Cartea Psalmilor - Exegeză și Teologie

Acesta este primul psalm al mini-colecției treptelor, cântat probabil de leviți, în picioare, pe cele 15 trepte ale Templului, care duceau de la curtea femeilor spre curtea bărbaților. Cântarea aceasta este o chemare la dialog, un fel de lamentație responsorială. Ajungând în Sionul forțat de babilonieni să-l părăsească, evreul, reîntors din captivitate, recapitulează înaintea lui Dumnezeu tot răul suferit în pământul străin și păcătos (v. 5 – sălașul lui Chedar), cerând ca Yahwe să facă dreptate, pedepsindu-i pe opresori.

Avem în fața ochilor o rugăciune de cerere, călduroasă și spontană, care, pornind de la motive psalmice cunoscute și de la tema dreptului persecutat, devine protestul comunității lui Israel împotriva asalturilor și mașinațiunilor cărora se simte victimă.

Itinerariul spre Ierusalim și dificultățile pot fi citite și în cheie mistică: de la pământul străin al fărădelegii se trece, în mod ideal, la pământul păcii (Ierusalimul), cetate a cărei cetățean se simte orice evreu (creștin) pios.

Începând cu psalmul 119, în Psaltire debutează o categorie aparte de 15 psalmi (119-133), cunoscuți sub diferite denumiri: “cântările ascensiunii, psalmii treptelor, cântările suișului, cântări pentru trepte” etc. Unii exegeți sunt de părere că David a adunat toți acești psalmi, în această ordine, și în veacurile următoare ei au fost cântați cu prilejul pelerinajelor anuale la Ierusalim. Pentru a ajunge la Templu, pelerinul trebuia să urce 15 trepte ce înconjurau locașul sfânt, pe ele stăteau preoții și leviții, după ranguri, cu ocazia unor celebrări cultice. Ritualul iudaic cerea ca fiecare evreu să se oprească pe câte o treaptă spre a rosti un psalm.

Alți exegeți consideră că acest grupaj de psalmi a fost alcătuit cu ocazia revenirii evreilor din exilul babilonian. Această revenire este numită de către Ezdra “ascensiunea” (Ezdra 7, 9). Această ipoteză nu prea poate fi luată în serios, din pricina titlurilor unor psalmi, care trimit spre persoana lui David sau a lui Solomon (122, 124, 127, 131, 133).

În viziunea sfinților părinți, psalmii aceștia trebuie corelați cu evenimentele istorice la care fac trimitere. De exemplu, pentru Sf. Ioan Gură de Aur psalmii treptelor amintesc despre reîntoarcerea evreilor din captivitatea babilonică. Aceștia au strigat spre ajutor, iar Domnul le-a dăruit din nou cetatea sfântă. Astfel că aceste trepte încep cu strigarea pe care evreii o aduc înaintea Domnului și se sfârșesc cu intrarea lor triumfală în Ierusalimul păcii.

Psalmii aceștia simbolizează mistic treptele urcușului duhovnicesc: omul urcă din Babilonul patimilor și fărădelegilor – cetatea imoralității înspre Ierusalimul cel de sus – Împărăția lui Dumnezeu.

Poemul acesta este ultima lamentație individuală a Cărții Psalmilor. Psalmistul David mărturisește faptul că știe Legea lui Dumnezeu, dar în același timp recunoaște că a încălcat-o, păcatul său atrăgând judecata divină. Totuși, deși nelegiurile sale ar trebui să-l arunce pe transgresor în neliniște și disperare, el se liniștește cu duhul bineștiind că Domnul este milostiv și iertător.

Cadrul istoric al compoziției acestui psalm este lovitura de stat întreprinsă de fiul său Absalom, acesta îndepărtându-l pe David din Ierusalim, sub amenințarea armatelor revoluționare.

Credinciosul se prezintă înaintea lui Dumnezeu ca slujitorul care este legat de Domnul său printr-un raport profund de iubire și de fidelitate. Biserica ne învață pe toți să ne rugăm cu acest psalm care ne învață adevăratul model de pocăință.

Găsim în acest psalm una dintre cele mai profunde rugăciuni adresate Domnului: un apel sfâșietor și mult mai intens decât toate celelalte lamentații. Contextul rostirii acestei implorări vizează persecuția constantă la care a fost supus David de către invidiosul rege Saul, psalmul acesta a fost compus când victima se afla ascunsă în peșteri.

Ceea ce este de remarcat în această rugăciune este dimensiunea înaltă a calității comportamentului davidic: unsul Domnului nu se roagă cu strigăte de răzbunare sau de ură. Prin descrierea angoasei psalmistului, acest poem este descrierea unui martiriu adânc.

Psalmistul a strigat la Domnul pentru ajutor fiindcă El era singurul de care putea depinde. David era complet neajutorat înaintea dușmanilor săi, nimănui nu îi păsa de viața sa!

Psalmul 140 a dobândit de-a lungul timpului un puternic caracter liturgic. Rugăciunea de cerere a penitentului este comparată cu fumul de tămâie și sunt menționate cele două celebrări de seară de la Templu, cu accentul căzând pe ritul minhah, însoțit de sacrificarea mielului pe altarul arderilor de tot. Psalmul acesta, alături de următorul (141), sunt niște rugăciuni foarte populare și în cultul Ortodox, prin faptul că se cântă la strană, la începutul Vecerniei: „Doamne strigat-am” e un punct de reper tipiconal.

Psalmul acesta este o rugăciune de seară pentru sfințire și protecție, David a cerut să nu vorbească împotriva Domnului sau să cadă în ispitele celor răi și trufași, nădejdea lui fiind de a fi păzit de uneltirile celor răi care vor auzi cântecele mărturiei sale.

Poemul acesta este construit din 3 rugăciuni diferite: a) Rugăciunea de seară (vv. 1-2) – b) Rugăciunea pentru sfințire (vv. 3-7) – Rugăciunea pentru protecție (vv. 8-10).