilor personale și ce crezi că se datorează destinului sau norocului sau întîmplării sau hazardului?
Gilbert Costache: „La 14-15 ani, am fost cu mama de mînă la Vali Pungă, la Attitude (agenţia de modele), iar în Spania, odată ce am ajuns să pot trăi din modă, nu m-am gîndit niciodată că o să dureze atît de mult. Nu știu cum s-a întîmplat. Ajungînd în România la emisiunea Supremodels, cu Cătălin Botezatu, la cîteva personaje importante – Ovidiu Buta, Cătălin Botezatu, Alex Ceaușu, pe partea de clipuri –, am deschis ochii către o lume educată pe care, în Rahova, eu nu o aveam. Şi să înțeleg că a spune mulțumesc, o lume în care vorbeam de cărți, de piese de teatru, de filme mi-a dat mai mult sens și atunci șansa au fost oamenii, cred.”

Și cărțile? Pentru că tot ai vorbit de cărți, de filme, de spectacole de teatru.Cum ai ajuns dintr-o lume în care se citește foarte puțin, în care nu sînt prezente cărțile, totuși să te cultivi și să citești și chiar să scrii?
Gilbert Costache: „Păi, fiind în Spania. Pînă atunci, îmi amintesc că am citit Micul Prinț, Biblia şi ceva mai ușor, Huckleberry Finn. Bunicul, tataie Dânca, mi-a tot citit din cîteva povești supertari, Ocolul Pămîntului în 80 de zile de Jules Verne, și Contele de Monte-Cristo, după aceea am văzut și filmul. Dar în Spania a venit pe mîna mea Gîndește și vei fi bogat de Napoleon Hill, Dale Carnegie, apoi Zorba Grecul, o literatură care mi-a deschis universul imaginar, pur și simplu. Iar după aceea nu m-am mai oprit. Și cînd mă duceam la castinguri, la audiții, la joburi și așteptam pînă îmi venea rîndul – fiind sute –, îmi luam o carte și o citeam, pur și simplu. Asta îmi aranja și gîndurile. Chiar pot să spun că mi-a salvat viaţa cititul!”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural