Economia reală

Guvernul va face o rectificare bugetară, prima din acest an. Dar, este o rectificare negativă pentru că deficitul va crește și cheltuielile nu vor scădea. Realocarea unor sume în cadrul bugetului nu ajută cu nimic la regăsirea echilibrului.

Guvernul pregătește o rectificare bugetară. Este o decizie oarecum neașteptată dacă ne gândim că în ultimii doi ani Executivul a rezolvat mișcările de fonduri bugetare nu prin rectificare, ci prin alocări făcute de la Fondul de rezervă.

O rectificare bugetară are avantajul că oferă o imagine de ansamblu asupra bugetului și asupra deficitului bugetar, în timp ce sumele virate prin fondul de rezervă al guvernului dădeau doar o imagine parțială asupra modificărilor bugetare.

Ce ne spune rectificarea bugetară pregătită de guvern? Mai întâi de toate, este făcută degeaba, în sensul că pentru o schimbare concretă ar fi fost nevoie ca rectificarea de anul acesta, să transmită semnalul unei responsabilități fiscal-bugetare, adică al reducerii cheltuielilor. În realitate, lucrurile nu stau deloc așa: continuă risipă bugetară.

Apoi, rectificarea bugetară are un caracter electoral pronunțat, în sensul că sunt alocați bani pentru cheltuieli de consum. Cifrele mari ale rectificării bugetare ne arată că guvernul mizează pe o creștere a veniturilor cu 19 miliarde de lei și o creștere a cheltuielilor cu 41 miliarde de lei. Doar aceste date ne spun că rectificarea a fost gândită pentru a regla anumite capitole de cheltuieli probabil necesare în apropierea campaniei electorale.

Astfel, în documentul Ministerului Finanțelor se precizează motivele creșterii cheltuielile bugetare, capitol cu capitol.

Așadar, cresc cheltuielile cu medicamentele, cele cu salariile cadrelor didactice, cele cu bursele pentru elevi și cu naveta copiilor. Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene primește mai mulți bani, dar nu pentru investiții, ci pentru programe precum vouchere pentru persoanele defavorizate, sprijin educațional pentru copiii defavorizați, dar și o primă didactică. Autoritățile locale primesc și ele bani pentru a putea funcționa, inclusiv pentru cheltuielile cu spitalele și școlile aflate în subordinea primăriilor.

Se alocă fonduri și pentru investiții, adică pentru lucrările de infrastructură feroviară și rutieră și pentru cofinanțarea proiectelor executate cu fonduri europene.

Rezultatul acestei rectificări bugetare este că deficitul bugetar urcă de la 5% din PIB, cât era anticipat în programul de buget, la 6,94% din PIB, adică în termeni nominali, va ajunge la 122 miliarde de lei, de la 58 miliarde de lei cât era programat. Creșterea economică a fost și ea revizuită de la 3,4% la 2,8%.

Ce înseamnă aceste lucruri? Că economia românească traversează în termeni macroeconomici una dintre cele mai complicate perioade, cu deficite mari care arată lipsa de performanță a statului, cu o creștere a datoriei publice și cu investiții în infrastructură care cresc, dar nu reușesc să acopere necesarul României.

În aceste condiții, raportul agenției de rating Fitch nu mai surprinde pe nimeni. Agenția remarcă un lucru și anume că nivelul deficitului bugetar este atât de mare încât se poate echilibra prin reducerea cheltuielilor. Doar că în țară majoritatea economiștilor nu pledează public pentru reducerea cheltuielilor, ci pentru creșterea veniturilor. Dar, guvernul fuge ca dracul de tămâie de măsuri care să scadă cheltuielile publice, pentru că se teme de efectele electorale. Această rectificare bugetară dovedește o dată în plus că nimeni din guvern nu își propune să scadă cheltuielile. Drept urmare îi dau înainte cu deficite mai mari.

Din nou, încasările mai mari prognozate prin rectificarea bugetară vor fi risipite prin creșterea cheltuielilor. Dar, din nou, ca la bugetul de stat, veniturile sunt supraestimate. De exemplu, Ministerul Finanțelor a calculat că va obține în plus aproximativ opt miliarde de lei din procesele de digitalizare și din amnistia fiscală. Încă o dată, Finanțele au mers pe varianta „venituri incerte, cheltuieli sigure”. Este, din păcate, cea mai sigură rețetă pentru creșterea în continuare a deficitelor și a datoriei publice.

Proiectul înghețării plății datoriilor pe care le au fermierii este un cuțit cu două tăișuri. Agricultorii se vor bucura că nu mai plătesc creditele până la sfârșitul anului viitor, dar se vor trezi îndatorați și mai mult. În plus, există riscul ca fermierii să nu mai primească finanțare pentru a începe lucrările de toamnă.

