Un vagabond, pe-o stradă cenuşie,
Cotrobăia-n gunoi cu stăruinţă.
De vă surprind, vă cer îngăduinţă,
Dar l-am adus în casă, neam să-mi fie.
Dorind să-l văd ca oricare fiinţă,
Eu faţa i-am spălat cu frenezie,
L-am parfumat, mai chipeş să se ştie,
Cât mai gătit s-arate cu putinţă.
Veşminte noi îi pregăteam, de gală.
Avea să stea pe-un scaun ca-ntr-un jeţ,
Dar a mânjit ingrat întreaga sală
Pe care eu puneam atâta preţ.
N-am reuşit să-l fac bărbat cu fală
Él a făcut din casa mea coteţ. 

 În grajd Joiana gata e să fete

 Şi porcul Mişu stă cu paiu-n gură.

 Mai am trei curci şi-o raţă-n bătătură. 

Vărul Năică vrea să-şi lase plete.

 Gîndeşte tata iar la băutură.

 Sătul de coasă vrea să se îmbete.

 Cu Bonux mama o să scoată pete, 

În Sportul scrie că un meci se fură. 

La anul, gata, nu plecăm cu vize.

 Bocancul stâng mă supără la mers. 

Bolnav de gută unchiul face crize. 

„Haideţi la vot !” de ploi pe zid s-a şters,

 La TVR au început „surprize”. 

Pe cerul gri s-a rătăcit un vers.

Cuvânt confuz, cenuşă călătoare

Ca cearcănele castei crinoline

Curma cabala crudelor canine,

Cântând canonul, căutând candoare.

Cartea citită ciob confuz conţine

Cât consonanţa cucerind culoare.

Calc creanga-n colbul calpelor covoare,

Când cerul clipei cobora coline.

Ce caldă ciută clatină cleştarul

Cernitelor consoane care cos

Conturul crucii căutând chenarul

Cucernicelor corzi cu chip ceţos!

Cuibul candid, cutremurând calvarul,

Croia cuminte chipul cuvios.

Spune-mi spre seară te iubesc. Odată.

Cum nu mi-ai spus de când te am în sânge.

Nu vezi că-s trist şi răsuflarea-mi plânge

Sub coapsa ta în chinuri frământată?

Toarnă cuvântu-n mierea ce se strânge

În cupa tainei îndelung păstrată,

Ca să-mi cuminec clipa alinată

Cu azima ce între noi se frânge.

În timp ce ruga n-a sfinţit havuze,

Din degete s-au revărsat poveşti

Şi-n peşteră, umbros lăcaş de muze,

Mi-am aşezat hotarele domneşti.

N-ai împlinit un zbucium scris pe buze.

Mi-ai arătat cu trupul că iubeşti.

Sonetul meu s-a ridicat pe schele,

A ros din tihna anilor şi-a minţii,

Şi-a ascuţit cu-nverşunare dinţii,

Tânjind să smulgă lenea din prăsele.

Nu l-au sedus nici fala, nici arginţii.

S-a copt în umbra vrerilor rebele;

A devenit  fântână din castele,

Să bea din ea şi sluga, dar şi prinţii.

Nu i-am cerut nici vamă, nici chirie

Decât un vârf de paloş înroşit

În jarul blând ce tâmpla mi-o îmbie

Cu slova smulsă trupului sleit.

Sonetul scris cu sânge pe-o hârtie

Abia târziu un rost mi-a hărăzit.

De ce mai scriu sonete azi, când veacuri
De gesturi tandre-au devenit istorii,
Când melosul suavelor prigorii 
A fost ucis în silnice atacuri?

Ca să mai simt parfumul fin al florii,
Să urc visări de taină în hamacuri
Şi magice săruturi din iatacuri
Să le prefac pe toate în victorii.

Ca să-mi cultiv râvnirile ascunse,
Uitate-atât sub un tărâm anost,
Prin văgăuni cu umbre reci împunse

De gândul blând, cel ce cândva a fost.
Zvârlind poveri în bezne nepătrunse,
Mai scriu sonete, să-mplinesc un rost.

Talaz de oameni, menajere-n ţoale

Obraznice prin dezgoliri de pulpe,

Adolescente jinduind să-ntrulpe

Femei mature de la sfârc la poale.

Nu-i nici un loc pe bănci. Priviri de vulpe

Trimit săgeţi. Răspund cu-n zâmbet moale,

Să nu-mi aşez trăiri pe stânci domoale,

Ca să-mi preschimb traseu-n mii de culpe.

Târziu dispar. Rămân să-mi urc ţinutul

Printre mirări din ochi de prunc nătâng.

Am pus sonetul pe hotar drept scutul

De istoviri, în veci să nu mă plâng.

L-am zămislit pe-alei şi-mi e avutul

Ce-ntr-un târziu m-am nevoit să-l strâng.

În pârgul toamnei mi-am găsit soţie.

Nu-i de pe-aici, dar nici de prea departe.

De unde-au scris uimirile o carte,

Tăind adânc din simetrii felie.

I-am dăruit şirag din şapte arte,

Acorduri şapte prinse-n pălărie.

În părul ei de aur pur adie

Vocale dulci şi voluptăţi deşarte.

Sublimă-n trup, cu glasul de cristaluri,

Tremurătoare-n puf de păpădii,

Mi-a fermecat simţirile la baluri

Cu pasul ei, cu şoaptele ei vii.

Iubitei rime, zâna mea din valuri,

Îi voi rămâne mire pe vecii.

Când să parchez în faţa casei mele,

Văd locul ocupat şi nu m-ajută

Privirea calmă. Intru în derută.

A fost o zi cu-o sută de belele.

Vine vecinul, cel bolnav de gută.

- A cui e rabla? zic, pornit pe rele.

Simt că mă ia pe loc cu ameţele.

- Sunt musafiri la numărul o sută.

- Şi chiar la mine s-au găsit să steie,

Să nu-mi pot pune roata lângă scări?

- Câte bordeie-atâtea obicee!

Îmi vin în cap o mie de-ntrebări.

Din portbagaj apuc nervos o cheie....

Doi sturzi în pom se ţin în dezmierdări.

      Îneacă-mă-n sărutul ce ucide,

      Acoperindu-mi ochii cu fiinţa.

      Deschide porţi să bântuie dorinţa

      Pe-nvolburate pajişti cu silfide.

În pat să-ţi lepezi caldă cuviinţa

      Şi sânii dornici de-ncleştări avide 

      Să îi frământ cu palma ce decide

      Cât de fierbinte-i carnea şi putinţa.

      Desfă cuibarul tainic să pătrundă

      Un aprig lup ţinut prea des închis,

Până va da-n adâncuri de o undă

Ce ne azvârle clipa în abis.

O istovire dulce ne inundă

      Şi aţipim la umbra unui vis.