„Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezeu nu vă va părăsi.”

(Sf. Nicolae Velimirovici)

Am început în urmă cu câteva săptămâni abordarea unei teme fundamentale, rugăciunea ca experiență a iubirii și a veșniciei, și am discutat în emisiunile precedente despre leacul si tipologia rugăciunii. Am continuat astăzi să discutăm despre: efectele tămăduitoare ale rugăciunii.

În ceea ce priveşte efectele rugăciunii, deşi acestea sunt multiple, se pot identifica totuşi, două, cu caracter general, şi care le cuprind pe celelalte: curăţirea inimii şi iubirea. Primul efect se referă la curăţirea inimii, a gândurilor de orice întinare, modelul de rugăciune recomandat de Biserică fiind cel al rugăciunii neîncetate („Ne’ncetat să vă rugați”, 1 Tesaloniceni 5, 17), reprezentat mai ales de „rugăciunea inimii” sau „a lui Iisus” care, prin rostirea neîntreruptă a numelui lui Iisus, ţine mintea mereu trează, ferind-o de viclenia gândurilor dăunătoare vieţii duhovniceşti. Al doilea efect al rugăciunii este iubirea faţă de semeni, ca şi iubirea față de întreaga creaţie pe care trebuie să o simtă cel ce se întâlneşte cu Dumnezeu în rugăciune, iubirea divină împărtășindu-se prin rugăciune și cuprinzând inima celui ce se roagă, după modelul Sfintei Treimi;

Roadele tămăduitoare ale rugăciunii sunt numeroase; în primul rând ele sunt simţite de minte (voũs); prin rugăciune, mintea, pe care păcatul a făcut-o ca şi moartă, greoaie, se trezeşte, redevine sprintenă şi revine la viaţă (Sf. Ioan Gură de Aur, în a patra sa Omilie la Săptămâna Mare). Statornicia minţii este un rod al sinergiei realizate în rugăciune între strădania omului şi harul dumnezeiesc, singurul care-l poate face pe om în stare să-şi domine neastâmpărul minţii. Rugăciunea, care pentru a fi curată, impune alungarea oricărei reprezentări, îl scoate pe om de sub stăpânirea tiranică a imaginaţiei, tămăduindu-l de toate manifestările ei patologice. Rugăciunea tămăduieşte, de asemenea, memoria, prin şi în rugăciune, aceasta reconvertindu-se spre Hristos prin uitarea de lume, încetare a risipirii cugetelor şi aducere-aminte de Dumnezeu (μνήμη θεού), regăsindu-şi, printr-o folosire firească, sănătatea. Nici trupul nu rămâne lipsit de efectul tămăduitor al rugăciunii, aceasta ajutând la împlinirea sfatului Apostolului: „Vă îndemn deci fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu; e închinarea voastră cea duhovnicească” (Romani 12, 1).