Leo Vardiashvili este autorul romanului „La marginea unui codru nesfârșit” (Ed. Trei, trad. Mihaela Buruiană). Născut în 1983 la Tbilisi, Leo Vardiashvili a emigrat, la doisprezece ani, împreună cu familia, în Marea Britanie, unde a studiat literatura engleză. „La marginea unui codru nesfârșit” este romanul lui de debut, scris într-un stil care te cucerește de la primele rînduri. Pentru că știe să-ți stîrnească curiozitatea, știe cît să-ți spună din poveste ca să vrei să citești mai departe, știe să împletească realismul cu realismul magic, știe să spună istorii dramatice sau tragice marcînd în permanență poveștile cu un umor special. La fel ca autorul său, personajul principal al romanului a emigrat în copilărie împreună cu familia, din Georgia în Marea Britanie. La fel ca personajul său, autorul romanului s-a întors în Georgia natală, dar nu pe urmele rudelor, ci ca să vadă cu ochii lui locurile prin care urma să ajungă personajul său. Asemănările dintre personaj și autor se opresc însă aici. Restul e ficțiune. Leo Vardiashvili a fost invitat la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). Adela Greceanu a vorbit cu el despre romanul cu care a debutat, despre Georgia din ficțiune și din realitate, despre umorul special al spațiilor care au trecut prin mari încercări, despre întîlnirile cu cititorii și despre valul de entuziasm cu care a fost întîmpinat „La marginea unui codru nesfârșit”. Interviul a fost tradus de Sorana Lupu.

Leo Vardiashvili: „Pentru mine scrisul a fost un fel de terapie. Am încercat să depășesc experiența mutării din Georgia în Marea Britanie care a fost un șoc cultural. Am ajuns acolo și am mers direct la școală. Stăteam cu dicționarul în ultima bancă și nu înțelegeam ce se vorbește în jurul meu. Probabil că scrierea acestei cărți a fost și o încercare de a scoate din mine această experiență. Cred că la un moment dat, un lucru înspăimîntător a fost să-mi dau seama că practic reprezentam Georgia. Nu sînt mulți scriitori georgieni care să fie traduși în Marea Britanie. Da, într-adevăr, Nino Haratischwili a fost tradusă în engleză, dar nu sînt mulți autori cunoscuți în limba engleză. De aceea am încercat să aduc din Georgia toată autenticitatea ei.”

Povestea lui Saba și a familiei sale e scrisă într-un ritm de roman de aventuri, în care poveștile atroce se împletesc cu firele magice ale unei lumi paralele, populate de vocile celor care nu mai sînt, și totul este punctat de umor foarte special, pentru că, așa cum spune personajul principal, „Uneori trebuie să rîzi de un lucru, ca să-l lași fără putere.” Cum ați integrat umorul într-o poveste nu tocmai veselă?

Leo Vardiashvili: „Mi-am dat seama că scriam despre niște subiecte deprimante, că personajele treceau prin întîmplări oribile și atunci a trebuit să aduc în poveste lucruri precum umorul, realismul magic, pentru a masca partea deprimantă, pentru a o face mai acceptabilă. Există și un truc psihologic, atît în filme, cît și în literatură. Dacă ceea ce citești te face să rîzi sau te întristează, te deschizi, devii vulnerabil la experiența opusă. Am încercat să fac acest roman amuzant în aceeași măsură în care este trist. (...) Aș putea să vă arăt ciorne ale romanului, unde am notat doar: deprimant, deprimant, deprimant. Și deodată ceva e subliniat și alături scrie: fă chestia asta amuzantă! Nu știu ce spune asta despre mine, dar îmi este mult mai ușor să scriu părțile deprimante. Ideile pentru părțile amuzante îmi vin, de exemplu, cînd fac duș. (...) Cred că uneori umorul este singura apărare împotriva lucrurilor rele care se pot întîmpla. Și cred că locurile care au avut parte de vremuri grele au cu atît mai mult umor. Întotdeauna se găsește cineva care să spună ceva absolut hilar în cel mai nepotrivit moment.” 

Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

Continuăm seria de emisiuni dedicate diplomației culturale și rolului Institutului Cultural Român. Vă propunem o dezbatere despre modelele europene de cooperare culturală și despre felul în care Germania și-a construit o rețea globală de institute culturale. Invitatul lui Matei Martin este Joachim Umlauf, fost director al Institutului Goethe din București, diplomat cultural de carieră. Printre altele, Joachim Umlauf predă la masterul de diplomație culturală al Facultății de Științe Politice, Universitatea din București. 

