Timpul prezent

Cîntecul pîinii este sunetul pe care-l scoate crusta ei fierbinte, după ce e scoasă din cuptor. Această descoperire avea să-i marcheze viața unei fete de 14 ani. Kitty Tait este diagnosticată cu depresie. Dintr-o fetiță veselă și plină de viață devine o adolescentă care abia se poate ridica din pat dimineața, copleșită de anxietate. Pînă cînd îl vede pe tatăl ei cum face pîine. Și vrea să încerce și ea. Așa începe memoir-ul „Cântecul pâinii. Cum am devenit brutari și asta ne-a salvat” de Kitty Tait și Al Tait (trad. Maria Tănăsescu, ZYX Books). Așa începe aventura. Aventura salvării, a vindecării, a transformării familiei și a casei, pînă cînd, în scurt timp, Kitty și tatăl ei ajung să deschidă o brutărie în micul lor oraș. Kitty face și terapie în acest timp. Dar o ajută foarte mult și descoperirea pasiunii de a lucra cu aluatul. Care o readuce în lume. Dincolo de suferința cruntă, e multă lumină și speranță în această poveste. Desigur, Kitty are imensul noroc să facă parte dintr-o familie care o înțelege și o sprijină zi de zi în efortul ei de a-și construi brutăria. De la tatăl care renunță la cariera de profesor la Oxford pentru a lucra cu fiica lui cot la cot, pînă la mama și frații care pun umărul la construcția brutăriei. Și, de asemenea, Kitty mai are alături o comunitate formidabilă - de la vecinii de pe stradă, care îi cedează la început cuptoarele lor ca ea să poată face mai multe pîini, pînă la oamenii din oraș care donează pentru primele luni de chirie ale brutăriei și brutarii din diversele locuri pe care le vizitează și care îi împărtășesc cunoștințele lor.
Am vorbit cu editoarea Alexandra Rusu, de la ZYX Books, despre „Cântecul pâinii”, despre personajele formidabile ale acestui memoir neobișnuit și despre puterea solidarității. Dar și despre cîteva dintre rețetele de pîine și de produse de patiserie din a doua parte a volumului.
Alexandra Rusu: „Cred că e un soi de carte vindecătoare, dar nu pentru că propune vreo soluție împotriva depresiei, ci pentru că e foarte plină de speranță. E o carte despre relația dintre tată și fiică. Este aici un tată complet depășit de situație, ca orice părinte care își vede copilul la pat și care face tot ce poate ca să-l salveze. Și nimic din ce încearcă foarte conștient și rațional nu funcționează, în schimb funcționează ceva absolut întîmplător, cum este să iei o maia și să o hrănești și să vezi cum începe să crească și să se transforme. E o carte despre transformare, despre maturizare și despre creștere. Dacă nu aș ști că e non-ficțiune, dacă nu aș ști că e o poveste adevărată - și știu asta pentru că e documentată inclusiv în social media -, aș spune că e ficțiune de cea mai bună calitate. (...) Cartea e un mix editorial neobișnuit. Ne-a fost teamă să o scoatem, îți spun sincer, mai ales într-un an care e departe de a fi cel mai bun pentru editori și cititori, dar pînă la urmă cred că ea poate fi și citită, și experimentată. Poate fi privită ca o carte de rețete cu poveste sau ca o poveste cu o carte de rețete. Cu siguranță nu este o rețetă împotriva depresiei - un lucru pe care vreau să-l subliniez. E doar o poveste despre depresie care conține rețete, dar de pîine.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural

Președintele Chinei Xi Jinping a ajuns miercuri în Statele Unite ale Americii pentru o vizită de stat de trei zile, considerată istorică, la invitația președintelui american Donald Trump. Disputele tarifare și comerciale dintre cele două superputeri, chestiuni legate de Inteligența Artificială dar și războiul din Iran și situația Taiwanului sînt cîteva dintre temele pe care analiști se așteaptă să le regăsească pe agenda summit-ului urmărit cu atenție la nivel mondial. Care e miza acestei vizite pentru cele două puteri? Am întrebat-o pe Antonia Colibășanu, analist geopolitic, doctor în economie. 

Este prima vizită de stat a lui Xi Jinping în Statele Unite în ultimii zece ani. În 2015 a mai fost la Washington liderul chinez. Ce s-a schimbat în acest timp în relația dintre cele două mari puteri?
Antonia Colibășanu: „În primul rînd s-a schimbat contextul geopolitic global și astfel s-a schimbat și forța de negociere a celor două puteri. China pare să aibă astăzi un pic mai multă putere decît a avut în 2015. Statele Unite sînt aparent mai agresive din punct de vedere diplomatic și, într-un fel, privesc această negociere cu China ca fiind existențială și extrem de urgentă. Cele două adjective sînt folosite de comentatorii politici de la Washington, inclusiv în contextul politic de la Washington din momentul acesta, unde avem o campanie electorală în desfășurare. După 2022, cînd Rusia a invadat Ucraina, după ce a început războiul din Iran, cele două mari puteri sînt, pe de-o parte, presate să ajungă la un acord, pe de altă parte, în contextul restructurării globale, nu au neapărat același tip de presiune, în sensul în care apar elemente noi pe care le pot pune pe masă ambele puteri în contextul negocierilor bilaterale.”