Ministrul agriculturii reușește să uimească din nou. După ce a vorbit despre plafonarea adaosului comercial la toate produsele alimentare românești, în aceste zile, Ministerul Agriculturii a pus în dezbatere publică un proiect de ordonanță de urgență care prevede suspendarea datoriilor pe care le au fermierii. Este vorba despre ratele, dobânzile și comisioanele scadente pentru sumele împrumutate prin credit sau leasing.

Dacă proiectul de ordonanță se va aplica, fermierii vor putea să nu mai achite obligațiile de plată pe care le au către bănci, instituții financiare nebancare, către furnizorii de utilități și cei de resurse agricole, așa-numite inputuri. Înghețarea plăților ar trebui să se facă până la sfârșitul anului viitor.

Există și două condiții pentru ca fermierii să poată beneficia de amânarea plăților către creditori și anume să aibă un document oficial care să ateste pagubele cauzate de secetă anul acesta și dobânda la credite să fie mai mare de 2% plus ROBOR.

Problema acestor prevederi este că își propun să facă un bine fermierilor (prin amânarea plății datoriilor ajunse la scadență), dar au șanse să le facă mai mult rău.

Reacțiile pe care le-a stârnit proiectul de ordonanță sunt fără precedent. Astfel, în mass-media de ieri, în regim de publicitate, a apărut opinia acționarului principal al uneia dintre cele mai mari companii de furnizare și distribuție a inputurilor din sectorul agricol. Acționarul companiei, un investitor foarte discret, de regulă, a simțit nevoia să își spună opinia față de proiectul aflat în dezbatere publică. Acesta arată că expunerea creditorilor pe sectorul agricol este de 54 miliarde de lei, din care 58% sunt datorii ale fermierilor către bănci, 30% sunt datorii la firme de leasing și la instituții financiare nebancare, iar restul de 12% sunt datorii către firme care furnizează semințe și produse fito-sanitare.

Dacă ar exista posibilitatea înghețării plății datoriilor către creditori până la sfârșitul anului viitor, există câteva riscuri majore: pe de o parte, dacă nu își plătesc obligațiile financiare, fermierii nu vor mai primi împrumuturi și inputuri pentru a putea reîncepe lucrările în toamna acestui an sau în primăvara anului viitor. Pe de altă parte, la sfârșitul anului 2025 agricultorii s-ar trezi și mai îndatorați decât astăzi, pentru că actul normativ aflat în dezbatere publică nu anulează datoriile, ci doar „îngheață” plata lor.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu domeniul agricol să spunem că o bună parte din ferme, mici sau mari, lucrează prin metoda următoare: primesc inputuri agricole (semințe, îngrășăminte sau produse fito-sanitare) pe care le plătesc atunci când recoltează producția. Modul de lucru poate fi dezavanatjos pentru fermieri, în sensul că poate deveni destul de scump, dar, în același timp, are și un mare avantaj și anume acela că le oferă fermierilor o variantă pentru reluarea producției.

În condițiile ordonanței, cine îi va mai finanța pe fermieri? Băncile nu mai pot acorda credite, iar furnizorii de materii prime agricole nu vor mai livra produsele, pentru că nu vor avea siguranța că în anul 2026, își mai pot recupera banii. Proprietarul companiei din sectorul agricol are și o propunere pentru rezolvarea situației și anume scontarea facturilor cu implicarea băncilor.

Mai îngrijorător este că proiectul de ordonanță este desființat și de Ministerul Justiției, sub semnătura ministrei Alina Gorghiu. Astfel, în nota Ministerului Justiției se arată că în forma actuală, proiectul de ordonanță vine în contradicție cu Constituția, cu o serie de legi interne, dar și cu normele de drept europene și cele de comerț.

În esență, observațiile Ministerului Justiției susțin că prin ordonanță este afectat dreptul creditorilor. De fapt, drepturile creditorilor au fost subminate de mai multe ori în ultimii 20 de ani, prin legislație sau prin toleranța față de debitori. De data aceasta, însă, fermierii nu ar trebui să se bucure de „cadoul otrăvit” pe care intenționează să îl facă ministrul agriculturii.

Industria textilă bazată pe lohn este pe cale de dispariție în România. Tot mai puține fabrici rezistă în fața concurenței asiatice. Doar investitorii care și-au creat un brand propriu au putut rezista pe piață.

O firmă din Iași și-a oprit activitatea. Eurotex nu era neapărat un nume cunoscut la nivel național, dar, în schimb, atrăgea atenția prin alte atribute. De exemplu, faptul că fusese înființată în anul 1991, ceea ce înseamnă că a funcționat mai bine de 30 de ani.

Suntem, însă, într-o epocă în care longevitatea firmelor nu mai este neapărat un atuu important, pentru că dinamica economiei presupune o existență limitată în timp a unor companii și a unor industrii.