Cum este definit rolul Goethe-Institutului în politica culturală și externă a Germaniei?

Joachim Umlauf: „Goethe-Institut este o instituție cu un caracter foarte specific, tipic germană. Într-o anumită situație istorică de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Germania de Vest a creat sau a susținut instituții care să reprezinte Germania în străinătate. Elementul esențial aici – și cred că e ușor de înțeles de ce – este că s-au fondat sau sprijinit instituții care să fie la o anumită distanță de stat. După război, se dorea susținerea unor instituții care să nu fie identificate direct cu statul german, pentru că statul se discreditase complet prin național-socialism.

De aceea au fost create instituții precum Goethe-Institut, reînființat, regîndit pe altă structură în 1951, sau Fundația Alexander von Humboldt, ori Serviciul German pentru Schimburi Academice (DAAD) – toate cu personalitate juridică, cu o anumită autonomie de conținut și, prin aceasta, cu o distanță față de stat. Este ceva tipic german. Trebuie ținut cont, pe lîngă aspectul legat de discreditarea Germaniei în lume și de încercarea de a fi reintegrată între națiunile civilizate, că Germania a avut mereu un caracter federal și un model descentralizat. Și asta a jucat un rol important.”

Care este relația concretă dintre Goethe-Institut și Ministerul Federal de Externe?

Joachim Umlauf: „Relația este clară: avem autonomie în ceea ce privește conținutul, dar depindem financiar de minister. Institutul primește fonduri, pe de o parte, de la Ministerul de Externe și, pe de altă parte, are propriile venituri obținute din cursuri și examene de limbă. Considerabile, dar insuficiente. Dar autonomia de conținut merge mînă în mînă cu dependența financiară.

Există un așa-numit „contract-cadru” care stabilește regulile relației dintre Ministerul de Externe și Goethe-Institut. E un document general, stabil și, de regulă, nu este modificat. În plus, există obiective strategice, acorduri cu privire la obiective care se reînnoiesc, de obicei, o dată la patru ani și care sînt negociate cu Ministerul. Așa funcționează sistemul, în linii mari.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural 

Continuăm seria de discuții dedicate diplomației culturale și rolului Institutului Cultural Român ca instrument de soft power pentru promovarea culturii române în străinătate. În ce măsură îşi îndeplineşte ICR misiunea de a promova cultura română peste hotare? Cum se măsoară succesul unei acţiuni de diplomaţie culturală? Care ar fi cea mai potrivită instituție în subordinea căreia ar fi ferit ICR de politizare? Am întrebat-o pe Oana-Valentina Suciu, sociolog, cadru didactic la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, unde coordonează, începînd de anul acesta, un masterat de diplomație culturală.

În ce măsură îşi îndeplineşte ICR misiunea de a promova cultura română peste hotare?
Oana-Valentina Suciu: „Deşi ICR are o strategie, aceasta nu se pliază foarte bine pe cerinţele şi aşteptările pe care le au reţele precum EUNIC – reţeaua internaţională a institutelor culturale – care îşi propune să fie tot mai implicată în problemele gobale, în susţinerea democraţiei şi a drepturilor omului, în chestiuni legate de migraţie, de încălzirea globală... Agenda europeană şi agenda internaţională sînt foarte diferite de ceea ce oferă Institutul Cultural Român la ora actuală. În plus, acele proiecte sînt gîndite pe termen mediu şi lung – proiecte multianuale – or, ICR, chiar dacă ar vrea să facă acest lucru, din cauza legislaţiei financiare din România nu poate să propună şi să coordoneze proiecte multianuale. De aceea, probabil, a recurs la această soluţie mai simplă, de a organiza o serie de evenimente. Nu discut calitatea în sine a acestora, unele sînt de o înaltă calitate artistică. Dar nu denotă o viziune coerentă a ceea ce înseamnă cultura română vie, pe care, de altfel o şi menţionează în statutul său şi în legea de funcţionare.”

