Guvernul a acordat o serie de derogări de la măsurile de blocare a angajărilor și de înghețare a salariilor la stat. Companiile cu capital de stat au primit dreptul să mărească veniturile salariale și să își crească numărul de angajați. Riscul este ca și alte categorii profesionale să ceară aceleași schimbări.

Guvernul a făcut un pas înapoi. Săptămâna trecută, la ședința Executivului a fost adoptată o ordonanță de urgență care modifică ordonanța trenuleț. Concret, noul act legislativ relaxează condițiile impuse de ordonanța, adoptată la sfârșitul anului trecut, unor companii și categorii profesionale.

Astfel, companiile cu capital majoritar de stat vor putea să crească salariile angajaților. Formulările ordonanței sunt alambicate, dar din ele se poate înțelege că fondul de salarii poate crește cu procentajul de creștere al salariului minim. Să reamintim că salariul minim a crescut la începutul acestui an, de la 3.700 la 4.050 lei, cu 9,5%, și de multe ori credem că nivelul salariului minim influențează doar câteva sectoare economice. Iată că, de fapt, salariul minim poate avea un efect semnificativ în economie.

Derogările de la ordonanța trenuleț sunt generoase. Ele se referă la companiile care au înregistrat profit în unul din ultimii trei ani, care au activități pentru industria de apărare, care derulează investiții strategice și care implementează proiecte finanțate cu fonduri europene plus cele listate la Bursa de valori București. Toate aceste întreprinderi nu doar că pot crește salariile, dar pot mări și numărul de angajați prin ocuparea posturilor vacante.

Dar, parcă, pentru a nu rata nicio companie de stat guvernul oferă și celor care care au pierderi posibilitatea de a mări salariile cu condiția să reducă nivelul pierderilor cu 5% față de anul trecut. O condiție care nu pare foarte greu de realizat.

Ordonanța de urgență adoptată de guvern este efectul protestelor și grevelor anunțate la câteva companii energetice importante, Transelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz, Hidroelectrica la care se adaugă Metroul din București.

Evident că o grevă la companiile energetice ar fi o amenințare serioasă pentru economia autohtonă, dar cedarea guvernului nu este nici ea de bun augur. În ultimă instanță, companiile de stat pot avea o politică proprie de salarizare, dar măsurile luate de guvern anul trecut doreau să fie un exemplu pentru întregul sector de stat (administrație centrală și locală plus companii) că Executivul își dorește să reducă sau măcar să țină sub control cheltuielile bugetare și să crească veniturile.

Indirect, o plafonare a salariilor din companiile de stat ar fi însemnat un profit mai mare și implicit un impozit mai mare plătit către buget. Este, însă, adevărat că în ultimii ani, guvernul a luat cât a vrut, adică tot mai mult, din profiturile înregistrate de companiile cu capital de stat.

Guvernul a mai făcut concesii și pentru unele categorii de angajați bugetari. Polițiștii, militarii și salvatorii montani vor fi plătiți dacă lucrează în zilele care sunt în mod legal libere. Ordonanța trenuleț a încercat să înlocuiască plata cu oferirea de zile libere.

Totodată, Executivul a deblocat și angajările în sistemul de sănătate. De altfel, guvernele din ultimii ani au eșuat constant în încercarea de a păstra constant numărul angajaților la stat.

Sunt trei concluzii care se pot trage în acest moment. Prima este că derogările acordate de guvern pot duce la un efect al „bulgărelui de zăpadă”, adică și alte categorii bugetare să facă presiuni pentru a fi exceptate de la măsurile luate anul trecut de Executiv. A doua este că nu trebuie să ne facem iluzii în ceea ce privește numărul salariaților din sectorul public. Va crește indiferent de ordonanțele guvernului. A treia: marea problemă este ce se oferă din bugetul public. Dacă recompensele sunt prea generoase, mai mari decât poate plăti economia reală, ele ar trebui temperate. Pentru că după ce au fost acordate va fi foarte greu să fie retrase.

Partidul AfD este practic izolat pe scena politică germană înainte de alegerile de duminică, 23 februarie a.c.. Lidera AfD este un amestec bizar de conservatorism cu progresism și de liberalism cu anti-europenism. Rezultatul este mai mult o vedetă rock decât un lider politic.

Duminică, 23 februarie a.c., ochii lumii vor fi ațintiți asupra Germaniei pentru a vedea rezultatele votului care va decide noul Bundestag și modul în care se vor împărți cele 640 de locuri în parlamentul federal.

Sondajele de opinie arată că Uniunea Creștin-Democrată (CDU) este creditată cu 30% din voturi, ceea ce face ca Friedrich Merz, liderul partidului, să aibă cele mai mari șanse să fie următorul cancelar. Bineînțeles, dacă nu vom avea vreo surpriză „în stil românesc”.

CDU este urmată de partidul Alternative für Deutschland (AfD) care este creditat cu 20-21% din intenția de vot. Scena politică germană nu oferă astăzi nicio șansă pentru ca AfD să intre la guvernare, pentru că nicio forță politică nu și-a anunțat intenția de a colabora cu un partid considerat extremist. Dar, analiștii politici prognozează că de fapt AfD își netezește calea pentru alegerile din anul 2029.