Culmea este că Eurotex, firma care tocmai s-a închis la sfârșitul lunii trecute, avea cifre bune. Anul trecut, a înregistrat o cifră de afaceri de 59 milioane de lei și un profit net de 1,5 milioane de lei. În anul 2021, firma a avut o cifră de afaceri de 127 milioane de lei, un record, iar în urmă cu 10 ani înregistra un profit net de 11 milioane de lei. Ceea ce înseamnă că firma din Iași a avut ani în care afacerile au mers bine.

Numai că acea perioadă a trecut. De fapt, managerii și acționarul Eurotex nu au greșit. Au fost doar pe partea economiei care se schimbă, respectiv în industria textilă. Un sector economic care se lovește de transformări radicale.

Unele schimbări au venit de pe plan intern. În anii 90, în România s-au dezvoltat multe companii în industria textilă pe baza fostelor întreprinderi de stat. Modelul economic folosit era lohnul, adică firmele românești lucrau haine pentru branduri de renume, după tiparul marilor firme. De altfel, presa occidentală numea atunci România ca fiind „croitoreasa Europei”. Nu era o titulatură foarte onorantă, dar era realitatea unei economii abia ieșită din epoca socialistă.

Vechile industrii, printre care și cea textilă, își căutau un drum eficient pe care l-au găsit lucrând în lohn pentru marile branduri internaționale. Doar că acest sistem era construit pe doi piloni și anume forță de muncă ieftină în comparație cu restul Europei și o notă de plată scăzută pentru factura energetică. Adevărul este că era o industrie cu valoare adăugată redusă, care avea două calități: oferea locuri de muncă și un profit mic.

În timp, economia românească a pierdut cei doi piloni pe care se sprijinea industria textilă. Adică, salariile au crescut, impulsionate de dinamica salariului minim, iar tarifele energetice locale s-au aliniat la cele europene. Industria textilă este dependentă de costul forței de muncă, pentru că aproape 70% din cheltuieli reprezintă salariile angajaților. În aceste condiții, creșterea accelerată a salariului minim în România a dus companiile care lucrau în lohn într-o situație imposibilă.

Nu a fost doar o problemă pentru România, ci și una internațională. Majoritatea companiilor cu renume și-au mutat treptat producția: din estul Europei în Republica Moldova și apoi din Moldova în Asia. Acum, o bună parte din marile branduri se produc în Bangladesh sau în India, acolo unde mai pot găsi forță de muncă ieftină și tarife mici ale utilităților.

Și Eurotex a lucrat mulți ani pentru mărci recunoscute, precum H&M, Zara, Bershka, Mango, C&A sau Desigual. Dar, regula pieței a fost necruțătoare: creșterea costurilor interne și găsirea unor piețe asiatice mai ieftine a făcut ca marile branduri să migreze către alte teritorii.

Unele firme românești au trecut de la producția în lohn la branduri proprii. Dar, acest lucru a însemnat un nivel ridicat de creativitate, investiții în marketing și câștigarea încrederii consumatorilor. Puține companii au reușit, multe au fost obligate să renunțe la activitate.

A fost utilă industria textilă pentru economia românească? În mod cert, da. Într-o anumită perioadă, sectorul textil a păstrat un număr de locuri de muncă și a consolidat capitalul românesc. Dar, în economia de astăzi totul se transformă sau chiar dispare. Oricât de nostalgici am fi aceasta este realitatea. Iar antreprenorii, aceiași sau alții, nu pot decât să se adapteze.

Influencerii sunt invitați de instituțiile de învățământ să susțină conferințe sau cursuri. Este un mod de a face programul mai atractiv, dar și un bun instrument de marketing. Rezultatele încep să se vadă în mediul online.

Două școli private din Franța au apelat la colaborările unor influenceri. Este o strategie de marketing sau „starurile internetului” chiar pot să adauge valoare sistemului de educație?

Deocamdată, ideea este o bună rețetă de marketing, după cum scrie publicația franceză „Les Echos”. Astfel, studenții de la Noschool, o școală privată de afaceri și comunicare din Bordeaux, au avut în program la deschiderea anului școlar o emisiune și o conferință susținute de controversatul influencer Jeremstar, pe numele real Jeremy Gisclon.

Evenimentele au făcut furori în mediul online. Noschool a înregistrat, ca urmare a show-ului realizat la festivitatea de începere a anului școlar, o creștere de șase ori a numărului de vizionări pe rețelele sociale și o creștere a numărului de abonați la cursurile online. Aceasta a fost declarația directoarei instituției de învățământ pentru cotidianul „Les Echos”.

Noschool are 1.200 de studenți, este o școală privată bazată pe învățarea practică și oferă diplome în domenii precum bancar, asigurări, imobiliar și comerț. Școala din Bordeaux nu este prima care colaborează cu influenceri. INSEEC din Paris, o altă școală privată specializată în management, i-a încredințat anul trecut aceluiași influencer, Jeremstar, un modul de curs numit „comerț social”. Impactul a fost din nou foarte mare, în sensul că postarea pe Instagram a influencerului referitoare la cooptarea sa în corpul profesoral de la INSEEC a adunat aproape un milion de vizualizări.

