Poate crede cineva că România are 2,5 milioane de locuințe neocupate? De ce s-ar întâmpla acest lucru? Mult mai probabil este ca între statistică și economia reală să fie o diferență ca de la cer la pământ.

Zilele acestea, o cifră a atras atenția. Este vorba despre 2,5 milioane de locuințe care sunt neocupate. Informația apare în datele culese cu ocazia recensământului populației și locuințelor realizat de Institutul de Statistică.

Cifra în sine și situația sunt ciudate, pentru că este greu de crezut că un sfert din locuințele din România sunt goale, adică nu locuiește nimeni în ele.

Primul lucru pe care ar trebui să îl clarifice chiar INS este felul în care a calculat această cifră. Dacă ne amintim metodologia realizării recensământului putem crede că s-a ajuns la cifra de 2,5 milioane de locuințe neocupate prin prelucrarea datelor, respectiv prin declarația cetățenilor sau ca urmare a unei discuții cu recenzorul.

Ce ne arată acest lucru? Că locuințele goale sunt declarate de cetățeni, dar realitatea din teren nu este neapărat și verificată, pentru că nu aceasta a fost menirea recensământului. Adică, la modul propriu, o locuință este nelocuită doar dacă se constată că pentru o perioadă de timp consumul de utilități (apă, energie electrică) a fost zero. Aceasta este realitatea care poate spune că o locuință este goală, neocupată.

Cu siguranță, însă, înregistrările statistice nu au avut în vedere verificarea folosirii sau nu a utilităților, ci doar o declarație a proprietarilor sau chiriașilor.

În aceste condiții, așa-numitele locuințe neocupate pot fi incluse în mai multe categorii. Primul lucru șocant este chiar numărul foarte mare de locuințe goale. Dar, foarte probabil, o parte dintre ele nu sunt în realitate neocupate, ci dimpotrivă. Adică, o parte dintre ele sunt închiriate „la negru”, fără un contract încheiat între părți și fără un contract care să fie înregistrat la fisc.

O altă categorie ar putea fi aceea a închirierii către rude, cu titlu gratuit. În sensul că pentru o perioadă într-o casă a proprietarului pot locui una, două sau mai multe rude. În acest caz, proprietarul și cei care locuiesc în casa acestuia nu încheie niciun contract.

Este limpede că o parte din aceste case incluse în categoria nelocuite sunt chiar goale. Adică, sunt români care au plecat să lucreze în afara țării și care și-au lăsat locuința goală, fără a se gândi să o închirieze. Sunt case care rămân nelocuite pentru că proprietarii au decedat, iar moștenitorii fie se gândesc ce să facă cu respectivul activ imobiliar, fie pur și simplu nu sunt moștenitori.

Toate categoriile de locuințe goale sunt cu atât mai valabile dacă avem în vedere că jumătate din aceste bunuri imobiliare se află în mediul rural. Acolo, mizele sunt mult mai mici decât în orașe, în sensul că închirierea se face într-o proporție mai redusă și la tarife mai mici decât în spațiul urban.

Stocul de locuințe neocupate aduce în discuție alte câteva teme. Este vorba despre o reconsiderare a pieței imobiliare. Cele 2,5 milioane de locuințe neocupate ar trebuie să intre, mai devreme sau mai târziu, în circuitul imobiliar, adică să fie vândute sau închiriate. Numărul acestor case este, însă, atât de mare, încât ar trebui să influențeze semnificativ piața imobiliară, respectiv numărul de tranzacții și prețul. Este absurd să credem că 2,5 milioane de locuințe sau, în special, 1,1 milioane din mediul urban constituie un bun pasiv de care proprietarii uită pur și simplu ani de zile și nu îl folosesc nici pentru închiriere, nici pentru vânzare.

Pare puțin probabil ca atât de mulți proprietari de locuințe să nu încerce să își valorifice investițional casa sau casele. Fără să vrea, INS a lansat un subiect important pentru economie. Este clar că o parte din locuințe sunt neocupate din motive diverse. Dar, este datoria instituțiilor statului să descopere câte din locuințe sunt închiriate „la negru”, pentru că văzând numărul atât de mare de case „goale” ne putem imagina că fenomenul evaziunii este pe măsură.