Te simți prins în propria minte, în griji, în amintiri, în ce-a fost și ce-ar putea fi? Există un motiv pentru care lumea pare uneori îndepărtată, neclară, ca și cum ai privi-o printr-un văl. După ce asculți acest episod, vei înțelege de ce mintea ta fabrică în permanență un văl între tine și lume și vei ști cum arată procesul prin care îl dai la o parte.

Virginia Woolf și Mary Shelley au trăit printre cele mai grele pierderi pe care le poate suporta un om. Psihobiografiile lor nu sunt povești de succes și nici lecții de reziliență. Le folosesc drept dovezi că vălul se poate subția tocmai în momentele în care te aștepți cel mai puțin, și tocmai în perioadele cele mai grele ale unei vieți. Ambele scriitoare au descoperit, pe trasee biografice complet diferite, același adevăr: că a privi cu adevărat ceva din afara ta , oricât de mic, oricât de banal, poate menține deschisă o legătură cu viața atunci când toate celelalte punți de legătură par distruse.

Filozofa Iris Murdoch a studiat toată viața de ce această legătură se rupe și cum o reconstruiești deliberat, zi de zi. Ea a numit această practică unselfing ( golirea de ego) și a construit din ea o filozofie morală, pornind nu din liniștea unui birou academic, ci din ce a văzut cu ochii ei în taberele de refugiați din Austria, în 1945, experiență care i-a scos la lumină felul în care 700.000 de oameni deveniseră aproape invizibili pentru cei din jurul lor.

Episodul include lectura integrală a eseului „Moartea unei molii" de Virginia Woolf, în traducerea mea. Sper ca acest episod să fie o bună argumentație pentru ideea că, dincolo de ego, există realitatea. Și uneori tot ce ne trebuie este să lăsăm lumea să existe.

Sănătatea fizică și sănătatea mentală merg mână în mână. Știi că ar trebui să dormi mai bine, să te miști mai mult și să mănânci altfel, dar tot nu o faci. Acest episod explică de ce și eu, împreună cu colega mea Mihaela Bogdan de la Fundația Baylor, ne străduim să sintetizăm ce spune psihologia sănătății despre asta.

Episodul acesta e pentru tine dacă:

— Ai peste 40 de ani și vrei să înțelegi mai bine cum funcționează schimbarea obiceiurilor

— Te-ai apucat de ceva de mai multe ori și tot ai renunțat — fără să înțelegi de ce

— Ești curios cum funcționează psihologia comportamentului uman în relație cu sănătatea și stilul de viață

Eu și Mihaela deschidem discuția cu o descoperire pe care cercetarea o documentează de decenii, dar care rareori ajunge în conversațiile publice: legătura dintre rezistența la insulină și Alzheimer, dintre stilul de viață și sănătatea creierului. Diabetul de tip 3 și de tip 4 nu este un diagnostic de pe rețete, ci un semn despre cât de adânc ajunge felul în care trăim în corpul și în mintea noastră.

De acolo intrăm în miezul episodului: de ce nu ne schimbăm, chiar și atunci când vrem și știm că ar trebui? Luăm, pe rând, trei ipoteze pe care le auzim cel mai des și le supunem cercetării. Informația medicală corectă — oricât de clară și oricât de repetată — nu produce singură schimbare comportamentală, și studiile o demonstrează fără echivoc. Motivația, oricât de sinceră, se comportă ca un mușchi care obosește: experimentul cu ridichile și biscuiții, unul dintre cele mai citate studii din psihologia comportamentală, arată cu precizie când și de ce cedăm. Și există o a treia componentă — abilitățile comportamentale concrete — pe care sistemul medical o ignoră aproape complet, deși cercetarea lui Gollwitzer arată că o singură schimbare în modul în care îți formulezi o intenție îți poate dubla șansele de reușită.

Cele trei fire se întâlnesc în modelul IMB din psihologia sănătății — Information, Motivation, Behavioral Skills — un cadru care explică de ce schimbarea reală are nevoie de toate trei simultan.

În a doua parte a episodului ne uităm la oamenii care reușesc să se schimbe. Ce îi diferențiază nu e voința sau disciplina — ci accesul la cinci piloni concreți: suport social structurat, o imagine clară a punctului de start, îngrijire integrată care vede omul întreg, construirea atomică a obiceiurilor și echilibrul emoțional ca fundament al oricărei schimbări durabile.