Xi Jinping a fost întîmpinat de Donald Trump la un nivel de protocol foarte, foarte înalt. Asta în condițiile în care cele două state sînt într-un așa-numit război comercial. Cum se explică această contradicție?
Antonia Colibășanu: „Este un semn de respect și de recunoaștere a creșterii puterii chineze în ultimii zece ani. Într-un fel, trebuie dat un semnal de deschidere din partea Statelor Unite pentru discuții bilaterale, în contextul în care China, în momentul de față, este inclusă în toate marile dosare ale Statelor Unite. Mă refer aici cel puțin la cele două importante: relația cu Rusia și Orientul Mijlociu. (...) Faptul că Rusia are probleme economice, sociale, este implicată într-un război, a făcut ca importanța Chinei să crească. China este mai importantă acum la nivel regional în Eurasia decît Rusia, ca atare China este partenerul principal de discuție al Statelor Unite.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Ce se întîmplă cu partidele mainstream, de centru, din Germania? Duminică au fost alegeri regionale în două landuri. În Mecklenburg-Pomerania de Vest, pentru prima oară în istoria postbelică, formațiunea CDU, a cancelarului Friedrich Merz, nu a reușit să treacă pragul electoral. „Este un dezastru”, a descris Merz situația creștin-democraților. Pe primul loc s-a clasat partidul AfD (Alternative für Deutschland), considerat de extremă dreapta. Iar la Berlin a cîștigat alegerile partidul Die Linke, considerat de stînga radicală. CDU a ieșit pe locul al doilea. În urmă cu cîteva săptămîni, la alegerile din Saxonia-Anhalt, pe locul întîi s-a clasat tot formațiunea AfD. Ce spun aceste rezultate regionale despre Germania de azi?Cum se explică ascensiunea extremei drepte într-o țară în care există instituții solide și o cultură a memoriei bine articulată? Ce promite un partid ca afd? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Victoria partidului extremist AfD în Saxonia-Anhalt și în Mecklenburg-Pomerania Occidentală era previzibilă – ea fusese prevăzută de sondaje. AfD – pe care îl numesc „extremist” pentru că așa e considerat și de autoritățile germane – are un avans considerabil în multe landuri. Cum se explică ascensiunea extremei drepte într-o țară în care există instituții solide și o cultură a memoriei bine articulată?
Camil Pârvu: „Este un fenomen care se accelerează: o ascensiune pe care o vedem deja de peste un ciclu electoral, de la jumătatea anilor 2010, a unui partid abordat de celelalte instituții și partide cu o formulă extrem de clară, de excludere și de desemnare ca fiind un partid problematic, un partid extremist, un partid potențial sau efectiv incompatibil cu ordinea constituțională. Există o dezbatere, care continuă încă, despre oportunitatea sau justețea de a interzice finalmente acest partid. Este un partid care s-a consolidat mai ales în landurile din fostul RDG, din partea răsăriteană a Germaniei, dar care-și extinde acum importanța electorală la nivel național. Este un partid care tinde să fie cotat ca avînd prima șansă în sondaje. Ascensiunea sa se explică atît prin propriile sale acțiuni și discursuri politice, cît și printr-o criză a celorlalte partide, în special a partidelor de centru-dreapta și centru-stînga, care nu sînt acum în poziția de a rezista acestui asalt electoral și discursiv şi care sînt și într-o poziție mai dificilă ca oricînd în legătură cu propria lor raportare unii la alții și la această amenințare care vine dinspre extrema-dreaptă.”