Cum se măsoară succesul unei acţiuni de diplomaţie culturală?
Oana-Valentina Suciu: „Asta nu ştiu nici alte institute culturale. Vă dau exemplul Institutului Francez care, pentru a măsura succesul unuia dintre proiectele lor de film, numără cîte bilete s-au vîndut sau cîte accesări au avut dacă e vorba despre filme online oferite gratuit. E un indicator, dar nu este cel mai potrivit. Asta e altă întrebare care apare în diverse rapoarte şi manuale de diplomaţie culturală: cum măsurăm nemăsurabilul. De altfel, asta este şi întrebarea pe care ne-o punem în seria de propuneri de politici culturale pe care le realizăm în cadrul echipei NARDIV – un proiect finanţat de UE în care sînt implicaţi Universitatea din Bucureşti, Institutul Goethe din România, Institutul Francez din România, Universitatea Marseille-Aix, Franţa, Amsterdamul… – şi fiecare dintre acele echipe de cercetare vine cu cîte o propunere de politică culturală în sensul de a identifica nişte probleme şi a propune nişte soluţii care se vor reuni într-un raport ce va fi prezentat anul viitor, pe 12 mai, la Bruxelles, membrilor comisiei de cultură de acolo.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Continuăm seria de emisiuni despre diplomația culturală și rolul culturii în diplomația publică a României. După ce ieri am discutat cu Corina Șuteu – fostă directoare a ICR-New York și fostă ministră a Culturii, astăzi l-am invitat pe Liviu Jicman, președinte al Institutului Cultural Român din 2021 aflat, acum, la final de mandat. Vorbim despre acțiunea ICR și despre cum poate cultura să profileze imaginea României în plan extern. 

Liviu Jicman: „Este primul mandat de patru ani, după epoca Horia-Roman Patapievici, respectiv după mutarea din 2012 a ICR de sub Preşedintele României sub controlul Senatului, cînd au funcţionat şi am şi aplicat în acelaşi timp atît legea de funcţionare cît şi strategia pentru perioada 2022-2026, pe care am adoptat-o la începutul mandatului împreună cu Consiliul de Conducere al ICR.”

Care sînt direcţiile principale ale strategiei?
Liviu Jicman: „Ne-am propus să ne concentrăm pe cîteva dintre obiectivele din legea de funcţionare a ICR, fiind conştienţi că, pe de-o parte e foarte bine ca legea să fie cît mai permisivă, pe de altă parte că într-un timp limitat nu putem să acţionăm pe toate palierele. Şi-atunci am prioritizat cîteva teme. Promovarea creaţiei contemporane, cultura vie este una dintre aceste priorităţi. La fel cum am încercat şi ne-am propus să urmăm inclusiv o agendă europeană, deci nu doar să ne limităm la colaborările care existau, de exemplu, în reţeaua EUNIC, parteneriate în ţările în care avem reprezentanţe dar chiar şi în alte spaţii în care sîntem reprezentaţi prin ambasade ale României, dar să vedem cum asumăm această agendă, cum o integrăm în discursul Institutului Cultural Român.”

Avînd în vedere constrîngerile bugetare, ce reforme interne sînt prioritare pentru ICR în următoarea perioadă? Unde se poate interveni astfel încît să nu compromiteți acțiunea externă a institutului?
Liviu Jicman: „Acest mandat a stat în integralitatea lui sub semnul reformei. De cînd am venit, am făcut o nouă structură care să fie adaptată acestei strategii dar în acelaşi timp reducînd funcţiile de conducere la parametrii legali, după care în 2023, împreună cu Consiliul de Coducere, am făcut o nouă ajustare, reducînd de la 12% la 8%, adică cu o treime funcţiile de conducere, desfiinţînd toate posturile de şef-birou, reducînd alte funcţii şi, tot cu sprijinul Consiliului de Conducere, pe 20 octombrie anul acesta am redus din nou poziţiile din structura ICR. Este locul în care noi putem acţiona legal. Am propus de asemenea şi cred că este timpul ca structura ICR din străinătate să fie adaptată spaţiului şi acolo unde putem să ne permitem echipe mai mici să putem reduce aceste echipe.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Săptămîna aceasta vă propunem o serie de discuții dedicate diplomației culturale și rolului Institutului Cultural Român ca instrument de soft power pentru promovarea culturii române în străinătate. Invitata noastră de astăzi este Corina Șuteu, expertă în politici culturale, fostă directoare la ICR New York, fostă ministră a culturii. 

Multe state europene au instituții prin care își promovează cultura în alte țări, dacă ne gîndim doar la Institutul Francez, la British Council, la Goethe-Institut sau Centrul Ceh. De ce este important să avem o instituție care să promoveze cultura română în străinătate, de ce arta are nevoie să fie susținută din bani publici pentru a trece granițele? 