Își permit școlile să plătească vedetele de internet? Directoarea Noschool a declarat că onorariul pentru prestația de la începutul anului școlar a fost de 5.000 de euro, considerat un nivel scăzut față de sumele pe care le încasează influencerul cu alte ocazii.

Această practică a stârnit, însă, o sumedenie de reacții. Unii contestă metoda și o explică prin dorința unor instituții de învățământ de a fi mai vizibile din punctul de vedere al marketingului, în special într-un moment în care concurența devine acerbă.

Managerii școlilor explică noua abordare prin prisma interesului educațional. Jeremy Gisclon are o diplomă în comunicare, este manager de afaceri și are toată legitimitatea să predea marketing digital, afirmă un responsabil al școlii pariziene.

Un alt avantaj al atragerii influencerilor este că stârnesc interesul studenților. Aceștia i-au acordat calificativ maxim lui Jeremy într-un chestionar al INSEEC Paris. Un alt argument adus de managerii școlilor este acela că mulți tineri sunt atrași de această activitate pe care o privesc ca pe o variantă care le permite să câștige mulți bani cu muncă puțină. Ceea ce este fals, iar un curs sau o conferință susținute de influenceri îi pot face pe studenți să înțeleagă mai bine ce înseamnă această activitate.

Sunt mai multe școli care folosesc influenceri, dar îi preferă pe cei mai puțin controversați. De exemplu, o instituție privată de învățământ din Orleans a invitat you tuberi, precum Seb la Frite, care are cinci milioane de abonați, sau Maskey, cu 1,6 milioane de abonați, să vorbească despre profesia lor. Dar, școala din Orleans a evitat să colaboreze cu influenceri controversați sau foarte cunoscuți pentru a evita să primească reproșuri că își dorește mai mult marketing decât formare profesională.

Indiferent de rațiuni, educaționale sau de marketing, influencerii intră încet-încet în școli și în facultăți. Este un demers riscant, dar care bine dozat ar putea să dinamizeze modelul școlar.

Vedetele de internet sunt tot mai prezente. Astfel, o agenție specializată, citată de Les Echos, a realizat un studiu care arată că în Franța sunt 150.000 de creatori de conținut și estimează că piața globală de publicitate pentru acest mediu va ajunge, în anul 2030, la aproximativ 38 miliarde de euro. O sumă pe care nimeni nu o poate ignora.

Polonia a convins un investitor american și Comisia Europeană să accepte un ajutor de stat pentru construcția unei fabrici de semiconductori. Este un pas înainte pentru atragerea de investiții în Polonia. Un pas pe care și România ar dori să îl facă.

La sfârșitul săptămânii trecute, Comisia Europeană și-a dat acordul pentru ajutorul de stat pe care Polonia urmează să îl ofere companiei americane Intel, care a planificat construcția unei fabrici în fosta țară socialistă.

Este vorba despre o investiție prin care compania americană va construi o fabrică pentru asamblarea și testarea semiconductorilor în sud-vestul Poloniei, aproape de Wroclaw, și care va crea 2.000 de locuri de muncă. Întreaga investiție va ajunge la aproximativ 5,7 miliarde de euro, iar ajutorul de stat polonez va fi de 1,7 miliarde de euro.

Sunt câteva lucruri de spus. În primul rând, trebuie remarcat că Polonia reușește să atragă o investiție tehnologică de vârf, respectiv o fabrică de semiconductori care vor fi fără îndoială una dintre mărfurile căutate și de mare preț în viitorul economiei globale.

Este vorba despre o industrie de vârf și o fabrică în acest domeniu care presupune angajați bine pregătiți profesional și salarii mari, ceea ce își dorește și România, fără prea mult succes. Cu un amendament și anume acela că totuși o fabrică de asamblare și testare a cipurilor este sub nivelul tehnologic al producției de semiconductori. Este un fel de lohn pentru semiconductori, dar fără îndoială înseamnă un pas înainte pentru investițiile străine din Polonia.

În al doilea rând, este de remarcat viteza cu care Comisia Europeană a analizat ajutorul de stat pe care Polonia îl va acorda pentru proiectul Intel. În mod normal, un acord de acest gen este studiat și eventual aprobat în doi ani de zile. Polonia a reușit să convingă instituția europeană să își dea acordul în doar opt luni, ceea ce confirmă, încă o dată, că Polonia știe „să ungă” mecanismele deciziei de la Bruxelles. Acest lucru și-l propune și România, din păcate fără prea mult succes.

