antisonet 2 

Când să parchez în faţa casei mele,

 Văd locul ocupat şi nu m-ajută 

Privirea calmă, Intru în derută. 

A fost o zi cu-o sută de belele. 

Vine vecinul, cel bolnav de gută. 

- A cui e rabla? zic, pornit pe rele.

 Simt că mă ia pe loc cu ameţele.

 - Sunt musafiri la numărul o sută. 

- Şi chiar la mine s-au găsit să steie,

 Să nu-mi pot pune roata lângă scări? 

- Câte bordeie-atâtea obicee!

 Îmi vin în cap o mie de-ntrebări.

 Din portbagaj apuc nervos o cheie...

. Doi sturzi în pom se ţin în dezmierdări.

 prea strâmt e locu-n camera trăirii

abia-mi pot duce mâna către gură

ochi reci din storuri liniştea mi-o fură
și vaietul a gâtuit zefirii
doar până către ziduri se îndură
să se întindă-n umbră trandafirii
reci şovăieli în tainele privirii
îmi sfâşie nădejdile cu ură
prăfoase molii rod brocart de vise
și carii au pătruns în gândul mut
să-nceţoşeze ploapele deschise
cu greu ridic opaiţul de lut
sparg geamul cuştii cu mişcări decise
și sorb răcoarea mărilor tăcut 

dintr-un cotlon un boschetar råsare

îți face semne îndoindu-si bratul

ce te ginesti mai bine pupå-mi mațul

și vorba asta în adânc te doare

te-ai repezit să-i prinzi gâtleju-n latul

mâinilor tale alt sfrijit apare

ți-a dat cu-n drug în cap så te doboare

o clipa doar ai inspirat nesațul

acestui aer ce-și oprise zborul

ce-nalt e fagul își îndreaptă-n jos

crengile frânte să îți dea onorul

din bolți ca plumbul curge roșu sos

și-ți spui atunci când te-a luat cocorul

spre cerul trist că lumea e pe dos

Îl cheamă Blitz şi-l trec în neuitare.

De zece ani străbatem lungi trasee,

Pe unde-a dat prin bozii de-o idee

Şi colţul ierbii-nviorat răsare.

A fost întâi năvalnică scânteie,

Să prindă-n zbor un flutur în mişcare.

I-aş ridica din dor de el altare,

Pe unde-a fost, la margini de alee.

Despre acel ce mi-a păzit fiinţa

Nu ar ajunge să aştern un tom.

Şi-a pus pe el răstimpul scurs sentinţa.

Mai e acum o creangă nu un pom.

Îşi stinge-ncet, nestrămutat, putinţa,

Dar mă întreb: e câine sau e om?

O pasăre din mine se ridică
Zbătându-se la uşa coliviei
În care am supus-o agoniei
De-a mă veghea, să nu-mi mai fie frică.
Doar pentru mine, dând frâu larg magiei,
Am vrut să-mi cânte cu făptura-i mică
Îngenunchiat pe firul de arnică
Să aţipesc la pragul veşniciei.
Desfigurată îmi rânjeşte soarta!
Ce frig mai e în suflet şi ce ger
Când înţeleg cât am greşit cu arta
De-a ţintui aripi ce-n lanţuri pier!
Hrăniţi albastre păsări, spargeţi poarta, 
Din gând pierit urcaţi-le pe cer! 

vorbe urzite, liniştea din spaţii

culcată-n magma setei de-a cunoaşte,

când spelbul retor se zbătea să caşte

o gură strâmbă debitând oraţii.

vorbe rostite zborul ce se naşte

din coasta spaimei implorând mutaţii,

vorbe măiestre declanşând ovaţii,

când vanitatea pe artist îl paşte,

vorbe de duh şi vorba care doare,

zdrelindu-ţi carnea când nu poţi găsi

un mal torid şi altul de răcoare,

vorba fântână ca să poţi zidi.

cu toate fac din vorba care moare

un pisc ascuns ce nu-l mai pot sui

Bogat mă vreau pe-o scară a fiinţei,
Dar mă afund în propria-mi durere.
Înţepenesc în scheme austere,
Şi dau prinos şi jertfă neputinţei.
Nu mă disting prin rang şi prin avere
Şi nici prin gestul aprig al voinței.
Lovesc tăcut în poarta cuviinţei
Ce nu-mi primeşte bruma de plăcere.
La colţ de gând rămân cu mâna-ntinsă,
Dar nu primesc obolul aşteptat.
Păşesc timid, cu patima învinsă,
Dar am decis să urc eliberat.
Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,
Din cioburi să compun un trup curat. 

Scriu un sonet. Deplină amăgire

 Că prin canon mai liber mă voi face.
 Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place,
 Modest cârpaci de vorbe şi iubire

 Un gând buimac într-un ungher îmi zace
 Şi nu-i găsesc firava limpezire.
 Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire
 Şi mă aruncă-n lumile opace.
 Trec voci cerşind cărarea neumblată,
 Dar altele, urlând, ademenesc
 Cu zarea lor etern împurpurată.
 Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc,
 Nu-mi amintesc de mine niciodată.
 E semn profund că-ncep să mă trezesc.

Tu cel ce cauţi taina într-o filă 

Cutreierând neistovit izvoade 

Şi năzuieşti spre-adâncile monade

 Spune-mi cinstit: ascunzi sub pleoape milă?

 Tu cel ce-ntinzi necercetate nade 

Pe luciul apei, curgere fragilă

 Şi-ţi treci fiinţa rece şi debilă 

Prin ochiul gol al vastelor năvoade 

Tu ce-mblânzeşti sălbatice feline 

Cu-n singur fir de iarbă din ogor 

Şi vrei să strângi nădejdile ciorchine

 În duhul frunţii, vag şi temător, 

Răspunde-mi, frate, sincer fii cu tine 

Eşti zeu de-acum sau eşti tot muritor?

Lumini fecunde, şoapta nerostită.

Adulmecăm minutele necoapte. 

Dansez cu ea, frumoasa mea din noapte; 

Atingere lascivă, ostenită. 

Îmi spune că e frig. E-un cer de lapte. 

Scot haina şi i-o dau, pe trup sortită.

 În jurul nostru clipa nesfârşită 

Se-aruncă-n gol, înveşmântată-n şoapte .

 O însoţesc. Icoană luminată. 

Stă singură-n odaia de pe mal. 

O părăsesc în noaptea nevegheată. 

A doua zi revin în ceas oval 

La geamul ei de linişte visată. 

Doar o bătrână e...şi nici un val.