Dar ce promite AfD, cu ce-i atrage pe alegători?
Camil Pârvu: „Cu soluții simple la probleme complexe. Este manualul populist, manualul campaniilor politice populiste care se duc în mod direct către soluții de o frază, eventual două cuvinte, eventual un cuvînt adresate unor probleme extrem de complexe. Vă aduceți aminte că acum zece ani Trump a cîștigat o mare parte din popularitate promițînd un zid. Cuvîntul cheie era zid. Fac un zid și se oprește migrația sau se rezolvă o problemă extrem de complexă. La fel și AfD promite remigrație, deci răsturnarea acestor schimbări profunde ale societății germane din ultimii 10-15 ani. Propune împăcarea cu Rusia și accesul la gaz, pentru că miza nu este atît Rusia, cît gazul rusesc, care ne rezolvă problemele. Anxietățile economice se rezolvă de pe-o zi pe alta, indiferent de consecințele asupra celorlalți. Și un fel de împărțire, din nou, extrem de simplistă și polarizantă a societății, între cei legitimi și cei ilegitimi, între noi și ceilalți, între poporul victimă și vinovații de serviciu. Genul acesta de divizare a societății: noi sîntem ok, noi sîntem adevărați cetățeni și cei pe care trebuie să îi identificăm ca inimici, trădători, corupți, din cauza cărora noi nu o ducem bine. Deci explicațiile sînt în general în această cheie de desemnare a unor vinovați.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Tot mai adesea, chiar oameni situați la vîrful companiilor de Inteligență Artificială formulează dubii cu privire la evoluțiile din domeniu. Și cer reglementare. Dario Amodei, șeful Anthropic, avertizează că modelele avansează mai repede decît capacitatea industriei și a autorităților de a le controla. Sam Altman, de la OpenAI, susține și el că omenirea ar putea pierde controlul asupra propriului viitor și atrage atenția asupra concentrării unei puteri uriașe în mîinile cîtorva companii. Putem lăsa chiar companiile care dezvoltă aceste tehnologii să stabilească, singure, limitele? Care sînt riscurile Inteligenței Artificiale și cine ar trebui să decidă cît de repede poate avansa? L-am întrebat pe Bogdan Manolea, director executiv al Asociației pentru Tehnologie și Internet, specialist în dreptul tehnologiei informației.

Nu e prima dată cînd vedem șefi ai unor mari companii vorbind despre riscurile Inteligenței Artificiale. Acum un an, Elon Musk propusese chiar un moratoriu, o pauză în dezvoltarea modelelor avansate. De data asta, însă avem doi competitori, doi șefi ai celor mai mari companii care avertizează, în termeni foarte serioși, că e nevoie de frîne. De ce acum? Ce s-a întîmplatîntre timp?
Bogdan Manolea: „S-a mai schimbat poziția pe piață. Elon Musk, cînd a făcut declarația respectivă, era într-o poziție inferioară, deci el voia tocmai să-şi ajungă din urmă competitorii. Şi cred că, în principal, au niște interese pe zona de politici publice, care se aliniază cu această idee de autoreglementare, ca și cum ar fi așa, un fel de iepure scos dintr-un joben, care rezolvă toate problemele AI-ului peste noapte. Pe de altă parte, dacă ei vor să nu dezvolte AI într-o anumită direcție, sau să limiteze, sau să stabilească că doar anumite părți ale AI-ului trebuie să fie dezvoltate, au de plină libertate să o facă. Şi totuși nu o fac. Și atunci ar trebui să ne întrebăm și noi, ca utilizatori, oare de ce nu o fac? Și vedem că, de fapt, interesele noastre de utilizatori nu converg cu interesele lor de șefi de mari companii în zona de AI. Și cred că ăsta este cel mai important lucru cu care trebuie să rămînem din discuția asta. Adică, dacă ei cer autoreglementare, nu înseamnă neapărat că și noi trebuie să cerem acest lucru, doar pentru că nu înțelegem de ce cer sau care este interesul din spate. Sigur că aici sînt speculații despre interesele din spate: că ar vrea să se pună pe o poziție mai safe în Statele Unite, în special față de modelele open source și să spună acelea nu sînt reglementate, ce faceți cu ele? Acelea sînt problema și așa mai departe. Altă discuție este legată de faptul că nu ar fi foarte fericiţi de sistemul european sau sistemul chinezesc de reglementare și atunci încearcă să găsească o alternativă.“

De fapt, cum am putea pierde controlul în favoarea AI? Ce ar însemna ca Inteligenţa Artificială să preia controlul?
Bogdan Manolea: „Cred că asta e o întrebare care tinde mai degrabă spre zona filozofică a discuției, însă eu cred că ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva pierdem controlul în ideea că nu reglementăm ceea ce deja putem să reglementăm. Și să vă dau un exemplu. În ultima perioadă au fost o serie de discuții legate de niște atacuri. Agenți AI dintr-o dată s-au trezit noaptea și au început să facă niște chestii la care cercetătorii nu s-ar fi așteptat și anume au atacat alte sisteme informatice cu un oarecare succes. Și au apărut tot felul de știri care au spus că agenții AI s-au trezit sau au început să aibă conștiință proprie. Și cred că de aici trebuie să distingem lucrurile. Pentru că nu s-au trezit și nu au nici conștiință proprie. Ci pur și simplu cei care au programat acele sisteme le-au dat niște sarcini care erau intruzive, adică să atace un alt sistem informatic, și nu au pus suficiente limite sau nu și-au dat seama că limitele pe care le pun nu sînt suficiente, astfel încît au permis acelor sisteme informatice să aducă niște prejudicii, prin atacuri, în alte sisteme informatice. Dacă am fi scos AI-ul din ecuație și am fi spus că niște oameni atacă alți oameni, era clar, era o infracțiune, nimeni nu își punea întrebări legate de cine-i responsabil. Dacă faci același lucru pentru un sistem informatic obișnuit, iarăși, e clar, e o infracțiune informatică. Ei, în momentul în care apare AI-ul și spui un agent AI, fiecare vrea să-și ia mîna de pe tigaia fierbinte și să zică nu, n-am fost eu, el, de la sine putere a atacat, pentru că a nesocotit ce l-am rugat eu să facă.”