Corina Șuteu: „E necesar pentru că politica culturală externă, felul în care exporți cultura este singurul element sensibil, emoțional pe care îl ai pentru a comunica despre o nație. Nu există alt element sensibil. Cînd a fost aici ambasador, Hans Klemm mi-a spus: îmi pare foarte rău să vă spun, doamna Șuteu, noi, americanii, am fost prezenți în trecut prin Biblioteca Americană, prin anumite schimburi iar astăzi nu sîntem prezenți decît prin schimbul de arme. Și asta nu dă o imagine bună despre America. Norocul lor este că au Netflix și au filmele pe care le fac și Hollywoodul compensează asta. Dar noi nu avem Hollywoodul, noi nu avem un magnat, un fel de uriașă mașinărie care să transmită cultura europeană, cultura română și care să le deschidă cetățenilor lumii o fereastră către zona sensibilă, empatică a unei țări. Or, asta nu poate face decît un institut ca Institutul Cultural Român, ca Goethe-Institut, ca Institutul Francez. Asta nu se poate face decît din fonduri publice. Pentru că trebuie să existe o gîndire competentă și unitară despre cum cu resurse mici putem să avem un efect important. (...) Ideea de a avea o susținere pentru acei artiști, acele proiecte, acele evenimente care cîștigă interesul piețelor culturale externe nu se poate face decît prin susținere publică. Și-mi permit să spun că, pe lîngă susținerea publică și cantitățile de resurse alocate altor domenii, alocarea din fonduri publice pentru schimburile culturale internaționale este modestă sau, dacă nu e modestă, ea încă nu are o direcție strategică foarte clară. Dacă vrem să fim cunoscuți, noi avem nevoie să explicăm și cine sîntem în sufletul nostru, nu doar în acțiunile noastre legate de economie, de industrie, de armament. Pînă la urmă, marii noștri ambasadori în lume sînt artiștii. Sîntem o țară care produce talent într-o cantitate impresionantă. Ce facem noi cu acest talent, cum acompaniem acest talent, care oricum își va găsi la un moment dat expresia? E preferabil să-i dăm acea acompaniere pentru ca el să poată să fie și reprezentativ. Nu să ne trezim abia cînd el devine reprezentativ că spunem că-i al nostru și după aceea citim în muzee Brâncuși French born in Romania.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin

Un produs Radio România Cultural

Scriitorii Olena Herasymiuk și Pavlo Matiușa sînt doi dintre autorii antologiei „Mecanisme de apărare. 12 scriitori ucraineni în război”, volumul apărut la Editura Muzeelor Literare Iași, în traducerea lui Mihai Hafia Traista. Cei doi scriitori au fost invitați la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). 

Olena Herasymiuk are 34 de ani, este poetă și a lucrat ca paramedic în zone foarte periculoase, în apropiere de Mariupol. „Ambulanța de evacuare pe distanțe lungi, Avstriika, pe care am conceput-o împreună cu colegii mei și pe care lucrează acum echipaje de paramedici voluntari, a evacuat deja peste 13.000 de răniți. Cu acest lucru ne mîndrim cel mai mult în viață” scrie ea în textul din antologie.

Pavlo Matiușa are 42 de ani, este poet, prozator și traducător. În 2022 a avut grijă de un băiat de 8 ani, Ihor. Mașina în care se afla copilul împreună cu mama, tatăl și sora sa a fost atacată de soldații ruși. Doar el, Ihor, nu a fost atins de nici un glonte. Ceilalți au fost răniți și grav răniți. Băiatul de 8 ani a ieșit din mașină și a strigat la atacatori: „Ce faceți?! Îmi omorîți mama și sora!” După ce Ihor s-a reunit cu familia lui, Pavlo Matiușa  s-a înrolat voluntar în Forțele Armate ale Ucrainei. 

Am stat de vorbă cu Olena Herasymiuk și Pavlo Matiușa despre cum s-a schimbat relația lor cu literatura din cauza războiului, despre lupta eroică a ucrainenilor pentru salvarea țării lor, despre scutul de apărare pe care-l reprezintă acum Ucraina pentru Europa. Discuția a fost tradusă de Cristina Velicico. 