De altfel, starul acestor alegeri este președinta AfD, Alice Weidel. În vârstă de 46 de ani, este absolventă a Universității din Bayreuth, un mic orășel din landul Bavaria, acolo unde și-a făcut și teza de doctorat cu tema sistemul de pensii din China. Weidel este economistă, a lucrat pentru Goldman Sachs și apoi, la sfârșitul anilor 2000, a fost angajată timp de șase ani la Banca Chinei, perioadă în care a învățat și limba mandarină.

Dincolo de susținerea din partea lui Elon Musk, Alice Weidel a fost supranumită fie „doamna de fier”, cu referire la Margaret Thatcher, fie „prințesa de gheață” sau chiar „cancelara inimilor”. Toată „floarea cea vestită” a politicienilor conservatori s-a grăbit să își arate susținerea pentru Alice Weidel numind-o în feluri diferite, precum „speranța” Germaniei sau „viitorul” acestei țări.

Partidul AfD are din punct de vedere economic un program de sorginte liberală, adică propune reducerea taxelor și scăderea intervențiilor statului. De altfel, partidul a fost creat de profesori și economiști ultraconservatori din Germania de Vest și s-a dorit să fie o alternativă la CDU, condus atunci de Angela Merkel.

AfD își propune prin program să înlăture barierele comerciale (probabil că Musk nu a văzut acest punct), să mențină și să respecte frâna de îndatorare din Constituția germană, să scadă cheltuielile statului și să desființeze impozitul pe avere. Până aici este o linie liberală pronunțată.

Dar, Alice Weidel completează ideile economice cu un discurs anti-imigrație: limitarea dreptului la azil, controale la frontiere, reducerea alocațiilor sociale pentru refugiați și chiar inventarea unui termen „remigrație”, care nu înseamnă altceva decât expulzarea imigranților în țările de origine.

AfD și Alice Weidel vorbesc și despre ieșirea Germaniei din Uniunea Europeană criticând Bruxelles-ul pentru „de-democratizare, centralizare, suprareglementare și o economie planificată ilegitimă”. AfD critică statutul Germaniei de net contributor la bugetul Uniunii Europene și faptul că regulile fiscale ale Pactului de Stabilitate și Creștere nu se respectă. Dar, economiștii avertizează că o astfel de abordare ar duce la pierderea a milioane de locuri de muncă. Totodată, programul partidului ignoră avantajele economice pe care Germania le are în calitate de membră a Uniunii Europene.

Desigur, mass-media a notat micul paradox al doamnei Alice Weidel, care dincolo de discursul său cu accente puternic conservatoare, are un parteneriat civil cu o femeie din Sri Lanka, au înfiat împreună doi copii și trăiesc în Elveția.

Alice Weidel și-a construit o aură între politician și star rock. La o întâlnire cu simpatizanții partidului, presa internațională notează că s-a cântat „Alice für Deutschland” care rimează cu „Alles für Deutschland”, Toți pentru Germania, un slogan al Partidului Nazist, interzis astăzi. Desigur, exagerările nu sunt bune nici în cazul AfD, iar partidul este marginalizat pe scena politică germană. Așadar, cel mai înțelept este să așteptăm rezultatul alegerilor de duminică, 23 februarie a.c.

În timp ce unele sindicate din companii de stat anunță greve și tensiunea politică este în creștere, sunt firme care își programează investiții majore. Este un semnal de încredere important în condițiile incertitudinilor din economie și din mediul politic.

Este cel puțin interesant ca din când în când să faci o selecție a știrilor săptămânii. Ar putea părea că nu au neapărat legătură între ele, dar totuși informațiile puse una lângă alta ne arată cât de diferite sunt preocupările societății românești.

Așadar, au apărut așa-zise provocări pe rețele sociale în care cei care se tăvălesc desculți și parțial dezbrăcați în zăpadă ne spun că este un nou mod de a avea libertate.

Tensiunea crește. Extremiștii fac liste cu „sorosiști”, iar „sorosiștii” îi arată cu degetul pe extremiști. Un posibil viitor candidat la președinție a declarat că va interzice rețeaua Soroș în România. Ce o fi însemnând acest lucru, doar politicianul știe, dar extremiștii visează la momentul în care vor avea puterea.

Sindicatele de la Metrou au făcut o grevă de exces de zel cerând creșterea salariilor și o finanțare corespunzătoare a companiei. Oare la ce se referă când vorbesc despre „o finanțare corespunzătoare” dacă ne gândim că la începutul anului tariful unei călătorii cu metroul a crescut de la 3 la 5 lei și jumătate din cheltuielile companiei se acoperă prin subvenții?

Guvernul vrea să aplice o legislație nouă, adoptată ca un jalon din PNRR, prin care cere ca veniturile salariale ale directorilor companiilor de stat și ale membrilor Consiliului de administrație să fie calculate în funcție de mai mulți indicatori de performanță.

Această încercare de schimbare a primit un răspuns rapid. Sindicatele din companiile Transelectrica și Smart au anunțat declanșarea grevei începând cu data de 10 martie a.c.. Rolul companiei Transelectrica este esențial în cadrul sistemului energetic național. Nu doar că este întreprinderea care asigură transportul energiei electrice în țară și în relația cu sistemele europene, dar Transelectrica are și statutul de dispecer național.