Aici este întrebarea: dacă acel agent AI a ieșit singur din sandbox, a făcut o treabă autonom, în afara cerințelor care i-au fost date de utilizator, de cel care l-a programat?
Bogdan Manolea: „A ieșit pentru că putea să iasă. Adică tu, ca programator în zona respectivă, știi foarte bine că un sistem AI nu stă cumințel în sandboxul lui, ca să folosesc un termen un pic ironic. Tu trebuia să știi lucrul ăsta, tu trebuia să-ți dai seama că, de fapt, dacă vrei să-l testezi, ar trebui să fie într-un mediu de testare realmente închis din punct de vedere tehnic. Așa cum un calculator poți să-l scoți din priză, la fel și un sistem AI poți să-l deconectezi de la internet și să mergi într-o zonă închisă și să-l testezi acolo cum dorești. Faptul că tu dorești să-l testezi pe internet, către un site real, automat trebuie să pună niște semene de întrebare. Dar cazul ăsta este foarte bun pentru a ne arăta că sistemul actual nu este suficient de dezvoltat și de implicat, astfel încît, într-adevăr, să discutăm despre ceea ce trebuie. Și anume, care este responsabilitatea civilă și penală a celor care au făcut acest lucru? De ce nu se discută de acest aspect?  Cel atacat n-a fost supărat, ceea ce iarăşi pune niște întrebări legate de natura atacului, dacă nu cumva știa, dacă nu cumva a fost de acord și așa mai departe. Deci, în loc să vorbim despre momentul în care agenți AI încep să aibă controlul, cred că trebuie să ne gîndim mai degrabă la responsabilitatea oamenilor care programează, care folosesc AI și la ce responsabilitate au ei în relație cu agenții respectivi.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

 Primele alegeri parlamentare din Rusia de la invazia pe scară largă a Ucrainei au avut loc în acest weekend. Nu e nici o surpriză – potrivit estimărilor, partidul de guvernămînt, Rusia Unită, va obține peste 57% din voturi. Cu numeroși opozanți ai regimului aflați în închisoare, cu singurul partid care se opune deschis războiului din Ucraina, Iabloko, interzis, și în absența observatorilor internaționali, acest scrutin e departe de a fi liber și democratic. Cum se explică mobilizarea la acest scrutin (circa 60% dintre cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne)? Cum ar trebui să privim celelalte partide care au intrat în Duma de stat, alături de Rusia Unită: sînt „de opoziție” sau fac parte din cercul puterii? Ce mesaj transmite Moscova deschizînd mai multe secţii de votare în regiunea transnistreană, fără acordul autorităților din Republica Moldova? L-am întrebat pe Laurențiu Pleșca, coordonator de programe la German Marshall Fund, expert în spațiul ex-sovietic. 

