Întrucât ne aflăm deja în orizontul liturgic al Sâmbetei Rusaliilor, am considerat potrivit să ne amintim că această sâmbătă este dedicată, în mod deosebit, pomenirii celor care au adormit întru nădejdea învierii și a vieții celei veșnice.

Dacă vom fi atenți la conținutul impresionant al rugăciunilor care dau frumusețe și bogăție deosebită slujbei Vecerniei din ziua Rusaliilor, vom sesiza că într-una dintre ele sunt pomeniți cei morți. Pomenirea fraților întru credință care au plecat în lumea de dincolo este una dintre cele mai respectate datini creștine. Această datină ține de cultul morților, despre care știm că este adânc înrădăcinat în credința și în tradiția liturgică a Bisericii.

Ziua de 14 mai este înscrisă în calendarul memoriei românești ca Zi Națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste.

Mulți dintre dumneavoastră, cei care participați la cultul public al Bisericii Ortodoxe, știți că, la fiecare Sfântă Liturghie, acești martiri sunt pomeniți împreună cu eroii neamului nostru. Preotul sau episcopul pomenește atunci pe toți cei care, printr-o cruzime de neînchipuit a autorităților comuniste, și-au găsit sfârșitul sau au suferit traume iremediabile: bărbați, femei, copii, tineri, bătrâni, oameni învățați, țărani simpli, elevi, studenți, credincioși de toate confesiunile, români sau alte etnii și naționalități.

În cadrul întâlnirii de azi vă invit la un moment de reflecție asupra acestei secvențe teribile din istoria României și nu numai.

Tocmai pentru faptul că ne aflăm în perioada pascală când, la Sfânta Liturghie, se citește cu preponderență din Sfânta Evanghelie după Ioan, am găsit potrivit să vin în fața dumneavoastră cu câteva însemnări din viața, activitatea și scrierile acestui sfânt.

Pe parcursul Postului Mare, în general, comunitățile creștine sunt mai sensibile, mai atente la chemările Evangheliei. Sensibilitatea față de chemările Evangheliei înseamnă mai multă rugăciune, sporirea faptelor bune și controlul pornirilor păcătoase.

Postul Mare este o perioadă de asceză, de reținere, de bunăcuviință, de cumpătare. Acestea sunt, de fapt, cuvintele-cheie, care definesc întreaga perioadă prepascală și definesc întreaga chemare a creștinului.

La această chemare contribuie, într-o bună măsură, și celebrările liturgice din această perioadă. Aici ne aducem aminte, în special, de Liturghia Darurilor mai înainte-sfințite, care domină întreg arealul liturgic al perioadei dinainte de Paști.

În emisiunea de astăzi vom medita asupra unui text-confesiune aparținător criticului literar, omului de cultură și intelectualului creștin Alex Ștefănescu, de la a cărui înveșnicire nu a trecut multă vreme.

A publicat acest material într-un număr al revistei „România Literară” și se intitulează „Îmi cer iertare”. Articolul se potrivește fiecăruia dintre noi și, mai ales, fiecărui intelectual implicat în viața polis-ului.

Creștinul trebuie să manifeste credința că trupul este Templu al Duhului Sfânt. De altfel, aceasta este chemarea pe care ne-o adresează Apostolul Pavel tuturor: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? ” (I Cor 6, 19).

Pentru omul contemporan acest deziderat este perimat, anacronic, deoarece acesta a transformat trupul într-un idol. O constată însuși Sfântul Andrei Cretanul: „Însumi idol m-am făcut”. Acest fenomen se constată în întreaga cultură din zilele noastre. Fie că vorbim de cultura mediatică, cea gastronomică sau cea vestimentară, totul se reduce la viața biologică.

În acest context, Biserica și membrii acesteia, clerici și mireni, sunt chemați să dovedească actualitatea acestui deziderat.

În ediția de astăzi a emisiunii noastre ne vom reaminti câteva lucruri legate de patrimoniul sacru al Bisericii. Acest patrimoniu sacru este constituit din icoane, veșminte vechi și prețioase, racle, cărți liturgice și, în primul rând, din edificiile de cult.

În ultimii 34 de ani s-au construit multe biserici tocmai pentru faptul că lipseau. În primul rând, ne gândim la marile orașe și la cartierele acestora care nu aveau biserici. Edificarea unei biserici reprezintă un eveniment de natură eclesială și are o finalitate ce ține de Împărăția ce va să fie, eshatologică.

Aceasta înseamnă că realizarea unui astfel de proiect depășește nivelul nevoilor liturgice imediate ale unei comunități parohiale sau monahale.

În emisiunea de astăzi, aș vrea să vin în fața dumneavoastră, vorbindu-vă despre una dintre cele mai importante realități sau lucrări pe care le are Biserica: preoția ei.

În primul rând, vom sesiza următorul lucru, fiind fundamental să știm aceasta: în realitate, există un singur și unic preot, adică Iisus Hristos și, prin urmare, o singură preoție, adică a Sa, veșnică, eternă.

Pătrunzând în lume, preoția unică, veșnică a lui Iisus ia doua forme sau dimensiuni: preoție împărătească și preoție slujitoare sau sacramentală. Aceste două aspecte nu pot fi separate radical, pentru că rădăcina lor este aceeași: Iisus Hristos.

Vă propun să aprofundăm acest subiect, apelând la învățătura de veacuri a Bisericii noastre.

Am considerat potrivit ca, pentru emisiunea de astăzi, să ne aducem aminte împreună de vechii zugravi de la Nicula care au inițiat și întreținut una dintre cele mai frumoase arte țărănești. Este vorba de icoanele pe sticlă.

Pătrundem din nou, în acest orizont atât de frumos, atât de luminos al iconografiei pe sticlă, artă țărănească care s-a dezvoltat în satul Nicula, aducând gloria acestui sat peste veacuri. Aș dori să ne amintim faptul că vechii zugravi de la Nicula, țărani, au pictat icoane pe sticlă, în primul rând, pentru casele și bisericile sătești.

Icoanele lor reflectă spiritualitatea și sensibilitatea satului tradițional românesc din Ardeal, așa cum și-a împlinit acest sat destinul lui până pe la sfârșitul Primului Război Mondial.

Răspândirea învățăturii lui Hristos dincolo de perimetrul marilor centre urbane ale Imperiului Greco-Roman a dus la constituirea de noi biserici locale, apariția parohiilor însemnând extinderea Euharistiei unice săvârșită sub conducerea Episcopului în tot cuprinsul geografic al unei dioceze.

Această extindere a Euharistiei nu a fărâmițat în entități de sine-stătătoare Trupul unic a lui Hristos, adică Biserica. De obicei, comunitățile euharistice sau bisericile locale din epoca primară aveau mai mulți preoți care formau așa-numitul prezbiterium, adică sfatul, soborul, consiliul Episcopului. Preoții săvârșeau actele de cult împreună cu Episcopul, dar și singuri, atunci când se întâmpla ca el să nu fie de față, fiind multe situații de acest fel.

Comunitățile creștine, păstorite de preoții aflați în ascultare față de Episcopul care-și avea reședința în marile centre urbane, au început să apară încă de la sfârșitul secolului al III-lea.

Vă propun, așadar, pentru întâlnirea de astăzi, o istorie a evoluției parohiei și a relației acesteia cu ierarhia.