Ce vor angajații de la Transelectrica? Este o listă lungă de revendicări, dar din ea spicuim câteva: nu au crescut salariile cu 300 lei pentru fiecare angajat începând cu luna decembrie 2024, nu a crescut cuantumul diurnei la 200 lei pe zi, nu se acordă două zile libere plătite pe an pentru rezolvarea unor probleme medicale sau personale, nu s-a acordat o creștere a salariului brut cu 400 de lei, o dată la cinci ani, nu se acordă o serie de bonusuri și sporuri, dar, în schimb, fiecare angajat al companiei primește sume în bani echivalentul a 6.000 de kWh pe an.

O altă știre ne arată, însă, că directorii Transelectrica au o indemnizație lunară de aproximativ 42.000 lei brut, iar membrii Directoratului au în plus echivalentul în lei a 1.250 euro lunar pentru cheltuieli de transport și chirie.

De asemenea, este relativă „înghețarea” angajărilor în administrația centrală, pentru că numărul funcționarilor crește în continuare, iar concursurile de angajare din unele instituții nu s-au oprit.

În tot acest timp, în care sindicatele din unele companii de stat și instituții publice vor să scape de aplicarea ordonanței trenuleț, folosind chiar și șantajul grevei, în care prăpastia ideologică între simpatizanții politici crește, o companie cu capital austriac la care statul român încă mai deține o participație semnificativă, anunță investiții de 750 milioane de euro în următorii cinci ani. Scopul acestor investiții este să producă combustibili sustenabili. La această sumă se adaugă și investițiile pe care compania le face deja pentru exploatarea resurselor energetice din Marea Neagră.

Un alt exemplu este anunțul făcut de o mare rețea comercială care va inaugura 200 de supermarketuri, în următorii cinci ani. Chiar dacă un supermarket nu este o uzină sau fabrică, proiectele de extindere pe piața locală arată încrederea în economie și în societate. Este o adevărată minune că investitorii români sau străini mai au încredere să se dezvolte pe piața locală, în situația în care incertitudinile politice și economice sunt mari.

Un nou caz controversat din industria criptomonedelor este în atenția publică. De data aceasta, în centrul său se află chiar președintele argentinian. Va fi acest scandal fatal pentru cariera politică a lui Javier Milei?

Președintele Argentinei, Javier Milei, a dat de belea. După ce a reușit să stăpânească inflația, după ce a redus deficitul bugetar și a restructurat administrația, Milei este în centrul unei anchete care ar putea să ducă la suspendarea sa de către Parlament.

La sfârșitul săptămânii trecute, președintele argentinian a promovat în postările de pe rețelele sociale criptomoneda libra. Milei a scris că libra va stimula economia țării prin finanțarea întreprinderilor mici și mijlocii și a antreprenorilor.

Evoluția criptomonedei a fost rapidă. Într-o singură zi, după recomandările președintelui, valoarea libra a crescut la 50 de dolari, iar după ce Javier Milei și-a șters postările valoarea monedei virtuale a scăzut dramatic până la 0,50 de dolari. Un reprezentant al unei organizații neguvernamentale argentiniene a declarat că 40.000 de persoane au pierdut aproximativ patru miliarde de dolari.

Nu este pentru prima oară când persoane de rang înalt se joacă cu criptomonede. Elon Musk a tot manipulat o monedă virtuală sub numele de câine în așa fel încât mulți așa-ziși investitori îl luau în serios pe Musk și cumpărau sau vindeau în funcție de postările sale. Bineînțeles că Musk ieșea în câștig, iar unii cumpărători pierdeau. Dar, pentru că piața cripto este nereglementată, nimeni nu a spus nimic.

Înainte de învestire, președintele american și soția sa și-au lansat propriile monede virtuale. Unii au cumpărat, dar alții au fost furioși susținând că Trump își bate joc de piața criptomonedelor. Dar, povestea s-a uitat repede.

În schimb, mișcarea lui Javier Milei nu poate fi trecută cu vederea. Încă de la sfârșitul săptămânii trecute, avocații păgubiților au acționat. Ei consideră că postările președintelui argentinian au fost un caz clasic de manipulare, adică o personalitate politică sau economică promovează un activ, după care „îl lasă din brațe”. Rezultatul este că omul care manipulează cumpără și vinde la timp și se alege cu bani după toată mișcarea de piață.

Un judecător a început o investigație a cazului, coaliția politică de opoziție a anunțat că va face toate demersurile politice pentru a-l demite pe președinte, iar un reprezentant oficial al lui Javier Milei a declarat că președintele nu a făcut nimic altceva decât să susțină antreprenorii locali care doresc să lanseze un proiect în care investesc și creează locuri de muncă.

Totodată, co-fondatorul platformei Meteora, care a lansat criptomoneda libra a demisionat. Acesta este și co-proprietarul unei alte platforme numită Jupiter autointitulată „una dintre cele mai mari platforme de tranzacționare descentralizate și una dintre cele mai active comunități în domeniul cripto”.

Co-fondatorul Meteora și Jupiter a declarat că nimeni dintre angajați nu a efectuat tranzacții privilegiate, nu a avut abateri financiare și nici nu a primit monede cripto în mod necuvenit. Și a adăugat că o firmă de avocatură independentă va investiga situația și va publica un raport cu concluziile.

