Există o scrisoare pe care Abraham Maslow a scris-o după ce a suferit un infarct sever în 1957. Credea că moare. Nu a murit. Dar ceea ce a urmat după acea "grațiere" l-a surprins chiar și pe el: nu frica l-a cuprins, ci o intensitate a vieții pe care nu o experimentase până atunci. "Râul meu nu a arătat niciodată atât de frumos," scria el. Și apoi punea o întrebare care avea să devină centrală pentru întreaga psihologie existențială: "Mă întreb dacă am putea iubi pasional, dacă extazul ar fi posibil măcar, dacă am ști că nu vom muri niciodată?"

În episodul de astăzi vorbesc despre trei oameni – Maslow, Irvin Yalom și soția lui, Marilyn – și despre cum confruntarea cu moartea nu distruge capacitatea de a trăi intens, ci paradoxal, o intensifică. Nu e vorba despre teorie abstractă. E vorba despre o scrisoare scrisă după un infarct, despre observații clinice din grupuri de terapie cu pacienți oncologici, și despre o carte scrisă în timp ce moartea se întâmpla – A Matter of Death and Life, scrisă de Yalom și Marilyn în capitole alternative, ea despre experiența de a muri, el despre experiența de a o pierde pe femeia cu care fusese 65 de ani.

Yalom povestește cum, după moartea lui Marilyn, a recitit propriile cărți ca formă de terapie. Când a ajuns la o poveste despre o pacientă pe nume Irene – chirurg al cărei soț și frate muriseră – și-a amintit că se certase cu ea în timpul terapiei. Irene era furioasă. Îi spunea că el nu știa ce simțea ea. Nu avea dreptul să pretindă că înțelege. "Nu ți se întâmplă nimic," îi spusese ea. Viața lui mergea înainte normal. Cum îndrăznea să pretindă că înțelege ce însemna să-ți fie smuls centrul existenței?

Iar Yalom, ca terapeut, răspunsese ceea ce învățase în școală: nu trebuie să fi trecut prin experiența pacientului pentru a-l putea ajuta. A ajutat-o pe Irene. Terapia a funcționat. Dar când a citit acea poveste după moartea lui Marilyn, și-a dat seama: Irene avusese dreptate. El nu știuse cu adevărat. Nu până când nu trecuse el însuși prin "acea amorțeală și pierderea centrului absolut al vitalității mele."

Ceea ce face acest episod este să exploreze o idee care contrazice tot ceea ce cultura noastră încearcă să ne convingă despre moarte: că mortalitatea nu doar că nu ne împiedică să iubim, ci este chiar condiția de activare a iubirii pasionale, a extazului, a intensității. Fără finitudine, nu ar exista intensitate. Tocmai pentru că timpul este limitat, fiecare moment captă greutate.

Dacă ai simțit vreodată că trăiești "pe jumătate", că amâni, că aștepți un moment potrivit care nu vine niciodată, că îți lipsește intensitatea sau prezența – această conversație îți oferă o fereastră către ceea ce face viața reală: tocmai finitudinea ei.

Nu există soluții aici. Nu există tehnici care să elimine anxietatea de moarte. Dar poate că întrebarea nu este "cum scăpăm de gândul morții?" ci "cum trăim în prezența lui?" Nu ca sub o amenințare constantă care ne paralizează, ci ca sub o conștientizare care ne trezește.

Episodul îl găsești mai sus.

Mulțumesc că susții munca aceasta,

Ana-Maria