Te simți prins în propria minte, în griji, în amintiri, în ce-a fost și ce-ar putea fi? Există un motiv pentru care lumea pare uneori îndepărtată, neclară, ca și cum ai privi-o printr-un văl. După ce asculți acest episod, vei înțelege de ce mintea ta fabrică în permanență un văl între tine și lume și vei ști cum arată procesul prin care îl dai la o parte.

Virginia Woolf și Mary Shelley au trăit printre cele mai grele pierderi pe care le poate suporta un om. Psihobiografiile lor nu sunt povești de succes și nici lecții de reziliență. Le folosesc drept dovezi că vălul se poate subția tocmai în momentele în care te aștepți cel mai puțin, și tocmai în perioadele cele mai grele ale unei vieți. Ambele scriitoare au descoperit, pe trasee biografice complet diferite, același adevăr: că a privi cu adevărat ceva din afara ta , oricât de mic, oricât de banal, poate menține deschisă o legătură cu viața atunci când toate celelalte punți de legătură par distruse.

Filozofa Iris Murdoch a studiat toată viața de ce această legătură se rupe și cum o reconstruiești deliberat, zi de zi. Ea a numit această practică unselfing ( golirea de ego) și a construit din ea o filozofie morală, pornind nu din liniștea unui birou academic, ci din ce a văzut cu ochii ei în taberele de refugiați din Austria, în 1945, experiență care i-a scos la lumină felul în care 700.000 de oameni deveniseră aproape invizibili pentru cei din jurul lor.

Episodul include lectura integrală a eseului „Moartea unei molii" de Virginia Woolf, în traducerea mea. Sper ca acest episod să fie o bună argumentație pentru ideea că, dincolo de ego, există realitatea. Și uneori tot ce ne trebuie este să lăsăm lumea să existe.