Pe partea sa, Javier Milei a fost dintotdeauna un susținător declarat al criptomonedelor. Dar cazul libra îl pune pe președintele argentinian într-o situație extrem de delicată. A fost manipulare de piață sau o susținere nevinovată a unor antreprenori locali? Judecătorul va investiga, politicienii din opoziție i-au lipit deja eticheta de vinovat, iar cei care au pierdut bani „pe mâna lui” sunt furioși.

În același timp, cazul Milei nu este decât o filă dintr-un dosar mult mai amplu. Dorința unei părți a publicului de a se îmbogăți peste noapte este hrănită de criptomonede. Au fost multe situații în care investitorii au pierdut bani. De aceea, dosarul Milei nu este decât unul mai celebru, dar clasic în care niște așa-ziși investitori „au căzut la mijloc”.

Creșterea economică a României în 2024 a fost de doar 0,9%, cel mai slab rezultat din ultimii ani, iar perspectivele pentru 2025 sunt nesigure. Anul acesta, reducerea deficitului bugetar și incertitudinile externe, precum posibilele tarife vamale impuse de Trump și aprecierea dolarului, complică situația. În aceste condiții, guvernul va trebui să dea dovadă de o rigurozitate bugetară sporită pentru a evita noi turbulențe economice.

Cifrele economice nu ne dau multe motive de optimism. La sfârșitul săptămânii trecute au fost publicate datele privind creșterea economică în anul 2024. Ritmul a scăzut foarte mult.

Anul trecut, creșterea economică a fost de doar 0,9%, conform datelor Institutului Național de Statistică. De altfel, pe parcursul întregului an 2024, cifrele de creștere au fost sub 1%, în timp ce în anul 2022 creșterea oscila între 4% și 5%, iar în 2023 între 2% și 3%.

Marea îngrijorare este, însă, legată de anul acesta, pentru că nu este clar care ar putea fi pârghiile de creștere de la 0,9%, anul trecut, la 2,5%, în 2025. Analiștii mizează pe două motoare: un an agricol bun și o creștere a absorbției fondurilor europene. Rămâne de văzut dacă aceste speranțe se vor materializa și dacă agricultura și banii europeni vor fi suficiente pentru a susține o creștere economică atât de mare față de anul trecut.

De altfel, procentajul de creștere cu doar 0,9% din anul 2024 este cel mai mic după 2012, când economia traversa încă o criză majoră și creștea cu numai 0,6%. Lăsăm la o parte, bineînțeles, anul 2020, anul crizei sanitare, atunci când economia a avut o scădere cu 3,7%.

Mai îngrijorător este că anul trecut, așa după cum au remarcat experții, stimulul fiscal transmis în economie a fost de 8,6% din PIB, adică aproximativ 153 de miliarde de lei, pentru a obține o creștere economică de numai 0,9%.

Anul acesta, România este obligată să reducă deficitul bugetar până la 7% din PIB. În aceste condiții, se va putea atinge o creștere economică de 2,5%? Este greu de crezut.

Nici inflația nu dă semne de scădere. În decembrie 2024, rata inflației a fost de 5,14%, în creștere față de luna precedentă. În ianuarie 2025, inflația a coborât la 4,95%, dar ne putem întreba dacă va urma o evoluție în „dinți de ferăstrău”, adică urcări și coborâri?

Ceea ce știm, deocamdată, este că Banca Națională a României și-a mărit ținta inflației pentru anul acesta la 3,5% și, în același timp, a menținut rata dobânzii-cheie la 6,5%, ceea ce ne arată că rămâne precaută. Cu alte cuvinte, așteaptă să vadă rezultatele politicii fiscale, respectiv reducerea deficitului bugetar, înainte de a acționa în sensul reducerii dobânzii-cheie.

În continuare inflația este influențată de factori interni și externi. De exemplu, pe plan intern, va trebui să vedem care va fi decizia în materie de plafonare a tarifelor energetice și, mai ales, care vor fi efectele asupra economiei în ansamblu.

Pe plan extern, influențele pot veni de la prețul țițeiului sau de la aprecierea dolarului în raport cu moneda europeană, situație în care mărfurile energetice ar deveni mai scumpe pentru europeni (inclusiv pentru România), care își plătesc facturile produselor din import în dolari.

Anul trecut, producția industrială a României a scăzut cu 1,5%, al treilea an consecutiv în care se află pe minus. Desigur, am putea spera că în 2025 industria ar putea să crească, ceea ce ar fi un plus pentru creșterea economică, măcar prin efectul de bază.

Dar, să fim realiști. Creșterea producției industriale depinde în mod covârșitor de comenzile care vin de la partenerii europeni, iar din acest punct de vedere, Europa are propriile probleme, deci ar trebui să nu mizăm prea tare pe comenzile noi care vin din statele membre occidentale, în special Germania, Franța sau chiar Italia și Spania.

De altfel, agenția de rating Scope trece în revistă provocările cu care se confruntă Europa în acest an. Este vorba despre posibilele tarife vamale ale lui Trump care pot încetini sau complica lanțurile de aprovizionare, despre creșterea cheltuielilor cu apărarea, despre fragmentarea politică atât la nivel european, cât și între Europa și SUA și despre tendința de apreciere a dolarului, care ar scumpi împrumuturile și mărfurile energetice. După cum se poate vedea, auspiciile economice interne și europene nu sunt dintre cele mai favorabile. Este un motiv în plus să ne așteptăm din partea guvernului la multă rigurozitate bugetară.