Închidem episodul acolo unde am început — cu pacientul care știe, care vine, care vrea, și tot nu reușește. Și cu întrebarea care rămâne: ce ar trebui să existe în jurul lui ca lucrurile să se schimbe cu adevărat?

Despre proiectele fundației aici.

„Când trece criza asta, încep să trăiesc. Când se rezolvă problemele, am grijă de mine. Când împlinesc acest vis, voi fi bine.”

Dacă îți sunt familiare aceste gânduri, episodul de azi e pentru tine. Psihologia existențialistă și trei voci artistice extraordinare — un pianist, un poet și un scriitor — ne arată că viața nu funcționează după un plan prestabilit. E o improvizație la un instrument pe care nu l-am ales. Și cel mai mare curaj nu e să aștepți condiții perfecte, ci să intri într-o relație cu ceea ce ai acum.

Îți vorbesc despre:

- Keith Jarrett și concertul care a schimbat istoria muzicii — susținut pe un pian de repetiții dezacordat și o pedală ruptă

- Trei poeme ale lui David Wagoner, inspirate din înțelepciunea triburilor native americane, despre cum te orientezi când ești pierdut în lume și în viață

- Jorge Luis Borges și întrebarea pe care literatura abia îndrăznește să o pună: are sens suferința care nu se vede niciodată? Psihologia vieții după 50 înseamnă, printre altele, să înveți să trăiești cu instrumentul imperfect pe care l-ai primit — nu să îl schimbi, ci să intri în relație cu el.

🎧 Ascultă concertul Keith Jarrett Köln 1975: aici

Alte opere menționate: - Jorge Luis Borges, Inferno I, 32 din volumul Făuritorul (El Hacedor, 1960) - David Wagoner — Rătăcit — din volumul Riverbed (1972), Rămâi în viață — titlul volumului Staying Alive (1966) si Când ai ajuns — din volumul In Broken Country (1979).

Îndrăgostește-te de mersul pe jos

De ce am scris un episod întreg despre mersul pe jos? Pentru că de ani buni  recomand mersul pe jos tuturor pacienților mei și acum mi-am oferit posibilitatea de a aduce cât mai multe argumente pentru care această strategie se potrivește foarte bine cu procesul de autocunoaștere psihologică, mai ales în perioade tulburi.

Ce mi-am propus?

Sper că am reușit să construiesc un argument din două direcții, care să fie convingător și cuprinzător.

Prima și cea mai importantă sursă este știința (neurologia, psihologia, studiile clinice), iar în principal folosesc surse recente și credibile. În principal, vorbesc despre Shane O’Mara și cartea lui In Praise of Walking, plină de cifre reale din studii serioase pe zeci de mii de participanți.

A doua direcție este literatura și eseul cultural. Robert Walser, un scriitor elvețian din 1878 pe care Kafka îl adora, a descris în nuvela Der Spaziergang un fel de îndrăgostire de mersul pe jos. În această scurtă povestire, el se confesează că, fără mers, ar fi mort, că plimbarea e condiția gândirii, nu recompensa ei. Iar Rebecca Solnit, în Wanderlust, adaugă o dimensiune care completează știința: relația dintre mers și locul în care trăiești, dintre pași și libertatea de a fi în lume cu ochii deschiși.

Ce sper să realizez

Mi-ar plăcea să schimb modul în care te raportezi la mers și să nu mai fie o activitate pe care o bifezi când nu ai altceva de făcut, ci ceva ce îți lipsește când nu o faci.

Găsești alăturat și ghidul gratuit „De la AR TREBUI SĂ MERG la EU MERG”, dacă ai nevoie de un plan concret.

Sper să te bucuri de episod, pe care îl găsești și pe YouTube.

Ana-Maria

Dacă privești acest tablou, numit „Automat”, pictat de Edward Hopper în 1927, simți cu intensitate cum, cel puțin o dată în viață, te-ai simțit și tu ca femeia din imagine. Pictorul prezintă o femeie singură la o masă dintr-o cafenea, dar nu orice cafenea, ci un „automat”, adică o cafenea fără personal, doar cu automate de cafea.