În al treilea rând, este de remarcat nivelul de ajutor de stat pe care îl va aloca Polonia pentru un singur proiect și anume 1,7 miliarde de euro, în următorii doi ani. Ar trebui să ne întrebăm: ar avea România resurse bugetare pentru a participa la un astfel de proiect? Cu mare dificultate, pentru că România este într-o mare întârziere în ceea ce privește investițiile în infrastructură. După cum se poate vedea, cu bani naționali sau cu fonduri europene, administrația de la București încearcă să accelereze dezvoltarea infrastructurii de transport, rutiere și feroviare. Polonia a reușit să rezolve această problemă, respectiv a construit în ultimele două decenii o rețea de autostrăzi și lucrează în continuare la infrastructura feroviară modernă.

De aceea, pus în fața întrebării: „către ce să aloci 1,7 miliarde de euro?” guvernul de la București ar trebui să aleagă între construcția unei autostrăzi și cea a unei fabrici. Desigur, din punct de vedere economic, ambele investiții sunt esențiale, dar s-a ajuns aici pentru că guvernele României au întârziat nepermis construcția de infrastructură. Dacă România ar fi avut, în acest moment, 1.000 de kilometri de autostradă și-ar fi putut permite, fără îndoială, să aloce aproape două miliarde de euro pentru construcția unei fabrici dintr-o industrie de vârf. Dar, în aceste condiții, infrastructura fizică poate fi prioritară.

Fabrica din Polonia nu este singurul proiect european pentru compania Intel. Este anunțată și construcția unei capacități de producție în Germania, o investiție mult mai mare decât cea din Polonia, care este estimată că va ajunge la 33 miliarde de dolari. Dar, proiectul din Germania este deja în întârziere. În aceste condiții, așteptările sunt ca începerea construcției fabricii din Polonia să aibă loc anul acesta.

De altfel, Europa are interesul și legislația pentru a-și crește cota pe piața de semiconductori la 20%, până în anul 2030. Pentru acest obiectiv, statele membre și Comisia Europeană pot pune „la bătaie” subvenții de 43 miliarde de euro. Polonia este deschizătoarea de drumuri.

Una din marile probleme ale societății moderne este evoluția demografică. În acest moment, planeta se îndreaptă spre o lume a bătrânilor. Economistul francez Jacques Attali atrage atenția asupra acestei probleme.

Jacques Attali, scriitor, economist și eseist francez are chemarea de a vorbi despre lucruri complicate în cuvinte simple. Analizele lui Attali aduc în atenție subiectele importante ale economiei și societății. Astfel, ieri, scriitorul francez a publicat o analiză pe o temă prea des ignorată și anume demografia.

Attali pleacă de la provocările momentului. Este vorba despre creșterea violenței, despre concentrarea bogăției și a puterii, degradarea mediului și despre progresele pe care le face inteligența artificială. Dincolo de toate aceste subiecte complicate există o temă despre care se vorbește mai puțin, dar care ar putea avea consecințe majore. Este vorba despre creșterea duratei de viață la nivelul întregii planete.

Datele sunt clare: în anul 2022, pentru prima dată în istorie, numărul adulților cu vârsta de peste 50 de ani l-a depășit pe cel al tinerilor sub 15 ani. Anul acesta, speranța de viață la nivel global este de peste 70 de ani. De asemenea, jumătate din copiii care trăiesc astăzi în țări dezvoltate este de așteptat să depășească vârsta de 90 de ani.

În plus, în anul 2040, numărul persoanelor în vârstă de până la 15 ani va rămâne egal cu cel de astăzi, în timp ce populația cu vârste mai mari de 50 de ani va crește cu 800 milioane față de actuala perioadă. Cei 800 de milioane de oameni vor fi concentrați în 10 țări din Asia. Este clar că la nivel global va exista în anii următori o problemă demografică.

Încă o serie de cifre: în anul 2050, pe întreaga planetă vor trăi 1,6 miliarde de oameni cu vârsta de peste 65 de ani. Prin urmare, arată Attali, vom intra într-o lume a bătrânilor în care vrând-nevrând toată populația va trebui să lucreze mai mult, adică până la o vârstă mai înaintată.

Economistul francez arată cele două evoluții din societatea globală. Prima este cea a țărilor sărace care se vor afla într-o situație dificilă. Nimic nu este mai groaznic pentru o țară decât ca oamenii să îmbătrânească fără să fii devenit bogați sau să fi implementat un sistem de pensii solid, bazat de solidaritate.

A doua situație este cea a statelor bogate care și-au construit de-a lungul timpului sisteme de pensii funcționale. Aceste state se vor lovi de o altă problemă și anume creșterea cheltuielilor de la buget pentru pensii și pentru sistemul public de sănătate.

Deocamdată, ceea ce poate schimba situație demografică este fie o integrare cu succes în societate a imigranților, fie o revenire a natalității. Dar, acestea se vor putea vedea doar peste câteva decenii.