Sunt companiile din sectorul industrial mai deosebite decât alte ramuri economice? Ar trebui să fie mai mult în atenția specialiștilor și vizitate mai des? De ce nu, doar că lucrurile interesante dintr-o companie nu se mai întâmplă în fabrici și uzine.

Dragoș Damian, președintele-director general al companiei farmaceutice Terapia din Cluj-Napoca și director executiv al Patronatului Producătorilor Industriali de Medicamente din România, a fost numit consilier onorific al premierului. Dl. Damian este de multe ori și un comentator nonconformist, cu opinii puternice, uneori chiar în contrasens cu ideile comune ale mediului de afaceri. Cu siguranță, chiar dacă ești sau nu de acord cu unele viziuni exprimate de Dragoș Damian, trebuie spus că acesta are una dintre vocile mediului de afaceri care este ascultată.

De altfel, la sfârșitul săptămânii trecute, Dragoș Damian a scris un comentariu cu titlul: „Numirea mea la cancelaria prim-ministrului este o recunoaștere a eforturilor, uneori supraomenești, făcute de specialiștii care lucrează în fabricile și uzinele din România”. OK. Este posibil să fie așa, dar vom vedea acest lucru în funcție de rezultate.

Trebuie spus că Dragoș Damian este un mare susținător al procesului de reindustrializare a României. A pledat de nenumărate ori pentru investiții în sectorul industrial. Programul de guvernare include și el un capitol referitor la ambiția reindustrializării, dar toate aceste obiective se pot dovedi greu de atins din cauza constrângerilor bugetare din următorii ani.

Un lucru, însă, m-a surprins neplăcut la comentariul dlui Damian. Și anume când se referă la „cei cinci-șase hipsteri”, după cum îi numește, „profesori, analiști și consultanți în economie, care prevăd la televizor sfârșitul României” și se întreabă „când au intrat ultima dată într-o fabrică sau uzină?”.

Ideea cu intratul într-o fabrică este extrem de folosită pe rețelele sociale. Mi s-a întâmplat de mai multe ori ca atunci când un cititor era nemulțumit de ideile prezentate în articolul meu, care vorbea despre creșterea inimaginabilă a deficitului bugetar, despre explozia datoriei publice, despre nevoia de restructurare a aparatului bugetar, îmi adresa întrebarea considerată fatală: „când am fost ultima dată într-o fabrică?” Acesta era argumentul final, de nezdruncinat care arăta lipsa mea de pricepere în ceea ce privește industria, cunoștințele mele vagi și, în ultimă instanță, chiar ignoranța mea în ceea ce privește economia reală.

Am o veste proastă pentru cei care cred că astăzi este esențial să mergi în fabrici și uzine. Sunt analiști, consultanți, profesori sau chiar jurnaliști care pot judeca performanța unei întreprinderi după datele publice pe care le au la dispoziție. Cifra de afaceri, vânzările, comenzile noi, acționarii, conducerea companiei, profitul, numărul de salariați, cota de piață, produsele noi implementate în producție sunt indicatori care spun mai mult decât vizita într-o fabrică.

În fond, la urma urmei, ce ai putea vedea într-o fabrică? La un producător de medicamente vei găsi niște angajați care lucrează pe linia de ambalare, la o firmă din industria auto ai putea vedea, dacă ai noroc și acceptul conducerii, niște roboți industriali care deservesc banda de producție, iar la o fabrică de textile vei trece printre bancurile de lucru la care sunt aliniate îndeosebi muncitoare care lucrează la mașini de cusut.

Este benefic să vizitezi fabrici sau uzine, dar, ceea ce contează astăzi pentru companii nu este la vedere, ci în birourile în care se creează produse noi, inovatoare, în zona de cercetare-dezvoltare sau în departamentele care gândesc strategiile de marketing. Pentru că un produs oricât de bun ar fi, dacă nu știi să îl vinzi nu valorează doi bani. Deci, fabrica nu este decât o „cochilie” în care se execută niște produse. Adevăratul progres, care merită înțeles, se poate afla acolo unde se inovează produsele și se decid strategiile de vânzare. Dar, acestea sunt secrete industriale pe care companiile le ascund cu sfințenie.

În rest, desigur, ne dorim ca dl. Damian să-l poată convinge pe premier ca guvernul să facă măcar un pas concret în materie de reindustrializare. Dacă nu va fi posibil, poate măcar să insiste ca guvernul să introducă principiile guvernanței corporative la toate companiile de stat, pentru ca analiștii să găsească indicatori economici transparenți ai acestor întreprinderi și nu să meargă neapărat în vizită la fabrici și uzine.

Uniunea Europeană a prezentat tabloul de bord al regiunilor din punctul de vedere al dezvoltării. București-Ilfov este pe primele locuri la nivel european, dar decalajul de dezvoltare între regiunile României este încă mare.

Institutul Eurostat a publicat datele privind nivelul de dezvoltare a regiunilor europene. Informațiile sunt raportate la anul 2023 și sunt calculate pe baza indicatorului produs intern brut pe cap de locuitor prin metoda parității puterii de cumpărare (PPC).