Femeia stă cu privirea dusă, și-a scos o mănușă și a uitat de cealaltă. Privește în jos, spre ceașcă sau spre nimic anume. Nu așteaptă pe nimeni. De unde vine, ce i s-a întâmplat și de ce se simte atât de pierdută, ce va urma pentru ea și cum își va umple golul interior care se reflectă atât de clar în spațiul din jur.

Am folosit această imagine, alături de alte două tablouri ale lui Hopper, pentru a vorbi despre singurătate, dar, pe lângă experiența artistică, am adăugat și explicații despre istoria culturală, precum și mecanismul psihologic și neurobiologic al singurătății.

Fay Bound Alberti, istoric al emoțiilor la Universitatea din York, a demonstrat în „A Biography of Loneliness” (2019) că singurătatea ca experiență emoțională dureroasă nu a existat înainte de secolul al XIX-lea, ci că ea s-a născut odată cu industrializarea, declinul religios și ascensiunea individualismului modern. Psihologul John Cacioppo, fondatorul neuroștiinței sociale, a arătat că singurătatea cronică este un semnal biologic de alarmă asociat cu hipervigilență socială, perturbarea somnului și un risc crescut de mortalitate prematură. Iar pentru perspectiva artistică, pe lângă cele trei tablouri ale lui Edward Hopper, îți prezint și un poem de Wisława Szymborska și romanul „Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat” al psihanalistei belgiene Jacqueline Harpman. Închei cu o întrebare despre singurătatea viitorului în era companionilor AI — una la care nu am răspuns și nu pretind că îl am.

Ca material complementar pentru episod, vei găsi un scurt test de screening pentru singurătate, alături de câteva sugestii și sfaturi pentru cei care se simt foarte singuri. Sper să îl găsești interesant.

Îți mulțumesc,

Ana-Maria

La mijlocul vieții, știi că ceva nu mai merge, dar nu poți numi cu precizie ce anume. Această suferință surdă poate fi confundată cu un burnout sau cu o stare de depresie, dar ce ar fi dacă am vedea-o printr-o lupă nouă? Dacă este o revoltă, pe care cel puțin eu, o găsesc foarte familiară în scrierile lui Albert Camus.
În acest episod folosesc psihobiografia lui Camus și cartea Omul revoltat (1951) ca perspectivă pentru a privi criza de la mijlocul vieții. Mi-am propus să adaptez câteva dintre conceptele din eseul despre Omul revoltat la viața psihică. Așa încât îți propun să vezi dacă este utilă o discuție despre „totalitarismul interior”, adică mecanismul prin care ne conducem propria viață ca un sistem închis cu un ideal absolut. Iar a doua mare întrebare este de ce revolta pe care o simțim are un obiect precis, iar acest obiect îl prezint pe larg în podcast.

Vom înțelege de ce cele mai comune răspunsuri la criza de la mijlocul vieții (ruptura totală, conformarea oarbă, căutarea unui sistem care să rezolve totul) pot duce, fiecare în felul ei, într-o fundătură și ce propune Camus în locul lor.

Cel mai important, vom întâlni o figură pe care Camus o consideră modelul omului revoltat cu adevărat: artistul autentic. Acesta este cel care lucrează cu materialul real al vieții lui, fără să îl falsifice și fără să îl abandoneze. Această analogie pe care ți-o propun (artistul autentic și artistul interior) sper că se va putea traduce direct în viața unui om obișnuit, după patruzeci și cinci de ani, chiar dacă nu este un artist recunoscut.

Episodul se încheie cu o întrebare pe care sper să ți-o pui și tu: ce ai face cu viața ta dacă ai trata-o cu aceeași onestitate cu care Camus și-a tratat personajele?

Urmărește episodul și pe YouTube.

Îți mulțumesc că mă urmărești,

Ana-Maria

Despre mine:
Ajut oamenii aflați în a doua parte a vieții să-și cultive longevitatea psihologică. Am creat proiectul Psihologia vieții după 50 pentru că vorbim des despre cum să trăim mai mult, dar prea rar despre cum să rămânem vii din interior. Află detalii aici.