Laurențiu Pleșca: „În primul rînd, cei care au votat la alegerile legislative din Federația Rusă sînt bugetarii și aparatul de stat. Este un număr important de persoane conectate cu sistemul care au fost mobilizate. Acest lucru se întîmplă la toate rîndurile de alegeri. (...) Opoziția din Federația Rusă este în momentul de față divizată și a transmis mesaje contradictorii. Partidul Iabloko (Mărul), care a fost interzis luna trecută de către Curtea Supremă de Justiție a Federației Rusie, și-a îndemnat alegătorii să boicoteze acest proces. Deci să nu meargă la vot, pentru că nu sînt alegeri veritabile. Pe de altă parte, avem liderii din exil, soția lui Alexei Navalnîi, Iulia Navalnia, care, alături de Maxim Katz şi Ilia Iașin, au îndemnat pe rețelele sociale cetățenii ruși din exil, dar și din țară, să meargă la vot și să voteze împotriva partidului prezidențial Rusia Unită. Ceea ce, de fapt, a încurajat și a ajutat regimul putinist să aibă prezenţă la vot, să pară legitimat în acțiunile sale. Rezultatele sînt asemănătoare cu cele de la alegerile legislative dinainte de război, din 2021. Dar aș menționa aici că, totuși, chiar dacă regimul s-a simțit în siguranță, tot a apelat la aceleași măsuri, cum ar fi soldați în cabinele de vot care îți stau în ceafă și se uită la tine cu cine votezi. De asemenea, am observat că în mai multe oblastii din Federația Rusă au fost introduse sute, poate mii de buletine ștampilate cu Partidul Rusia Unită, partidul prezidențial. Deci, chiar dacă a fost cumva o mișcare de protest, chiar dacă au fost anumite îndemnuri din partea liderilor de opoziție, s-a întîmplat la indigo același simulacru de alegeri cu care ne-am obișnuit în Rusia.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Andrei Gorzo a publicat recent volumul „Sfârșit de aventură” (Editura Polirom), o continuare a memoir-ului său „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie”, din 2024. Ne reîntîlnim aici cu personajul tatălui, medic legist în anii ’80, trimis la închisoare după ce face autopsia unui ștab din vechea orînduire, ajuns, după 1989, în apropierea unor oameni importanți din cercurile noii puteri, jurnalist în presa obscură a anilor 2000, un personaj în jurul căruia gravitează întreaga familie, aflată într-o permanentă stare de precaritate. Andrei Gorzo se uită înapoi și se chestionează cu privire la impulsurile care au generat prima carte avînd în centru figura paternă, adăugînd astfel un nou strat de onestitate textului său. În acest nou volum auzim și vocea mamei, mai mult decît în cel anterior. Mama fiind, de altfel, sursa principală a poveștilor. Și ancora familiei, în decenii de turbulențe. „Sfârșit de aventură” este și o carte de călătorii, pe urmele prozatorului Graham Greene, un fel de dublu patern livresc sau un mediator, un îmblînzitor al relației cu propriul tată. 
Am vorbit cu Andrei Gorzo despre mizele acestui nou volum, ale scrisului confesiv și despre personajele cărții sale.

Andrei Gorzo: „Pe mine scrisul mă ajută să mă țin laolaltă, adică bucățile din care sînt format să nu se fărîmițeze, să nu se dezasambleze. Deci în privința asta (scrisul) e terapeutic, doar că nu e terapeutic în sens tare: mă vindec, devin un om sănătos. E terapeutic fiindcă rămîn într-o zonă de funcționalitate și nu mă destram.”
Și nu mi se pare puțin lucru.
Andrei Gorzo: „Nu, nici mie nu mi se pare puțin lucru, dar nici nu e cine știe ce revendicare, nu ridic cine știe ce pretenții în momentul în care spun asta. Dar, spre surprinderea mea, pe măsură ce scriam cartea, spre final mi se pare că se apropie destul de mult de o formă de self-help și cumva, împotriva intențiilor mele inițiale, ajunge să aibă ceva de-a face cu o călătorie, să zicem, terapeutică.”
Și în plus, după cum mărturisești în carte, s-au mai folosit și alții de focalizarea pe care o aduci cu prima carte. S-au regăsit și alții în această poveste, în felul cum ai exprimat durerea.
Andrei Gorzo: „Da, în asta cred, în asta cred. Ceva ce scrie o persoană poate ajuta alte persoane să se simtă mai puțin singure. Uite, nu sînt doar eu pe lume care mi-am pus probleme. Cred la un nivel romantic în funcția de comunicare a scrisului. 

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural

Purtăm cu noi un bagaj emoțional pe care ni l-am construit în copilărie: modele de comportament în diversele situații de viață, mecanisme deprinse devreme pentru a face față la tot felul de provocări, mecanisme de apărare, mecanisme prin care încercăm să gestionăm tensiuni, dureri, suferințe. Ce impact are acest bagaj emoțional în relațiile noastre de mai tîrziu, în cuplu, atunci cînd apare un copil în viaţa unui cuplu? Cum ne modelează presiunile sociale ideea de familie? L-am întrebat pe sociologul Gelu Duminică,autorul cărţii „Viața în doi și jumătate. Ce am văzut, ce am preluat și cum să nu repetăm aceleași tipare”, apărută la Editura Hyperliteratura. 