Olena Herasymiuk: „Înainte citeam poezii despre război dar poate că nu înțelegeam cu adevărat sentimentele, nu înțelegeam cu adevărat ce vor ele să transmită, valoarea unor lucruri sau evenimente. Dar acum înțeleg perfect: noi scriem despre lucruri care s-au stins, nu mai sînt. La universitate, la literatură învățam despre artă, despre cît de frumoase pot fi arta și literatura. Dar între timp am aflat că literatura poate fi și mai puțin frumoasă. De fapt, poate că uneori nu-i de găsit nimic frumos în literatură. Războiul schimbă foarte multe. Începi să vezi altfel, începi să percepi altfel. De aceea și poezia are altă formă astăzi.”

Pavlo Matiușa: „Războiul este un reactor nuclear de emoții. În timp ce ești în război nu ai cum să simți altceva decît acest spectru de emoții negative. Acest centru nuclear a generat un început pentru o literatură nouă, o scurtătură între realitate și text. Toți scriitorii au început să scrie mai clar, mai sincer și mai corect. Pentru că nu ai timp pentru a reflecta foarte mult asupra unui text. Este o energie care se transmite prin text, prin poezie, prin literatură, prin diverse forme de scriere. (Literatura) nu mai este un decor sau un ambalaj frumos.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu

Un produs Radio România Cultural

Democratul Zohran Mamdani a cîștigat alegerile pentru primăria New Yorkului. În Virginia și New Jersey două politiciene democrate au cîștigat competiția pentru funcția de guvernator. Ce reprezintă aceste victorii ale Partidului Democrat, la primele alegeri din Statele Unite ale Americii de la revenirea lui Donald Trump la Casa Albă? Cum a reuşit Zohran Mamdani să cîștige primăria celui mai populat oraș american, cu 50,4% din voturi? Va putea să-şi ţină promisiunile din campanie? L-am întrebat pe politologul Andrei Țăranu.

Andrei Țăranu: „Este o schimbare generaţională. Populaţia între 18 şi 44 de ani a votat masiv cu Mamdani. A votat o populaţie diversă. Au votat şi persoane albe, şi persoane de culoare, dar au votat şi evrei, deşi s-a făcut suficient de multă campanie împotriva lui Zohran Mamdani că ar fi antisemit – ceea ce nu cred că este. Dimensiunea asta de identity politics, legată de religie, de culoare, a avut şi ea un rol important. Or, populaţia New Yorkului, care e mult mai cosmopolită şi mai integrată în noile tehnologii, în noua societate decît populaţia din mijlocul Statelor Unite, a trecut peste această formulă de identity politics şi s-a uitat la programele sociale pe care le propune Zohran Mamdani, programe sociale necesare pentru o bună parte din populaţia mai degrabă din lower middle class, clasa mijlocie mai săracă din New York.”

Va putea Zohran Mamdani să-și țină promisiunile din campanie: înghețarea chiriilor, transport gratuit cu autobuzul în oraș, servicii publice de îngrijire a copiilor, creșterea salariului minim la 30 de dolari pe oră pînă în 2030?
Andrei Țăranu: „Va conta foarte mult în ce măsură va reuşi să convingă consiliul primăriei oraşului New York să-i accepte taxele. El vrea să mărească taxele persoanelor care au o avere sau un venit mai mare de 1 milion de dolari pe an. Şi ăştia sînt mulţi în New York. Există, fără îndoială, şi o reacţie a celor care se tem de această creştere a taxelor. Unii dintre ei, care vor putea, vor pleca din New York. Se vor duce în New Jersey – deşi şi New Jersey a fost cîştigat de democraţi. Sau vor căuta alte zone, dar suficient de aproape de oraş încît să facă naveta pentru afacerile şi treburile lor. Iar asta va conduce, probabil, la o scădere a preţurilor locuinţelor, ceea ce ar putea să reprezinte un succes, cel puţin în primă instanţă, pentru politicile lui Mamdani. În al doilea rînd s-ar putea ca, dacă i se acceptă taxele, o parte dintre politicile sale să se bucure de susţinere publică. E clar că el va trebui să se mişte foarte repede.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Secretarul general al NATO se află în vizită în România pentru a participa la Forumul NATO pentru Industria de Apărare - un eveniment organizat o dată la doi ani și găzduit, în premieră, de țara noastră. Este prima vizită a lui Mark Rutte la București de cînd a preluat funcția de secretar general al Alianței și prima sa întîlnire directă cu președintele Nicușor Dan, după anunțul recent al Statelor Unite privind intenția de a retrage o parte dintre trupele dislocate în Europa de Est. Care este miza prezenței lui Mark Rutte în România pentru țara noastră?Ce rol ar putea avea România în cadrul programului „Santinela Estului”? L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.