Adulții interesați de psihologie, sensul vieții și dezvoltare personală realistă, dincolo de clișeele motivaționale, vor afla din acest episod cum depășim clișee precum acela că adevărul spus schimbă lumea, că alegerile definesc totul și că te poți reinventa complet dacă vrei suficient de mult. Pornind de la Francisco Goya, Robert Frost și Jay Gatsby, explorez ce se întâmplă când aceste idei se confruntă cu realitatea. Acest episod este pentru tine dacă te afli într-un moment dificil, în care simți că „bunul simț te doare” și că ai nevoie de o perspectivă mai matură asupra vieții, limitelor și identității.

Vei înțelege:
- cum funcționează dezvrăjirea psihologică
- de ce unele adevăruri au limite reale
- cum construim sens retrospectiv asupra vieții
- ce se întâmplă când refuzi să renunți la o poveste despre tine

Acest episod este relevant dacă traversezi o perioadă de reevaluare interioară, dacă simți tensiunea dintre idealuri și realitate sau dacă vrei o perspectivă matură asupra identității și limitelor personale.

Despre mine:
Ajut oamenii aflați în a doua parte a vieții să-și cultive longevitatea psihologică. Am creat proiectul Psihologia vieții după 50 pentru că vorbim des despre cum să trăim mai mult, dar prea rar despre cum să rămânem vii din interior. Află detalii aici.

Episod pentru oricine vrea să folosească ficțiunea strategic pentru dezvoltare personală și vindecare emoțională

Episodul acesta a pornit dintr-o observație care s-a cristalizat după ce am recomandat unei paciente în doliu două cărți - Joan Didion și Simone de Beauvoir. La ședința următoare a venit și mi-a spus: “Am plâns pentru personaje și plânsul ăla era și pentru mine.” M-am gândit să răspund la întrebările: ce s-a întâmplat în pacientă, de fapt? Ce mecanisme psihologice sunt la lucru când citești și simți că te vindeci?

Paradoxul care m-a intrigat de mult timp este acesta: știința confirmă că ficțiunea literară îți crește empatia și îți antrenează capacitatea de a înțelege minți diferite de a ta. Dar cercetătorii olandezi Bal și Veltkamp au descoperit ceva surprinzător - cei care citesc ficțiune fără să fie transportați emoțional au empatie mai scăzută decât cei care nu citesc deloc. Una dintre concluziile studiului lor este că nu e suficient să citești, ci că trebuie să te lași absorbit.

Scriitoarea Nina Sankovitch mi-a venit prima în minte pentru că povestea ei - proiectul de a citi 365 de cărți într-un an după moartea surorii ei - ilustrează într-un mod inspirat că lectura terapeutică nu înseamnă acumulare, ci transformare. L-am inclus în episod și pe Irvin Yalom. Pe el l-am ales pentru că a fost un psihoterapeut care respecta rolul ficțiunii; el știa că ficțiunea te face să și simți profund, nu doar să înțelegi cu intelectul. De aceea a scris romane, pe lângă faimoasele sale tratate și cărți cu studii de caz. Am folosit, de asemenea, diverse cărți din lecturile mele, cum ar fi Demian, Profesorul și menajera, Memoriile lui Topîrceanu, care mi-au venit natural ca ilustrări ale celor patru mecanisme activate de lectură: oglindirea, catharsisul, simularea socială și strategiile de coping.

Acesta este sumarul acestui episod, la care am lucrat cu pasiune și care sper să te ajute să folosești cărțile mai strategic pentru a te înțelege mai bine. Dacă nu acum, poate în alt moment al vieții tale.

Îți mulțumesc,
Ana-Maria

PS: Am pregătit și un companion pentru episod, pe care îl poți descărca de aici.

Episodul poate fi vizionat si pe Youtube.

Despre mine:
Ajut oamenii aflați în a doua parte a vieții să-și cultive longevitatea psihologică. Am creat proiectul Psihologia vieții după 50 pentru că vorbim des despre cum să trăim mai mult, dar prea rar despre cum să rămânem vii din interior. Află detalii aici.

Episodul acesta a pornit dintr-o observație care s-a cristalizat de-a lungul mai multor ani de practică: aceea că există o limită precisă a psihologiei reparatorii și că dincolo de ea, arta face ceva ce nicio tehnică terapeutică nu poate face. Desigur, că nu este vreo idee nouă care îmi aparține doar mie, dar este o mică misiune pe care mi-am asumat-o datorită experienței cu realitatea, lăsând în urmă cărțile de psihologie.