Trebuie spus că utilizarea metodologiei de paritate a puterii de cumpărare a adus în ultima perioadă mai multe performanțe pentru economia românească. Și anume, România a depășit Polonia la indicatorul PIB pe locuitor pe baza parității puterii de cumpărare.

Metoda PPC are o particularitate și anume moderează performanța economică absolută definită prin PIB nu doar cu numărul locuitorilor, ci și cu raportul dintre veniturile salariale și prețuri.

Indicatorul are avantaje și dezavantaje. Pe de o parte, oferă o imagine comparativă a nivelului de dezvoltare pentru o țară sau pentru o regiune, pe de altă parte, amendează performanța în valoare nominală în favoarea unor factori calitativi.

Să ne întoarcem, însă, la regiunile Uniunii Europene. Ca de obicei în ultimii ani, București-Ilfov aproape șochează prin performanța obținută, respectiv de aproape două ori mai mult, 190%, decât media europeană. Totodată, este de reținut că în perioada 2020-2023 avansul Bucureștiului este impresionant de la 165% la 190%. Trebuie spus că Bucureștiul întrece multe regiuni europene. Este peste Budapesta, Viena, aproape peste toate regiunile germane și mai mult decât multe regiuni din Europa. București este sensibil egal cu Praga, Bruxelles și Hamburg.

Culmea este că Bucureștiul creează o problemă chiar prin nivelul său de dezvoltare pentru că restul regiunilor țării sunt mult mai jos decât Capitala. Adică, regiunea Nord-Est este la jumătatea mediei europene, 47%, iar cea de Nord-Vest ajunge la 71% din media europeană.

Decalajul de dezvoltare între regiuni este un sindrom al României, iar progresele privind reducerea diferențelor nu sunt foarte vizibile. În această materie, politicile europene, derulate prin fonduri comunitare, sunt mai coerente decât cele naționale.

Cu toate acestea, România are o medie pe țară de 78% din cea europeană, ceea ce o plasează mult deasupra Bulgariei sau Greciei, peste Croația și vestea bună depășește cu puțin Polonia și Ungaria, care sunt, amândouă, la 77% din media europeană. Desigur, diferențele sunt nesemnificative, dar ele sunt totuși în favoarea României, după ce câteva decenii la rând foste state socialiste devansau țara noastră.

Pe primele două locuri se află regiuni din Irlanda și Luxemburg. Sunt cazuri speciale, în sensul că Luxemburg, Praga, Bruxelles sau chiar București au un PIB pe cap de locuitor mare, pentru că sunt așa-numite orașe magnet, adică atrag investiții și forță de muncă din regiune sau chiar din întreaga țară.

În Irlanda, sunt prezente multe companii multinaționale care fac ca majoritatea indicatorilor economiei irlandeze să arate excelent, dar veniturile bugetare ca procentaj din PIB să fie cele mai mici din Uniunea Europeană. Germania este remarcabilă prin constanța majorității landurilor acestea situându-se peste sau puțin sub media europeană.

Sunt, bineînțeles, și regiuni europene sărace. Astfel, pe ultimele locuri se află două regiuni franceze, două din Bulgaria și una din Grecia.

În concluzie, România este în progres, cu rezultatul cu totul excepțional al Bucureștiului. La nivelul țării, indicatorul PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare situează economia românească într-o zonă de mijloc, dar deasupra câtorva state membre cu care România în mod tradițional intră în concurență la majoritatea indicatorilor economici. România crește, ușor dezordonat, cu decalaje destul de mari între regiuni, nu foarte rapid, dar crește.

Europa are nevoie de o analiză a industriei de apărare. Raportul Draghi arată punctele forte și cele slabe ale sectorului de apărare din statele membre. Concluzia este că Europa are nevoie de mai multă Europă și în materie de apărare.

Ieri, am avut imaginea clară a viitoarei schimbări a strategiei de apărare americane și implicit a NATO. Declarațiile oficialilor americani din administrația Trump arată limpede că funcționarea NATO se va modifica. În acest context, întrebarea este: ce are de făcut Europa?

Pentru o serie de răspunsuri la această întrebare trebuie să ne întoarcem la raportul Draghi de anul trecut care se referă atât la competitivitatea Uniunii Europene, cât și la securitatea statelor membre. Raportul Draghi constată, printre altele, rămânerea în urmă a Europei în materie de inovație, dependența de materiile prime critice din alte state și legăturile acestor domenii cu industria de apărare europeană.

Care este situația industriei de apărare europene și care sunt soluțiile pentru creșterea ei? Europa se confruntă cu un război convențional la granița de est și cu un război hibrid pe întregul teritoriu. Raportul Draghi notează că doctrina strategică a SUA se îndepărtează de Europa și se concentrează pe Pacific, fapt pe care îl vedem confirmat în aceste zile.

Europa a avut o perioadă prelungită de pace și a beneficiat de umbrela de securitate a Americii ceea ce a permis ca statele membre să poată aloca mai multe fonduri publice către dezvoltarea sistemelor de asistență socială sau de sănătate publică. Rezultatul a fost că doar 10 state membre cheltuiesc mai mult de 2% din PIB pentru apărare, în conformitate cu angajamentele NATO.