De ce e important să conștientizăm cum am crescut, ce fel de relație au avut părinții noștri de-a lungul primilor noștri ani de viață, cum am fost tratați de părinți?
Gelu Duminică: „Pentru că cei care ne-au decodificat și ne-au învățat cam tot ce se întîmplă în jurul nostru sînt părinții. De la ei am învățat cam tot. Să nu punem mîna pe sobă că e uf, să respectăm, să salutăm, să spunem bună ziua, ce înseamnă iubire, ce înseamnă iertare, ce înseamnă limită sănătoasă. Ce înseamnă violență și ne ducem în zona cealaltă, ce înseamnă tăcerea și așa mai departe. De la ei le-am învățat. Mai mult decît atît, noi le-am învățat mai degrabă din ce şi cum făceau părinţii noştri, nu din ce spuneau. Pentru că de multe ori era o disonanță între ce ne spuneau și ce făceau. Noi, copiii, vedeam mai degrabă ceea ce făceau ei. Mulți dintre noi, sau cvasimajoritatea, nu își doresc să fie ca părinții lor, în foarte multe privinţe. Și discută despre cît de imperfecte, dacă nu chiar bolnave, erau relațiile părinților lor. Și unele dintre ele încă sînt. Presărate cu foarte multă violență. Presărate cu foarte multă singurătate. Unde relația de putere era la ea acasă. Unde frica era confundată cu respectul. Că ne place, că nu ne place, exact ca în experimentul lui Pavlov, noi am fost programați cultural – prin cultură înțelegînd tot ce se transmite non-genetic – să facem lucrurile alea. Dar nu prea le conștientizăm, decît în momentul în care sîntem noi înșine puşi în situația de a intra în relații și în momentul ăla descoperim că în relația de cuplu, devenim mama sau tata, în funcție de context.”

Cît de mult din comportamentele noastre şi din felul cum ne purtăm în relaţia de cuplu reverberează în societate?
Gelu Duminică: „Toate lucrurile astea, dihonia, cearta, scandalul, tăcerea le vedem în societate. Ceea ce s-a întîmplat zilele trecute în societatea românească are legătură și cu modul în care noi privim conflictul: cu pumnul se rezolvă, în momentul în care nu mai poți. Şi atunci spui: tot tu ai fost de vină, vezi unde m-ai adus!” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu
Un produs Radio România Cultural 

„Starea Uniunii este mai puternică decît a fost vreodată. Dar, în același timp, poate părea mai precară ca niciodată.” Președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen și-a început discursul de azi despre starea Uniunii, din Parlamentul European de la Strasbourg, cu această afirmație paradoxală. Într-o lume pe care o descrie drept „ostilă”, von der Leyen propune o Europă mai capabilă să acționeze pe cont propriu: în apărare, dar și în energie, tehnologie, sau comerț. Printre altele, ea a anunțat și că Canada ar putea deveni primul „membru asociat” al Uniunii Europene. Dar discursul Ursulei von der Leyen s-a referit și la viața cotidiană a europenilor – de la prețul energiei la efectele schimbărilor climatice, de la abordarea cu privire la inteligența artificială la accesul copiilor la rețelele sociale. Am vorbit despre discursul privind starea Uniunii cu Oana Cristina Popa, cercetătoare la German Marshall Fund şi fostă ambasadoare a UE în Muntenegru, şi cu analistul Robert Lupiţu, redactor-şef al platformei „Calea Europeană”.

„Starea Uniunii este mai puternică decît a fost vreodată. Dar, în același timp, poate părea mai precară ca niciodată.” Ce înţelegem din acest verdict?
Robert Lupiţu: „Avînd în vedere că discursul privind starea Uniunii Europene este un obicei creat în 2010, pe modelul discursului privind starea națiunii al președintelui american – firește, e o diferență foarte clară de atribuții între președintele unui stat și președintele unei instituții europene –, vedem în prima parte a zicerii, în primul rînd, o frază de inspirație americană. The state of our Union has never been stronger. Da, nu a fost niciodată mai puternică. Urmată, în schimb, de o radiografie cît se poate de reală. Pentru că Uniunea Europeană experimentează crize puternice și sistemice nu de ieri, de azi, de cîțiva ani. Nu sînt crize de tipul una într-o generație. Sînt crize persistente și suprapuse. De altfel, întregul proces legat de autonomie strategică este unul de durată. Așa cum a durat, pînă la urmă, predarea diferitelor chei esențiale în zona de infrastructuri critice, un outsourcing geopolitic, dacă pot să spun așa, către China, pe zona de producție, materii prime și așa mai departe, gazul ieftin din Rusia, inclusiv procesul de reconversie industrială, de electrificare, de ce putem să mai discutăm pentru a ne lua destinul în propriile mîini – că și aceasta a fost o frază –, va dura. Și asta știm foarte bine, pentru că vorbim deja de un deceniu de suveranitate strategică, autonomie strategică. Emmanuel Macron va pleca anul viitor de la Palatul Élysée și ar merita să vedem, într-o radiografie, cît de autonomi am devenit în 10 ani sau nu. Inclusiv discuţiile despre competitivitate trenează. L-au determinat pe autorul acelui celebru raport, Mario Draghi, fostul premier italian și fostul președinte al BCE, să creeze un grup informal de reflecție și în egală măsură de influență, de lobby, acel grup de la Rin, tocmai pentru a impulsiona evoluția Uniunii Europene în diferite sectoare. Și sîntem fragili pentru că sîntem expuși masiv dezinformării, sîntem expuși de mai bine de un deceniu efectelor generate de recrudescența și afirmarea extremei drepte, extremelor politice, ultranaţionalismului, pe care l-a menționat și Ursula von der Leyen, amenințările hibride din partea Rusiei. Și acestea nu vor dispărea, sînt aici să rămînă, să se mențină, să pună presiune pe noi. Și Uniunea Europeană, în același timp, trebuie să furnizeze niște răspunsuri.”