Claudiu Degeratu: „Miza este legată de promovarea Alianţei Nord-Atlantice ca fiind unul dintre cei mai importanţi piloni ai sistemului nostru de garanţii de securitate. Iar forumul, o premieră pentru România, aduce în plus un element de încredere: cel legat de avansul tehnologic şi de asigurarea unei superiorităţi din punct de vedere tehnologic a alianţei, într-un context de competiţie strategică, care nu se desfăşoară doar în plan economic, militar, ci, din ce în ce mai mult, în planul tehnologiei şi industriei de apărare. (...) România este într-un proces de reconfigurare şi de relansare a industriei de apărare. Asta însemnînd că reforma industriei de apărare nu a existat în ultimi 25 de ani. Am avut un declin accelerat la nivelul acestui sector special, cu lipsă de investiţii, de management, de priorităţi. Iar în contextul războiului din Ucraina şi al unor decizii importante la nivel NATO legate de asumarea unor investiţii, a unor cheltuieli de apărtare care să reflecte consolidarea capacităţilor naţionale de apărare, atunci sigur că şi România a trebuit să-şi lanseze propria strategie pentru industria de apărare – s-a întîmplat anul trecut.”

Statele Unite au anunțat intenția de a retrage o parte din soldații americani din Estul Europei, inclusiv din România, o decizie criticată în Congresul american de o alianță bipartită, care intenționează să blocheze inițiativa. Ce șanse sînt pentru blocarea acestei decizii?
Claudiu Degeratu: „Şansele sînt mici. S-ar putea să fie o poziţie de principiu din partea unor prieteni şi susţinători ai României din legislativcul american şi asta nu poate decît să ne dea încredere că şi România există pe agenda politică americană, în anumite subiecte. Sigur, noi am fi vrut ceva pozitiv, nu neapărat negativ, dar cel puţin avem un curent care ne sprijnă în zona asta. S-ar putea să fie o chestiune tactică de negociere între legislativul american şi administraţia americană care va propune proiectul de buget pe anul următor al Americii şi, bineînţeles că întotdeauna se vor folosi anumite decizii pentru anumite negocieri pe formula finală de buget.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Republica Moldova își propune să încheie negocierile de aderare la Uniunea Europeană pînă în 2028, un proiect pe care Comisia Europeană îl consideră „ambițios dar realizabil”. În raportul pe tema extinderii Uniunii Europene, publicat în 4 noiembrie, Comisia îi recomandă accelerarea reformelor și deschiderea a trei dosare de negociere, din cele șase. Raportul analizează evoluțiile a zece țări care doresc aderarea la Uniunea Europeană. Am vorbit despre situaţia şi perspectivele de aderare ale Republicii Moldova cu analistul de politică internațională Mihai Isac.

Mihai Isac: „Din nefericire, una dintre armele folosite de Federaţia Rusă împotriva statului Republica Moldova este corupţia. Prin intermediul corupţiei din sistemul de justiţie, de pildă, serviciile de spionaj de la Moscova nu permit lansarea unor reforme structurale rapide. Aplicarea unor astfel de tactici de către grupurile cu interese obscure din interiorul sistemului de justiţie din Republica Moldova, cu sprijinul serviciilor de spionaj de la Moscova, au întîrziat extrem de mult acest pas al reformelor. A fost nevoie ca autorităţile să conceapă un mecanism prin care astfel de obstacole să poată fi depăşite. Îndemul permanent din partea înalţilor oficiali de la Bruxelles, din partea oficialilor de la Bucureşti dar şi din alte cancelarii europene către Republica Moldova este de a grăbi pasul reformelor, mai ales pe fondul acutizării situaţiei de securitate din regiune.” 