Jacques Attali anticipează că o evoluție de acest fel a societății va da naștere, plecând din Statele Unite ale Americii, unei adevărate economii a longevității. Vor apărea servicii speciale pentru persoane în vârstă, precum cele de sănătate, transport, timp liber, cazare, asigurare împotriva riscurilor, dar și programe de divertisment specifice.

Mai mult, deținătorii marilor averi de astăzi încep să se preocupe de găsirea unor soluții pentru încetinirea îmbătrânirii. Printre ei se află Jeff Bezos sau Yuri Milner. Există laboratoare care au adunat în jurul lor specialiști. Astfel de clinici sunt preocupate acum nu doar de restabilirea sănătății, ci și de reprogramarea celulelor. Unele companii promit că vor identifica factorii de îmbătrânire din embrion, o descoperire care ar încetini procesul.

Jacques Attali încheie spunând că și în ceea ce privește mediul situația este asemănătoare, în sensul că este mai ușor să adaptăm orașele la încălzirea climei decât să facem ceea ce este necesar pentru a o evita. Preferăm să așteptăm până când trebuie să reparăm daune în loc să prevenim. Ar fi atât de simplu să facem altfel, concluzionează Attali. Așadar, cele semnalate de scriitorul francez vor avea un impact major asupra economiei globale, dar, fără îndoială, sunt teme care privesc și societatea românească.

Premierul Ciolacu vrea să ne demonstreze abilitățile sale în materie de economie, dar nu este deloc convingător. Inflația s-a redus, dar politicile fiscale ale guvernului riscă să ducă la o nouă creștere a prețurilor. De aceea, entuziasmul juvenil al prim-ministrului față de scăderea inflației ar trebui să fie temperat.

Ieri, premierul Marcel Ciolacu a ținut să se remarce cu aptitudinile pe care le are la economie. Dar, din nefericire, nu a fost deloc convingător.

Mai întâi, a dezvăluit că a luat meditații de la economiștii Florin Georgescu și Cristian Socol. Confidența nu face decât să confirme ceea ce era atât de evident și anume că dl. Ciolacu nu este foarte familiarizat cu evoluțiile din economie. Problema este că premierul și-a ales profesorii greșiți. Florin Georgescu a fost considerat de ani de zile în PSD un adevărat guru în domeniul economic. Autor al mai multor cărți, Florin Georgescu are o puternică orientare de stânga. Este un admirator tot mai frenetic al economistului francez Thomas Piketty, care a alunecat puternic spre idei apropiate de comunism, care te pot lăsa perplex.

De altfel, lucrările profesorului Florin Georgescu, chiar dacă au un solid bagaj științific, ajung de fiecare dată la aceeași concluzie: sectorul privat este rău-platnic, profită de rentele din economie și este lipsit de eficiență în comparație cu economia de stat.

Economistul Cristian Socol, celălalt profesor al lui Marcel Ciolacu, are experiențe profesionale și mai nocive. Autor a mai multor programe economice de campanie ale PSD, Cristian Socol a trecut de la catedră și analiză teoretică la practică. El a fost artizanul celebrului program „Wage-led growth”, aplicat din anul 2017, care nu a însemnat nimic altceva decât creșterea cheltuielilor bugetare, în special cu salarii și pensii, indiferent de mărirea alarmantă a deficitului bugetar. De altfel, de la acest program susținut din umbră de economistul Socol au plecat dezechilibrele bugetare majore care persistă și astăzi.

Cu asemenea profesori greșiți, nici elevul nu poate fi prea priceput. Marcel Ciolacu ne-a arătat ieri că mai are mult de învățat în domeniul economic, în special mecanismele economiei de piață. Ieri, premierul se bucura ca un copil că s-a redus inflația. A făcut comparații între cifre menționând că la preluarea mandatului, în iunie 2023, rata inflației era de 10,3%, iar anul acesta, în august a.c., a coborât la 5,1%. Premierul Ciolacu exulta ieri în fața evoluției inflației uitând că o rată de 5% înseamnă o creștere mai mică decât în urmă cu un an, dar, totuși, o creștere.

Concluzia premierului a fost că încetinirea inflației se datorează plafonării prețurilor la o serie de alimente și la energie. Cu acest tip de gândire, „visul de aur” al ministrului agriculturii, și anume plafonarea prețurilor tuturor produselor alimentare fabricate în țară, are șanse mari să se împlinească.

Probabil că Marcel Ciolacu nu a primit la meditații lecția numită „efectul de bază”, adică raportarea unui preț mare de astăzi la un preț foarte mare din urmă cu un an va însemna, statistic, o reducere a inflației.

De asemenea, premierul se laudă cu investițiile care au ajuns la un record istoric. Entuziasmul ar trebui să fie mai temperat. În minuta ședinței de politică monetară a BNR din august a.c. se arată că în primul trimestru al acestui an creșterea PIB s-a redus semnificativ, iar cauza este scăderea „deosibit de amplă” din primele trei luni a formării brute de capital fix, adică a investițiilor.