Care sînt perspectivele pentru extinderea Uniunii Europene în Republica Moldova și Ucraina în viitorul apropiat?
Oana Cristina Popa: „Președinta von der Leyen a menționat extinderea în contextul securității vecinătății, a spus că în curînd se vor pregăti foi de parcurs pentru procesul de aderare a candidaților. În luna  octombrie, de altfel, ies rapoartele anuale pe pachetul de extindere, unde avem Balcanii de Vest, Moldova și Ucraina. Ce așteaptă Moldova și Ucraina în momentul acesta este să deschidă restul clusterelor, cele patru care mai sînt de deschis, în așa fel încît să poată progresa pe parcursul european. Să nu uităm că sînt niște cerințe în clusterul 1 care se referă la drepturi fundamentale, reforma judiciară, libertăți fundamentale care trebuie făcute înainte ca orice alte capitole să poată fi închise. Deci, cred că în acest moment, este foarte important pentru aceste state să-și facă temele. Moldova, de altfel, a și fost laudată de către comisara pentru extindere pentru că a făcut progrese notabile în ultima vreme. Faptul că extinderea a fost menționată, chiar dacă nu a ocupat un loc central – a fost menționată la sfîrșitul discursului și doar într-un paragraf –, dar faptul că a fost acolo este extrem de important pentru că extinderea merge mînă-n mînă acum cu întărirea securității pe vecinătatea estică și este legată de componenta securității din 2022 încoace, de cînd a început războiul în Ucraina.”

Apasă PLAY pentu a asculta interviul integral!  

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural

15 septembrie este Ziua Internațională a Democrației. Această zi ne găsește într-un moment complicat. Potrivit celei mai recente ediții a Indexului Democrației, România rămîne o democrație cu vulnerabilități importante. De mai bine de patru luni nu avem un guvern cu puteri depline, după căderea cabinetului Bolojan prin moțiune de cenzură. În societate s-au acumulat nemulțumiri, neîncredere și frustrări. Chiar astăzi, cîteva mii de protestatari – între ei, mulți fermieri – au manifestat în Piața Victoriei. Un protest care a pornit de la revendicări economice s-a politizat rapid și a degenerat în confruntări cu jandarmii. Ce spune un asemenea moment despre starea democrației românești? Și ce pericole amenință astăzi regimurile democratice? L-am întrbat pe Emilian Mihailov, conf. univ. la Facultatea de Filosofie a Universității din București și director al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

Emilian Mihailov: „Nu cred în discursurile prăpăstioase despre starea nației. Nu cred în discursurile prăpăstioase despre starea democrației românești, deși există niște probleme semnificative. Aș vorbi despre valoarea protestelor într-o democrație. Dacă ne uităm chiar la structura lingvistică, la demos, democrația este despre vocea poporului. Sigur că aici sînt niște capcane – cine este de fapt poporul? –, și poți să ai tot felul de grupări radicale care capturează simbolic ce ar însemna vocea poporului. Dar valoarea protestelor constă în această împuternicire a demosului. (..) Există un studiu celebru care documentează la nivel global eficiența protestelor. Şi aș puncta acest contrast: protestele pașnice sînt mult mai eficiente în a-și atinge scopurile comparativ cu protestele violente. Nu tot timpul este așa, avem și proteste violente, sau care au un nivel ridicat de agresivitate și de vehemență, care-și ating scopurile. Dar de regulă, protestele violente eșuează generînd polarizare și divizare între grupări, mesajul pe care doresc să-l transmită este deturnat și toată lumea începe să se lupte cu toată lumea. Protestele violente sînt eficiente mai degrabă atunci cînd avem de-a face cu niște cerințe civice negative, le zic eu, de tipul haideți să-l dăm jos pe X, spune NU unui anumit politician. Nu sînt cerințe civice complexe. Cînd ai de-a face cu cerințe civice complexe, de tipul hai să rezolvăm o problemă, nu doar să-l dăm jos pe X, protestele pașnice sînt mai eficiente pentru că se întîmplă ceva foarte interesant acolo. Într-o atmosferă pașnică, se dezvoltă foarte mult creativitatea în comunicare. Și există un inedit al comunicării care face ca mesajele să capete o susținere populară mai largă.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Cum este înţeleasă religia în lumea de azi? Ce aduce lumii noastre cercetarea din domeniul istoriei religiilor? Ce metode de analiză folosesc cercetătorii din domeniu? În perioada 20-25 septembrie are loc la Bucureşti Congresul internațional de istorie a religiilor | Religions 360, care reuneşte nume importante ale cercetării din Europa, Statele Unite, Australia, Japonia și India. L-am invitat pe istoricul religiilor Eugen Ciurtin, preşedintele congresului, să vorbim despre mizele acestui eveniment extrem de ambiţios.

