Între Nu și Da

Ne dăruim vlăstarului iubirii.
Eu îl silesc să intre în canoane,
Tu îl fereşti de spaime şi de toane
Şi îl îmbraci în haina primenirii.
Severitatea mea în largi amvoane,
Dospind precepte peste legea firii,
Blândeţea ta, dând liber frâu pornirii
De-a contura din dor şi joc icoane.
Gândesc la două talere de ceaţă,
Contururi vagi de suflet ce-or purta
Acea Balanţă Cosmică pe viaţă
Între un NU şi mai apoi un DA.
Un echilibru clipa ne-o răsfaţă:
Înţelepciunea mea, Iubirea ta. 

Ţâşnesc în buza serii artificii.

Ah, pân-aici mi-a fost, la o adică!

Îmi sare-n braţe câinele de frică

Şi intră-n casă-ngrijoraţi amicii.

În piept bătaia pulsului indică

Loviri de gong, de parcă-s plin de vicii.

Ce fel de rost e-acesta, ce servicii

Să slobozeşti catran ca pe-o alică?!

E zi festivă. Gloanţe-mpuşcă cerul

De parc-ar fi trasate în orar.

Alungă norul. Se porneşte gerul

Şi nu am lemne-n sobă şi nici jar.

Pândeşte-n colţ de laţ sătul hingherul.

Beau ceai sălciu din frunze de arţar.

Abrupt atac arípă amuţită
Amorfe-accente aspru amputate
Adăpostesc apusuri amânate
Având alături arma aţintită
Afinităţi adesea admirate
Aur ascund alica aţipită
Acea arcadă amplu alungită
Ardea alcoave-acerb asediate.
Atent ascult aceeaşi abordare
A acoladei axului astral
Amurgurile asfințesc altare
Actinii-albastre au ajuns aval
Adevereşte-ardenta alternare
Acord adus aproape abisal

 - Unde mi-e mama? Unde-i este locul?

Pe înţelept copilul îl descoase.

Şi i-a răspuns, cu vorbele-i mieroase:

- În ţara-n care mai domneşte focul.

Trist a rămas vlăstarul. Stânci hidoase

Apar în zare. - Unde mi-e norocul?

Se-ntreabă pruncul, prelungindu-şi jocul.

- Pe-un ţărm în care dorm oştiri de oase.

Ca să te-nalţi şi piscul să te ţină,

Ucide Taurul în noi pitit,

Zdrobeşte şarpele ce o să vină

Si-ţi vei găsi măicuţa. L-a privit.

Bătrânul devenise o lumină.

A tremurat în ram şi a pierit.

prea strâmt e locu-n camera trăirii

abia-mi pot duce mâna către gură

ochi reci din storuri liniştea mi-o fură
și vaietul a gâtuit zefirii
doar până către ziduri se îndură
să se întindă-n umbră trandafirii
reci şovăieli în tainele privirii
îmi sfâşie nădejdile cu ură
prăfoase molii rod brocart de vise
și carii au pătruns în gândul mut
să-nceţoşeze ploapele deschise
cu greu ridic opaiţul de lut
sparg geamul cuştii cu mişcări decise
și sorb răcoarea mărilor tăcut 

De ce-nnegresc o coală de hârtie?

A sângerat o toamnă care pleacă

Din lumea asta veșnic în derută

Și-am coborât uimit aceeași rută

Pe care vremea-n hăuri se îneacă.

Mă văd bătrân, aproape de o sută,

Apoi bărbat tăiș scoțând din teacă

Și tânăr brad căznindu-se să treacă

Prin ploi și vânt urlând de pe redută.

Adolescent, am revăzut prin ceață

Iubiri tăcute, spaime ce mă rup.

Am coborât avid în dimineață

Și iată-mă copil cu dinți de lup.

Acum când viața mi-a trecut prin față,

Mai pot spera să dobândesc un trup?

Se-nalţă bradul. Singur stă şi-aşteaptă,

 Fără să ştie ce va fi să vină

 O rază frântă, implorând lumină,

 Viforniţa muşcând din el nedreaptă?

 Doar stânca albă e cu el vecină.

 Priviri de muguri către ea îndreaptă

 Şi-o creangă-n cer a mai suit o treaptă,

 Desferecând izvoare de răşină.

 Departe-i drumul. Cerbul nu-l întrece

 Şi poarta lumii a deschis visând,

 Înveşmântat cu brumă-n noaptea rece

 În preajma unui tron în slavă stând,

 Al norilor ce nu mai vor să plece.

 Dar primul trăsnet va veni curând.

- Vreau doar un sfat, maestre, vreau o cheie,
Pentru-a ieşi din trupul meu afară.
- Ce-i mai urât în lumea ta ternară?
Adu-mi răspunsul, vino c-o idee!
M-am îmbrăcat, cu râvna mea sumară,
Am colindat - aprinsă odisee -
Pământ şi spaime, gânduri de femeie
Şi m-am întors, răspuns să-i dau, spre seară.
Cel ce-a-ntrebat într-un copil se-ascunde.
- Eu ştiu răspunsul! spun. Ura-i mai rea.
Aştept acuma cheia!...Nu-mi răspunde.
Tăcere doar în trup de catifea.
M-a fulgerat un gând ce mă pătrunde:
Tăcerea e eternitatea mea. 

  Stăpân mă cred pe tainele naturii

  Când rup o creangă sau strivesc o floare,  

  Când gâza-n palma-nţepenită moare,  

  Când storc un fruct  în cerul fad al gurii.  

  Dar n-aş putea s-aduc o zi cu soare,  

  Să schimb în ger răsufletul căldurii

 Şi-n labirint tocmirile nervurii 

 Înşerpuite-n frunza călătoare, 

  Să poruncesc vulcanului să tacă, 

  Să fiu din hoţ un bun samaritean,  

  Sălbatic vânt în blând zefir să treacă, 

  Cutremurul să-l fac domol alean   

  N-aş reuşi. Vigoarea zilei pleacă.   

  Un rege nu-s. Sunt doar mărunt curtean.