Poți viziona acest episod și pe YouTube

Paradoxul care m-a intrigat de-a lungul timpului cel mai mult nu era simplu. Observasem că pacienții cu o relație activă cu arta treceau prin anumite întrebări existențiale cu mai multă „grație”, și că există și opusul. Am cunoscut oameni foarte culți, familiarizați cu tot ce se poate citi sau viziona, care foloseau tocmai această cultură vastă ca apărare, pentru a nu se lăsa atinși cu adevărat de nimic.

Personajele pe care le-am colecționat în acest episod au venit în ordinea în care ilustrau cel mai bine trei tipuri de raport deficitar cu arta. John Stuart Mill mi-a venit primul în minte pentru că demonstrează ce se schimbă când intelectul e rafinat de poezie. Pe Oscar Wilde l-am ales pentru modul nebunesc în care și-a trăit viața, ca o imersiune în artă. Iar Walter Faber, deși personaj de carte, este portretul pe care îl recunosc cel mai des — omul care nu refuză arta din ignoranță, ci din valorizarea exagerată a rațiunii și a predictibilității.

Mihai și Maria sunt cazuri compozite, construite din experiențe reale pe care le-am văzut repetat. Le-am ales tocmai pentru că nu sunt spectaculoase, cel puțin pentru activitatea mea ca psiholog de sănătate. De aceea cred că sunt potrivite pentru a ilustra tipul de suferință cu care psihologia reparatorie se întâlnește cu limitele ei.

Rothko, Redon, Munch și Larkin au venit apoi natural în episod ca să ne explice nuanțe diferite ale ceea ce trăia Maria. Sper că poemul „Aubade” al lui Philip Larkin să te emoționeze - eu încă nu m-am imunizat față de onestitatea extremă a acestui poem!

Acesta este sumarul acestui episod, la care am muncit mult și care sper să îți facă bine, dacă nu acum, poate în alt moment al vieții tale.

Îți mulțumesc,

Ana-Maria

Despre mine:
Ajut oamenii aflați în a doua parte a vieții să-și cultive longevitatea psihologică. Am creat proiectul Psihologia vieții după 50 pentru că vorbim des despre cum să trăim mai mult, dar prea rar despre cum să rămânem vii din interior. Află detalii aici.

Psihologia creativității în context existențial poate fi înțeleasă aplicând-o la psihobiografiile a doi mari artiști — unul simbolist (Odilon Redon), celălalt fauvist (Henri Matisse). Ce este curajul creativ, cum se deosebește de curajul social și curajul moral și de ce avem nevoie de el pentru autoactualizare? Rollo May, părintele psihologiei existențiale americane, demonstrează în "The Courage to Create" (1975) următorul aspect: creativitatea nu scade cu vârsta — crește tocmai datorită conștientizării acute a finitudinii. Intensitatea creativă după 50 de ani vine din confruntarea directă cu anxietatea existențială transformată în formă artistică, nu din evadarea din realitate. Redon descoperă culoarea la 50 de ani după trei decenii de litografii exclusiv în negru. Matisse inventează limbajul decupajelor la 72 de ani din scaunul cu rotile. Ambele transformări demonstrează cum curajul creativ diferă fundamental de celelalte forme de curaj prin capacitatea de a crea forme noi care nu au existat anterior.

Odilon Redon, Ofelia

Iată întrebările episodului:

- Este prea târziu să începi să creezi la 50, 60, 70 de ani?

- Cine a fost Rollo May și ce contribuție a adus la psihologia existențială?

- Care este legătura dintre conștientizarea morții și creativitate?

- Cele 4 forme de curaj conform psihologiei existențiale: curajul fizic, curajul moral, curajul social, curajul creativ

- Cine a fost Odilon Redon și de ce a pictat doar în negru 30 de ani?

- De ce Redon a trecut de la negru la culoare la 50 de ani?

- Cine a fost Henri Matisse și cum a descoperit vocația artistică?

- Cum a continuat Matisse să creeze după cancerul intestinal la 71 de ani?

- Capela Rozariului din Vence și de ce Matisse a considerat-o capodoperă?

- Care este diferența între creativitate autentică și escapist creativity?

- Poate aprecierea artei să fie un act creativ?

- Cum a practicat Rollo May însuși curajul creativ prin pictură?

Sper să te bucuri de episod. Îți mulțumesc,

Ana-Maria