Raportul Draghi arată că dacă anul trecut toate statele membre ar fi ajuns la o alocare de 2% din PIB cheltuielile ar fi crescut cu 60 miliarde de euro. Statele europene au nevoie de alocări suplimentare pentru a crește capacitățile de apărare pierdute din cauza subinvestițiilor și pentru a reface stocurile epuizate. Comisia Europeană a calculat că în următorul deceniu va fi nevoie de investiții în industria apărare de aproximativ 500 miliarde de euro.

Totuși, sectorul de apărare european este competitiv la nivel global. Unele produse și tehnologii sunt mai bune decât cele fabricate în America. Este vorba despre tancuri, submarine convenționale, tehnologiile folosite în șantierele navale sau aeronavele de transport. Problema europeană este că în pofida faptului că are cheltuieli generale de apărare mai mari decât SUA acestea nu sunt concentrate pe inovare. Astăzi, apărarea este o industrie înalt tehnologizată, caracterizată de inovare. De exemplu, începând cu anul 2014, SUA au acordat prioritate cheltuielilor de cercetare și dezvoltare față de celelalte cheltuieli militare.

Astfel, în anul 2023, SUA au alocat 140 miliarde de dolari pentru cercetare, dezvoltare, testare și evaluare, adică 14% din totalul cheltuielilor de apărare. În schimb, Uniunea Europeană a cheltuit doar 10 miliarde de euro (4,5% din total) pentru cercetare-dezvoltare în domeniul apărării.

De asemenea, industria de apărare europeană este fragmentată, în sensul că este dominată de jucători naționali care operează pe piețe relativ mici. Fragmentarea creează două dezavantaje majore. Primul, o industrie fără companii de anvergură are o problemă pentru că vorbim despre un sector intensiv în capital și cu cicluri lungi de recuperare a investiției. O creștere a cheltuielilor ar aduce un paradox și anume că statele membre s-ar concura între ele pentru achizițiile de apărare.

Al doilea dezavantaj al fragmentării industriei de apărare este lipsa standardizării și interoperabilității echipamentelor militare. Analiza arată că în Ucraina europenii au livrat 10 tipuri diferite de obuziere ceea ce a dus la o reală problemă de utilizare a lor. De asemenea, statele membre operează 12 tipuri de tancuri de luptă, în timp ce SUA produc doar unul singur. Este grăitor și ne arată că decizia consolidării sistemului de apărare european trebuie luată concomitent cu hotărârea de a avea o Europă mai unită, mai multă, mai federală. Dacă, bineînțeles, va fi posibil.

Modificarea unui Ordin al ANAF poate să îi ducă la închisoare pe contribuabili. Dacă în 15 zile, aceștia nu prezintă documentele solicitate de fisc printr-o somație, pot face închisoare între un an și șase ani. Ordinul ANAF ar putea deschide calea unor abuzuri și, de aceea, ministrul finanțelor ar trebui să îl modifice.

Ieri, ANAF a publicat un Ordin care modifică substanțial legislația care reglementează relația dintre fisc și contribuabili. Dincolo de aspectele tehnice ale Ordinului ANAF, modificarea este ușor de explicat.

Așadar, practica de până acum era aceea ca fiscul să trimită o invitație contribuabililor la sediul administrației pentru a prezenta documentele necesare clarificării verificărilor financiare, fiscale sau vamale.

ANAF susține pentru justificarea noilor prevederi că în nenumărate situații, contribuabilii nu au dat curs solicitărilor inspectorilor fiscali de a prezenta documentele cerute. Înțelegem acest lucru. Mulți contribuabili poate că au ignorat invitațiile ANAF, ceea ce, să recunoaștem, nu este normal. Este clar că legislația trebuie să descurajeze posibilitățile contribuabililor de a evita prezentarea documentelor solicitate în vederea continuării inspecției.

Dar, de aici până la noua sancțiune introdusă prin Ordinul ANAF este un pas foarte mare. Concret, noua legislație face două schimbări. Prima, Ordinul ANAF introduce un document numit somație, după invitație.

Nu este doar o chestiune de lingvistică. După ce fiscul trimite invitația, urmează somația. Iar dacă și somația este ignorată de contribuabil timp de 15 zile, atunci, a doua schimbare introdusă ieri în legislație spune că se comite o infracțiune care este pedepsită nici mai mult, nici mai puțin, cu închisoare de la un an la șase ani. Deci, în această situație, fiscul ne poate băga „la zdup”.

Ordinul ANAF pare mai punctual, în sensul că se aplică pedeapsa cu închisoarea doar în cazul refuzului nejustificat de a prezenta organelor competente documentele legale și bunurile de patrimoniu cu scopul împiedicării verificărilor fiscale, financiare sau vamale. Bun, dar oare atunci când un contribuabil primește somația și nu ajunge din diferite motive la fisc, fie pentru că muncește de dimineața până seara pentru a plăti taxe și impozite, fie pentru că se află în incapacitate de a se deplasa, fie pentru că a nu a știut când au trecut cele 15 zile, va fi pasibil să primească pedeapsa cu închisoarea? Probabil că da, pentru că fiscul poate interpreta că a vrut să împiedice verificările fiscale.

Se poate înțelege că mulți contribuabili ignoră invitațiile pe care le primesc de la ANAF, nu la dans, ci pentru verificări legale. Dar, de la această situație până la trimiterea oamenilor în pușcărie este un pas prea mare.

