Send us a text

de-a calea rodului

spre răsărit

întotdeauna spre răsărit

curb şi cărunt

îți întoarce ochiul meu lacrima

şi pe piatră rămân mereu două dâre

ca şi cum inima noastră cea de toate umbrele

ar păşi pe vârfuri într-o încăpere a măsurilor cele nemăsurate

doar de frica clepsidrarului

două umbre se-mpletesc în fereastră

şi niciodată nu ştiu care dintre ele plânge

şi nu ştiu care din ele aşteaptă

şi atunci mă întreb

de ce e nevoie mereu de atâtea cuvinte

să ne strigăm

să ne iubim

să ne predăm

când țipătul din noi

desenează dezîmblânzirea

la singurul pol al gândurilor noastre

când îmi încingi talia cu curcubeul rodirii

 miruța mareș & @ndrei filip ©onstantin burdușa™

Copyright © 2023 ADRIAN CONSTANTIN BURDUȘA™

vocile apar'in autorilor

Support the show