De altfel, acesta este singurul semnal de alarmă mai serios tras de Consiliul de administrație al BNR, în rest, formulările folosite fiind surprinzător de pozitive față de evoluțiile din economie. Până și celebra sintagmă „riscurile ce decurg din conduita politicii fiscale” a fost ascunsă cât mai mult posibil în minuta BNR.

Există, probabil, o scuză pentru membrii Consiliului de administrație al BNR și anume aceea că ședința de politică monetară a avut loc în luna august, când încă datele macroeconomice slabe de pe primul semestru nu erau cunoscute. În ceea ce privește inflația, meditatorii la economie al premierului ar trebui să îi spună să nu se bucure atât de tare până nu va vedea, în următoarele luni, efectele recalculării pensiilor din septembrie a.c. asupra prețurilor.

Dacia propune un program de concediere voluntară. Angajații uzinei sunt puși să decidă între a primi o sumă de bani și a pleca și a rămâne salariat asumându-și riscul unei restructurări de personal în anii următori. Este o decizie cu adevărat dificilă.

Muncitorii de la uzinele Dacia sunt puși în fața unei dileme hamletiene: a pleca sau a nu pleca? Fabrica din Mioveni a lansat un program de concediere voluntară care se va încheia la sfârșitul acestei luni. Mecanismul este simplu: angajații care acceptă să renunțe la locul de muncă de la Dacia primesc o sumă de bani care diferă în funcție de vechimea în întreprindere. De asemenea, angajații care au probleme de sănătate și sunt de acord să își înceteze contractul de muncă încheiat cu uzina Dacia vor primi sume consistente.

Este clar că o parte din salariații de la Dacia se întreabă în aceste zile: să plece sau să rămână? Evident, răspunsul trebuie să ia în calcul mai mulți indicatori, precum vechimea în muncă și implicit anii rămași până la pensie, starea de sănătate și, nu în ultimul rând, perspectiva de viitor. Pentru că dacă un actual angajat Dacia își propune să se transforme din salariat în mic antreprenor atunci suma compensatorie pe care o primește poate fi un sprijin util pentru a începe sau a dezvolta o afacere.

Sumele pe care ar urma să le primească muncitorii concediați sunt rezonabile. Ele variază între 55.000 și 280.000 de lei, în funcție de mai mulți parametri, precum vechimea în muncă sau starea de sănătate.

Desigur, în afară de aceste considerente de ordin personal, există și alte rațiuni care se pot lua în calcul. Cea mai importantă dintre ele este legată de situația secției în care lucrează angajatul. Dacă secția este deja robotizată sau dacă produce piese sau subansamble care nu mai au desfacere atunci cel mai bun sfat este acela al acceptării concedierii. Mai ales că o concediere voluntară, în care compania oferă o sumă de bani pentru a pleca din serviciu, este mai avantajoasă decât o eventuală viitoare concediere colectivă care oferă sume mai mici pentru muncitorii care urmează să plece.

De altfel, nu este primul program de acest gen, compania Dacia a mai făcut în ultimii ani concedieri voluntare, cel mai recent fiind chiar cel de anul trecut. Pentru grupul Renault este o formulă civilizată, socială, dar scumpă, prin care reușește să înnoiască forța de muncă.

Unii pleacă, alții vin, pentru că, de exemplu, anul trecut, Renault a angajat la Mioveni același număr de salariați cu cel care a plecat prin programul de concediere voluntară. Ceea ce ne arată că, de fapt, firma Renault dorește să înnoiască forța de muncă și să o adapteze la noile tehnologii. De exemplu, compania franceză derulează de mai mulți ani un program de implementare a noilor tehnologii. Este vorba despre robotizare, digitalizare și, în general, despre mai multă eficiență. În cadrul acestui proces unii muncitori trebuie să plece, alții, cu abilități tehnice potrivite noilor tehnologii, vor fi angajați.

Din punctul de vedere al angajatorului lucrurile sunt clare. Preferă să împuște doi iepuri dintr-un prin acest program de concedieri voluntare: să modernizeze producția și să găsească angajații adecvați păstrând liniștea socială în cadrul companiei.

Dar, ce ar trebui să facă angajații? Salariații care vor să devină antreprenori pot apela la sistemul de concediere colectivă. Este clar că o sumă cuprinsă între 10.000 și 30.000 de euro, echivalentul în lei, nu poate fi suficientă pentru începerea unei afaceri, dar în unele cazuri fondurile pot fi utile pentru dezvoltarea unui business care există deja.

O altă variantă bună este ca banii încasați de muncitorii care pleacă din fabrică să fie investiți în bunuri imobiliare, dar sumele sunt, totuși, mici. În fine, soluția nerecomandată este de a cheltui banii.