ANAF are la îndemână multe alte pârghii pentru a-i convinge pe contribuabili să dea curs invitației sau somației. Se pot popri conturile, se pot da amenzi mai mari sau mai mici, se pot bloca veniturile legale pe care le încasează cetățeanul sau compania, în general, se poate trece la o executare silită. Dar, să trimiți oameni, posibil nevinovați, la închisoare doar pentru că nu au venit la ANAF cu documentele solicitate în două săptămâni este o posibilitate care nu ține de democrație, ci se transformă în dictatura fiscului.

De altfel, somațiile fiscului curg înainte de schimbarea legislației. Sunt numeroase cazurile în care contribuabilii sunt somați să plătească sume interpretate de fisc ca datorii care provin din urmă cu cinci sau șase ani. Sume despre care nu se știe dacă sunt obligații de plată către buget sau doar o interpretare eronată a fiscului din cauza datelor incomplete.

Este foarte ciudat că după ce ANAF a așteptat cinci ani să impună plata unor sume, acum legislația ajută administrația ca în 15 zile să-l bage la închisoare pe contribuabilul care nu plătește sau nu se prezintă la fisc pentru a clarifica situația.

Se știe că bugetul are nevoie de bani, că reprezentanții firmelor și contribuabilii persoane fizice trebuie să răspundă apelurilor ANAF, dar amenințarea cu închisoarea este exagerată. Poate că ministrul finanțelor ar trebui să mai citească o dată ordinul ANAF și să-l modifice.

România urcă într-un clasament al complexității economiilor. Este un punct forte al economiei autohtone, printre puținele. De aceea, companiile exportatoare, cu capital local sau străin, sunt cele care susțin economia și bugetul.

Universitatea americană Harvard a publicat tradiționala analiză a complexității economiilor. De fapt, studiul realizează un indice și implicit un clasament al statelor în funcție de complexitatea exporturilor.

Surpriza este că România ocupă locul 20 din 145 de economii incluse în analiză. Este o poziție neașteptat de bună, probabil, pentru cei care cred în continuare că România nu are industrie, că intrarea în Uniunea Europeană a fost o povară pentru economia locală și că, în general, România avea în comunism o economie mai dezvoltată decât astăzi.

Interesant este că economia românească a crescut în mod constant în clasamentul indicelui complexității (din 2001 până în anul 2022, data de raportare a studiului publicat săptămâna aceasta, România a urcat 20 de poziții în acest clasament).

Studiul are o metodologie mai specială și anume menționează mărimea economiei prin raportarea la clasicul indicator PIB pe cap de locuitor, dar complexitatea economiei este judecată în funcție de exporturile realizate.

Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Adică, să analizăm succint caracteristicile primelor trei economii, în funcție de complexitatea lor. Japonia este pe primul loc. Cu un PIB de 34.004 dolari pe cap de locuitor, Japonia este pe locul 25 din 146 de state analizate, ceea ce nu este tocmai o poziție de top. Dar, în schimb, Japonia este de un deceniu pe primul loc în clasamentul indicelui economiilor complexe. Prognozele arată că Japonia va crește cu 1,5% pe an în următorul deceniu situându-se în jumătatea inferioară a țărilor la nivel global.

În anul 2022, Japonia a exportat bunuri și servicii în valoare de 901 miliarde de dolari, dar are deficit comercial. Exporturile sunt dominate de produse considerate complexe. Este vorba despre automobile, subansamble și piese auto, utilaje și mașini industriale sau circuite integrate. Dintre mărfurile cu complexitate redusă sunt aurul, țițeiul și serviciile de transport.

Pe locul doi în clasamentul indicelui economiilor complexe se află Coreea de Sud. Exporturile coreene sunt bunuri de complexitate ridicată și moderată. Până la un punct exporturile economiei sud-coreene seamănă cu cele ale Japoniei, adică includ automobile și produse electronice. La care se adaugă, pentru Coreea de Sud, și bunuri precum telefoane, televizoare, baterii, aparatură video sau produse chimice pentru utilizări industriale și casnice. De menționat că PIB-ul este de 32.394 dolari pe cap de locuitor, mai mic decât în Japonia.

Pe locul al treilea este Elveția. O economie care performează la toate capitolele: un PIB de 93.676 de dolari pe cap de locuitor (al treilea din 145 de țări) și exporturi complexe. Elveția are o structură a exportului extrem de diversă, precum seruri, medicamente, vaccinuri, ceasuri, bijuterii, instrumente medicale, dar și aur sau diamante.

România care produce surpriza locului 20, un clasament mai bun decât forța economiei, are o structură a exporturilor diversă, caracterizată parțial de produse complexe: autovehicule și subansamble auto, produse electrotehnice, produse metalurgice, medicamente, dar și mobilă. La capitolul mărfuri cu valoare adăugată redusă, exporturile sunt dominate de materii prime agricole.

Cu un indicator de nivel mediu, 15.821 de dolari pe cap de locuitor, România este pe locul 46 din 145 de state. Economia autohtonă are un punct forte și anume complexitatea produselor exportate. De aceea, companiile care livrează astfel de mărfuri, cu investitori români sau străini, sunt esențiale pentru a dezvolta economia românească.