Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul?

În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară
Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?
Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul
La umbra coapsei tale de fecioară?
Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar
Şi din căuş de patimi apă vie,
Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,

Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

Să nu mai văd cum umbra-ţi se prelinge

Printre coline, sărutând amiaza

Şi din înalturi asfinţeşte raza

Ce-n tihna crucii din altar învinge?

Să nu mai simt cum ne-mpresoară oaza

Pădurilor şi umbra lor atinge

Bătrânul Şchei când peste uliţi ninge

De se opreşte-n neştiuturi fraza?

Vom adăsta mereu în toamna blândă,

Cu truda-n sânge, depănând poveşti;

Pe Tâmpa duhuri se aştern la pândă

Să ducă-n taina cerurilor veşti.

Ce simplu spun: mi-eşti drag! Ne-am pus osândă

Să traversăm vecia în caleşti.

Adrian Munteanu - poet, actor, performer

Ţin sfat cu mine-n colţ ferit de lume.
Cuvântul mă mai crede o epavă.
Reînnoit la mijloc de octavă
Nu şi-a găsit sub tâmpla mea un nume.
E frig destul pe-a sufletului navă!
Prin carotidă se preling cutume.
Consoanele nu-s tată şi nici mume
Atâtor clipe subţiate-n lavă.
De unde-atâta verticalitate
Când glasuri te-nconjoară şi te ard?
Dar eu rămân şi cred că se mai poate,
Iar gândul meu, murind tăcut pe gard,
S-a scurs în ochiu-n care se mai zbate
Un timp ascuns sub strat aprins de fard.

Iubirea mea de linişte deplină
Apare-n trup din legi mereu înalte.
E o iubire neoprită-n halte,
Îmbietor de tandră şi senină.
Nu caută-ntrupări din strâmbe dalte 
De picurat pe suflet în surdină,
Nu se revoltă fără nicio vină
Pe cei ce vor în scări de foc să salte,
Nu osteneşte-n sine, nu abundă 
În rod gustat mereu ca antidot.
Întinde-n gând cărări, ca să le-ascundă
De tot ce vreau să-mi amintesc şi pot.
Iubirea mea de linişte profundă
Mai crede totul şi îndură tot.

Rostogolit prin colb, strivit prin spaţii

Sub ghilotiona razelor impure,

Izbit de vânt tăios ca o secure,

De-un anotimp ce-a îndurat mutaţii,

Ieşit târziu la streşini de pădure,

Privind trufaş, ca să primesc ovaţii,

Iubind orgii cu târfe şi libaţii,

Insinuat printre zidiri obscure

Pe-a libertăţii frânghie îngustă

Mi s-a părut că dănţuiesc şi tac,

Că nu mă-nving uitări urlând prin pustă.

M-am tolănit pe-un instabil hamac

Cu viaţa-n jur şi moartea-n trup, injustă,

Neîmplinit de-a pururi, sfânt şi drac.

rămân cocoşul pus pe-acoperişuri

din tablă sură înfruntând furtuna

nu îl înmoaie vipia nebuna 

nu se încurcă-n oarbele desişuri

 de sus oraşul pare văgăuna 

în care surzii îşi înfig tăişuri 

un soi ciudat de umbre şi hăţişuri

 în care scurmă necurmat minciuna 

dar casa mea bătrână şi-a dus veacul 

şindrila curge moale în răstimp 

rugina groasă mi-a tăiat hamacul

 mă încovoi sub orice anotimp 

şi peste noaptea ce-a pornit atacul 

picioarele mi s-au desprins de timp 

Poezie -Interpretare - Prezentare