Cît de euroentuziaşti, cît de eurosceptici sînt moldovenii?
Mihai Isac: „Electoratul din Republica Moldova a votat masiv pentru ideea europeană. Şi aici nu vorbim doar de voturile obţinute de Partidul Acţiune şi Solidaritate (PAS) – care de fapt, sînt voturi obţinute de Europa la Chişinău, deci putem spune că în 28 septembrie 2025 Uniunea Europeană a cîştigat alegerile din Republica Moldova, nu neapărat PAS –, dar, dacă ne uităm la rezultatele obţinute de diferite partide care au participat la alegeri, aproximativ trei pătrimi din electorat a votat, sub o formă sau alta, visul european, a votat pentru partide care clamează apartenenţa la familia politică europeană sau susţin integrarea europeană a Republicii Moldova.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Cum se face că o țară cu o economie puternică și cunoscută mai degrabă pentru viața politică echilibrată și pragmatică ajunge în pragul unui blocaj? Partidul Libertății din Ţările de Jos, condus de Geert Wilders – un personaj politic controversat, notoriu pentru pentru discursul său anti-imigrație și anti-european – a abandonat coaliția și guvernul s-a prăbușit după doar un an și jumătate de la instalare. Alegerile anticipate de săptămîna trecută au schimbat din nou direcția: partidul liberal și pro-european D66 a cîștigat alegerile. Ce înseamnă acest rezultat pentru Ţările de Jos și pentru restul Europei, unde extrema dreaptă continuă să crească? I-am întrebat pe politologii Vlad Adamescu şi Răzvan Petri. 

Răzvan Petri: „Trebuie spus că (D66) a obţinut primul loc dar la o distanţă foarte mică de Partidul Libertăţii al lui Geert Wilders, la doar aproximativ 15.000 de voturi, conform ultimei numărători. Este cel mai mic partid mare. Este pe locul întîi cu 17%. (... ) A reuşit totuşi să iasă pe primul loc, spun analizele şi am observat şi noi uitîndu-ne la această campanie, prin optimismul pe care l-a arătat. După ani de zile de încruntare şi anti- ceva, ei au venit cu un optimism aproape de tip Barack Obama. Sloganul lor spunea Este posibil, ceva sinonim cu Yes, we can, al lui Barack Obama. Este un partid social-liberal, un partid optimist, un partid pro-european care, din tot haosul de după căderea guvernului, a reuşit să recupereze votanţii deziluzionaţi şi de vechile partide, dar şi de partidele extremiste. A fost o conjunctură fericită precum şi un semn bun pentru ce înseamnă pro-europenismul care părea că este în cădere în restul Europei. Nu m-aş arunca să spun că este întoarcerea centrismului sau a pro-europenismului, dar este o veste bună pentru Europa, pentru că Olanda este o ţară puternică şi acum va avea, cel mai probabil, un premier liberal, centrist, pro-european şi deschis compromisului. Pentru că asta a spus şi după alegeri, că vrea mai mult compromis şi mai puţin veto – ceea ce sună bine şi pentru state precum România, care de multe ori au fost supuse veto-ului olandez.”

Ascensiunea dreptei extreme este o realitate cu care ne confruntăm de mai mulți ani în Uniunea Europeană. Care sînt rădăcinile acestui succes, ce i-a nemulțumit pe oameni atît de mult la partidele de centru încît tot mai mulți votează cu dreapta extremă și discursul suveranist și eurosceptic?
Vlad Adamescu: „O deconectare între elitele politice din centru – centrul dreapta, centrul stînga –, elitele liberale, le putem numi aşa, o deconectare a acestora faţă de nevoile alegătorilor lor şi o distanţă foarte mare impusă de tendinţa către credenţialism pe care am văzut-o peste tot şi-n Europa, şi-n SUA. Ne amintim, de exemplu, de Hillary Clinton, în 2016, cînd numea votanţii Trump a basket of deplorables, un coş de deplorabili, în condiţiile în care doar 38% din populaţia SUA are diplomă de facultate. Nu prea poţi să cîştigi alegeri adresîndu-te doar celor mai educaţi sau vîrfurilor societăţii şi lăsînd în urmă o parte semnificativă a populaţiei. Şi în SUA, dar şi în Europa, inclusiv în România avem inegalităţi economice din ce în ce mai mari. Şi se văd pe toate statisticile. România are cele mai mari inegalităţi regionale din UE. În Olanda, 12 ani au avut un premier de centru-dreapta care a redus ajutoarele sociale, a redus ajutorul de şomaj iar diferenţa dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci a crescut tot mai mult. Automat asta îţi creează frustrare şi furie – care sînt combustibilul pentru orice fel de proiect populist anti-elite. În Europa pare că a prins mult mai mult extremismul de dreapta. Dar asta poate la fel de uşor să creeze extremism de stînga, care nu prea s-a manifestat în Europa, dincolo de Grecia, să zicem.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cu