OPREȘTE-TE!

“dacă aţi avea credinţă cât un bob de

          muştar, aţi muta munţii din loc“

                                                               Iisus

 Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!

   Ce rost am eu în lumea asta largă,

   Ce val din mine stânca o s-o spargă,

   Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

   Mai bine-ntâi să ţintuiesc pe targă

   Invidia. Să-i pregătesc arestul

   În care nu-şi mai poate scrie testul

   Tremurător în carne, ca o vargă.

   Să smulg Trufia spornică-n risipă

   Şi Îndoiala să o prind din mers,

   Chiar de se zbate răscolit şi ţipă;

  Să mă citesc în spaţiul unui vers.

  Destul ar fi să cred în mine-o clipă.

  Aş deveni stăpân pe univers.

Când am deschis pe negândite uşa

Ce a scâncit prelung şi fără clanţă

Am auzit din casă o romanţă.

Lângă uluci a apărut mătuşa.

Unchiaşul, cel ce fuse ordonanţă,

Clipeşte hâtru, scormonind cenuşa.

Stă într-un colţ întunecos păpuşa,

Dar amănuntul n-are importanță.

Rostesc: hello, cum o mai duci bătrâne?

- Ce să mai fac? Genunchiul m-a durut!

Pe-un dinte strâmb un geamăt îi rămâne.

Mătuşa spune: e un prefăcut.

- Ia spune-mi drept - o-ntreb - că nu se pune:

Câte-un drăguț mai ai la aşternut?

  Eram un râu, lucire străvezie,

  Plângând tăcut. Un ciot luat de valuri.

  Eram o floare dănţuind la baluri

  Cu-n fir de iabă-n margine de glie.

  Eram un păstrăv îndreptat spre maluri,

  Ca să-şi aleagă-n tainiţi o soţie

  Şi-o pasăre scăpată din robie

  Trasând pe cer aceleaşi ritualuri.

  Eram o lume prinsă-n ecuaţii,

  Urzind prin colţuri sumbrul ei complot

  Şi ancorată-n ternele-i fixaţii.

  O clipă doar, în sacrul meu chivot,

  Plecam din trup, mă-mprăştiam în spaţii,

  Eram în toate, devenisem tot.

PUTREDE CUVINTE

Clădesc cetăţi din putrede cuvinte.

Silaba în mortarul gurii slute

Se pierde trudnic în incerte cute,

Urzind pe trup nevolnice veşminte.

Măcel de vorbe! Nu pot să ajute

De glasul sterp să leg o rugăminte.

Se năruiesc în cuget şi în minte,

Planând spre hău de pe pustii redute.

Talentul meu de-a traversa asceze

Nu e decât o predică în gol,

Căci vreau să-nalţ un gând pe metereze

Dar mă încurc în umbre strânse-n stol.

Urc doar atât cât poate să dureze

Hotarul meu, uitării dând obol.

la spitalul de oncologie

ai cum mă-nţeapă-n ochişori mămică

să stai cuminte pui că o să treacă

te ţin în braţe strâns să nu îţi facă

nici un balaur rău nu-ţi fie frică

maică ce trenuri lungi parcă se-apleacă

şi prin tunele ziduri strâmbe pică

parcă mi-a rupt aripa o alică

şi m-a-nţepat un vârf desprins din teacă

ca ceara-i este chipul şi-n orbite

două lumini mai pâlpâie precar

în fibra-i slabă se muncesc termite

să roadă licăr veşted din amnar

neputincioasă hulă-n vreri rănite

aş vrea s-aprind un foc dar nu e jar

eu fluturele-alunec în fântână

ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul

n-am timp să-mi chinui trupul întrebându-l

ce vaier lung pe-antene se îngână

n-am cal de foc pe care adăpându-l

să-l fac să urce-n slăvi pe ghizduri până

și-ar împietri copita pe o rână

ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul

ce–i până jos ce tihnă necurată

unde e luciul unde-i un năvod

să frâng în el căderea doar o dată

nu tremură nimic sub lânced pod...

pe fund nu-i apă nu e nici o pată...

plonjez în gol şi mă strivesc de glod

Iisus

 Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!

 Ce rost am eu în lumea asta largă,

 Ce val din mine stânca o s-o spargă,

 Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

   Mai bine-ntâi să ţintuiesc pe targă

   Invidia. Să-i pregătesc arestul

   În care nu-şi mai poate scrie testul

   Tremurător în carne, ca o vargă.

   Să smulg Trufia spornică-n risipă

   Şi Îndoiala să o prind din mers,

   Chiar de se zbate răscolit şi ţipă;

  Să mă citesc în spaţiul unui vers.

  Destul ar fi să cred în mine-o clipă.

  Aş deveni stăpân pe univers.

un fluture o floare o furnică

o pasăre o flacără câmpia

un deal o vale fluviul şi vecia

izvoarele şi marea o amică

un drum o creangă frunzele şi via

un avion ce tocmai se ridică

copilul cel poznaş luat de chică

măicuţa cartea pixul şi hârtia

uliţa strâmtă tatăl meu şi masa

fântâna şi un bal ţinut cu fast

un peşte prins în râu adânc cu plasa

biserica şi-un preot bun şi cast

feciorul meu şi fiica soaţa casa

acestea-s daruri restul e balast

Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul?

În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară
Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?
Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul
La umbra coapsei tale de fecioară?
Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar
Şi din căuş de patimi apă vie,
Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,

Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

Te-aud vorbind. Cuvintele cad mute.
De pe rotundul buzei prind să zboare,
Dar zvonul lor până la mine moare,
Cărări se pierd prin văi mereu abrupte.
Rosteşti un gând. Privirea-mi trecătoare
Descrie-n jur haotice volute.
În încăperi de mii de ani ştiute
Deschide trist fereastra spre uitare.
Mă plimb tăcut prin dimineţi străine
Copil firav sau visător cărunt.
Privesc drumeți ce vor să ți se-nchine,
Neliniştea din fibre o înfrunt,
Dar cum s-ascult ce-mi spui, ce e cu tine,
Când nu-nțeleg o clipă cine sunt?