Sînt 3000 de ani de religii pe care încearcă să-i acopere acest congres, care se numește Religions 360. 360 de grade în jurul ideii de religie, în jurul religiilor lumii. Totuși, care este ideea conductoare sau ce anume v-a interesat, care sînt direcțiile pe care vreți să le acoperiți în mod particular sau obligatoriu?
Eugen Ciurtin: „Întotdeauna, în astfel de cazuri, trebuie să nu vrem foarte mult, ci să ne așezăm într-o poziție ospitalieră. Congresul este o figură itinerantă. Sînt congresele anuale și sînt congresele din 5 în 5 ani ale Asociației Internaționale, cele europene, în secolul acesta, anuale. Or, combinația acestor congrese și asociații, împreună cu eforturile organizatorilor, prin Societatea pentru istoria religiilor din București și Institutul de Istorie a Religiilor la Academiei Române, vin în întîmpinarea acestei dinamici. Cunoașterea e un proiect continuu, cunoașterea produce rezultate în fiecare an, iar forma cea mai bună este acest amfiteatru al cunoașterii, 360 trimite și la asta, dar mai mult decît alte dăți. (...) De data aceasta am propus și cel mai concis titlu, și cel mai generos, cel mai general concept, care trimite la circumscrierea cunoașterii, este titlul marii recenzii a lui Lawrence Eugene Sullivan la Enciclopedia lui Eliade, să circumscrii cunoașterea într-un moment anume, într-o disciplină anume. Am ajuns la acest nivel în care putem dialoga cu ei. Au primit din plin cu bucurie această propunere a mea și mă bucur să vă spun că ei înșiși au pregătit panel-urile: Esotericism 360, la 20 de ani după primul panel despre studiile despre esoterismul occidental în istoria culturii europene, în principal, care a avut loc la București în 2006. Apoi sînt panel-uri despre Vampirism 360, unde un mare savant etnolog, comparatist, Giuseppe Maiello, vorbește despre un șaman senilizat, care ar fi figura aceasta a vampirului, pe care noi o cunoaștem de la moroii transilvăneni pînă la filmul lui Radu Jude. Iată că acest concept de 360, de reunire a tuturor intereselor de cercetare, de centralizare a lor și de a da seama unii față de alții de pe poziții egale, tinde cognitiv să aibă un anumit succes, ceea ce ne onorează extraordinar de mult și încercăm în același timp să recapitulăm disciplina în tensiunile ei, în blocajele ei, în neajunsurile ei și în momentul istoric în care ne aflăm.”

Multă vreme, ideea de modernitate a fost asociată cu secularizarea, cu ideea că pe măsură ce societățile devin mai educate, mai prospere, religia își pierde din greutate, din importanță. Totuși, vedem tot mai des în România, dar nu doar în România, că religia revine în politică, în dezbaterile despre identitate. Aveți o explicație pentru asta?
Eugen Ciurtin: „Secularizarea, într-adevăr, pare a spune că religiile s-au retras undeva într-un vestibul, în culise. Dar noi am proiectat întotdeauna prin religii, cu aparatul nostru cognitiv și cu toată încărcătura noastră istorico-socială, am proiectat forme de asociere, forme de viitor, speranțe cu privire la lumea de dincolo și așa mai departe. Multe dintre conceptele și practicile unei vieți elementare, astăzi ca și acum trei secole, sînt întrucîtva în intersecția cu o religie sau alta, într-o comunitate sau alta, cu specificul ei sau nu. Ce face istoricul religilor este să nu devină parte în acest proces, să fie cu adevărat observator, să fie cu adevărat critic, inclusiv critic cu baza metodei istorico-filologice și hermeneutice (...) și să permită ca spațiul comun – pentru că un istoric al religiilor vede imediat cît de multe face o religie ca să le excludă pe celelalte dintr-o societate dată – să producă pînă la urmă democrație. Beneficul însuși în societăți și în epoci pentru științele umane este practica democratică. Ce stă în democrație produce beneficii în științele umane. Că altfel vine un totalitar sau un ideolog și îți spune nu e bun poetul nu știu care, dar nu e bună nici fapta religioasă respectivă sau doctrina sau personajul.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural