Sonetul meu s-a ridicat pe schele,

A ros din tihna anilor şi-a minţii,

Şi-a ascuţit cu-nverşunare dinţii,

Tânjind să smulgă lenea din prăsele.

Nu l-au sedus nici fala, nici arginţii.

S-a copt în umbra vrerilor rebele;

A devenit  fântână din castele,

Să bea din ea şi sluga, dar şi prinţii.

Nu i-am cerut nici vamă, nici chirie

Decât un vârf de paloş înroşit

În jarul blând ce tâmpla mi-o îmbie

Cu slova smulsă trupului sleit.

Sonetul scris cu sânge pe-o hârtie

Abia târziu un rost mi-a hărăzit.