De ce nu trebuie să fie Ilie Bolojan premier după alegerile din mai explică Ioana Ene Dogioiu în SpotMedia unde scrie despre ”manipularea vampirilor”:

”Cu claritatea parte din brandul său, președintele interimar Ilie Bolojan a demontat una dintre cele mai intense și fie nerușinată, fie incompetentă promisiune de campanie – aceea că domnia sa va deveni premier după instalarea noului președinte.

Bolojan taxează jocul murdar din campania prezidențială: Mă pun premier fără să aibă cu ce

Cu excepția lui George Simion, care are propriul premier de vampirizat electoral, pe Călin Georgescu, mai toți candidații au declarat explicit sau au lăsat să se înțeleagă că Ilie Bolojan va fi propunerea lor de premier.

Tot felul de influenceri online (cu sau fără cod de mandatar financiar, că tot suntem principiali) au stabilit deja și tandemurile dintre care am avea de ales: “Antonescu cu Ciolacu, Simion cu Georgescu, N.Dan cu Bolojan. Deci cu ce pereche mergem?”.

Ori habar nu au cum funcționează lucrurile, ceea ce pe unii nu-i suspectez, ori manipulează fără rușine căpușând certa popularitate, câștigată în primul rând prin seriozitate, a lui Ilie Bolojan.

BNR pare că pregăteşte piaţa pentru creşterea cursului valutar după terminarea alegerilor prezidenţiale peste 5 lei/euro (care este mai degrabă un prag mediatic decât unul semnificativ), având în vedere riscurile care sunt în creştere scrie Cristian Hostiuc în Ziarul Financiar.

Pentru Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, stabilitatea cursului valutar leu/euro, mai ales în vremuri de criză, este principala ancoră de percepţie publică  de stabilitate, valutară, financiară şi economică a României.

În ultimii cinci ani am avut Covid, războiul din Ucraina, creşterea preţurilor la energie, inflaţie, creşterea dobânzilor, explozia deficitului bugetar, deteriorarea contului curent al României, dar cursul valutar nu s-a clintit.

În ultimii cinci ani cursul valutar de-abia a crescut cu 4%, iar în ultimii doi ani – 2023 şi 2024 – cursul s-a blocat la 4,97 lei/euro.

După alegeri, dar şi în funcţie de rezultatul alegerilor, s-ar putea să vedem mişcări puţin mai ample pe curs şi chiar trecerea unui prag psihologic, cel puţin din punct de vedere mediatic, de 5 lei pentru un euro la BNR. Pentru că la casele de schimb valutar cursurile de vânzare au fost şi peste 5 lei pentru un euro atunci când pe piaţă era mai puţină valută.

Papa Francisc. Să apreciem fix ce au urât dușmanii lui este apelul pe care îl face în editorialul său din Libertatea Costi Rogozanu:

Papa Francisc a fost caracterizat, și la numirea drept cap al bisericii catolice, și acum, după moarte, ca o variantă progresistă, stângistă chiar, a bisericii. Unii plâng cu un ochi, râd cu celălalt, pentru că au scăpat de „progresist” eretic.

Progresismul Papei Francisc a stat tot timpul limitele bisericești. Cei ultragiați au fost valul zgomotos conservator care, mai nou, a cuprins lumea. Dar Francisc trebuie reținut drept unul din liderii lumii care au venit cu o clară afirmare a dreptului de a visa alternative. Celebra enciclică despre inegalitățile sociale, considerată de unii „comunistă” de-a dreptul, oferea nesperata ocazie de a medita la distrugerile cauzate de un sistem social și economic bazat pe profit.  Capitalismul are efecte devastatoare. Exclusul economic este condamnat la o viață de iad, iar asta Francisc a arătat de multe ori și vorbind despre țări sărace, despre săraci din țări bogate, despre imigranți.

Eu cu cine (nu) votez? se întreabă Gabriel Liiceanu în Contributors.

Dacă majoritatea clasei politice din România este rezultatul unei contraselecții, atunci „eu cu cine votez“? Mai putem oare descoperi în zgura ei, pentru a-l putea multiplica, prototipul omului dispus să facă totul pentru ceilalți și nimic pentru el însuși?

Ar trebui, punându-ne această întrebare, să ieșim de sub auspiciile fatalismului istoric în care am trăit în comunism opinează Gabriel Liiceanu. Azi – cu tot PSD-ul, cu toți bătrânii securiști și cu urmașii lor și ai rudelor lor distribuiți în punctele vitale ale țării – nu mai trăim în implacabil. Înainte de ’90, nimic nu depindea de noi. Acum însă e cu totul altceva. Acum ne facem sau ne desfacem destinul istoric cu mâna noastră. Ne-am făcut-o cu mâna noastră jignind, în 2016 – prin absenteism la alegerile parlamentare (39% votanți) – dreptul și obligația morală de a vota. Am stat în casă covârșiți de superioritatea scepticismelor noastre de doi bani, afișându-ne trufia de prost-gust a unui gest făcut în răspăr. Ce trebuie să facem azi, înțelegând că de noi, de ieșirea noastră la vot și de discernământul nostru depinde totul? Găsiți răspunsul în opinia scrisă de Gabriel Liiceanu în Contributors.