În concluzie, muncitorii de la Dacia sunt puși în aceste zile în fața unei întrebări: să ia banii și să plece sau să rămână angajați? Și într-un caz și în celălalt dilema rămâne și anume ce sa va întâmpla începând cu ziua următoare?

Aproape 100.000 de persoane fizice au datorii mai mari decât toate companiile. Este o situație anormală pe care fiscul o tratează de ani de zile cu îngăduință. Iar politicienii mai adoptă o amnistie fiscală.

Datele referitoare la datornici prezentate cu ocazia adoptării ordonanței privind amnistia fiscală ridică multe semne de întrebare. Cum ajung firmele și persoanele fizice să acumuleze datorii atât de mari către stat știindu-se că mulți contribuabili primesc foarte repede somație de plată și li se blochează conturile.

Astfel, aproximativ 330.000 de companii, o treime din firme, au datorii către bugetele de stat, în timp ce 558.000 nu au debite. În ceea ce privește persoanele fizice, situația este la fel de surprinzătoare. Adică, 848.000 de oameni au datorii mai mari sau mai mici, mai noi sau mai vechi, la stat. În condițiile acestor cifre, cu atât de mulți datornici, companii sau persoane fizice, este greu de spus că fiscul este foarte atent la recuperarea datoriilor. Doar cei aproape 1,2 milioane de datornici și fiscul știu cum de au scăpat de poprirea conturilor și de executarea silită.

Să adâncim, însă, unghiul din care privim situația persoanelor fizice cu datorii. Din cele 848.000, aproximativ 750.000 de persoane au datorii de sub 10.000 lei, adică, în total, aproximativ un miliard de lei. Desigur, cifrele nu sunt de neglijat, dar dacă privim totalul general de 39 miliarde de lei vom vedea că datoriile mici ale celor mulți nu sunt cea mai mare problemă a bugetului. Din miliardul de lei, aproximativ 400 milioane au o vechime mai mare de trei ani, ceea ce este important, pentru că datoriile care trec de trei-patru ani sunt tot mai greu de recuperat de stat.

Dar, cei 750.000 de mici datornici cu un total de un miliard de lei sunt „peștii mici”. Este greu de înțeles motivul pentru care fiscul nu îi „culege” ușor, pentru că micii contribuabili sunt cel mai ușor de identificat și de executat fiscal.

Ne putem întreba, însă, cine sunt cei care au datorii mai mici de 10.000 de lei și de unde provin ele? Este previzibil că în această categorie intră cei cu datorii la administrația locală (impozite locale), probabil cei cu încasări din chirii, din drepturi de autor sau din complicata și veșnic schimbătoarea legislație referitoare la globalizarea veniturilor și la obligațiile de plată privind contribuțiile de asigurări sociale sau contribuțiile de sănătate.

Este surprinzător că fiscul nu îi poate găsi și convinge pe „peștii mici” să își plătească datoriile, dar probabil că aici este vorba despre funcționarea ineficientă a sistemului informatic al ANAF.

Mult mai complicată este situația „rechinilor”. Sunt aproximativ 93.000 de persoane care ajung la datorii de 38 miliarde de lei, din care 26 miliarde de lei sunt mai vechi de trei ani. De remarcat că datoriile strânse în ultimul an sunt mari, aproape patru miliarde de lei, ceea ce arată că există un mecanism bine pus la punct prin care unii contribuabili nu plătesc și pe care fiscul fie îl tolerează, fie nu are mijloacele să îl oprească.

Cine sunt marii „rechini”? Ceea ce știm din practică este că o bună parte din ei provin din sectorul imobiliar. Altfel nu se pot explica datoriile atât de mari și pe o perioadă atât de lungă de timp. Dacă „peștii mici” pot fi „pescuiți” ușor, pentru „ marii rechini” este nevoie ca funcționarii fiscului să aibă o strategie și facă eforturi. Nu vedem nici una, nici alta, ci doar amnistii fiscale.

Surprinzător este că “rechinii-persoane fizice” au datorii mai mari decât toate cele ale companiilor. Ceea ce este nu doar anormal, ci și intolerabil.

Între persoanele fizice și cele juridice există asemănări și diferențe. Astfel, sunt firme mari cu datorii mari, dar și multe companii mici cu un volum total al datoriilor foarte ridicat. În cazul societăților comerciale, diferența față de persoanele fizice este că datoriile vechi sunt mult mai mari decât cele noi. Dar, toate aceste analize nu răspund unei întrebări fundamentale: cum reușesc unele companii și unele persoane fizice să nu își plătească datoriile către stat fără să fie deranjate de cineva?

România are creștere economică. Dar, creșterea a încetinit și ascunde o serie de probleme acute din economia autohtonă. Cea mai mare este că impulsul transmis în economie de deficitul fiscal este utilizat de economii din alte state. Dar, acesta este modelul pentru economiile care au deficite.

Datele privind creșterea economică ascund punctele nevralgice ale economiei românești. Realitatea crudă este că în spatele creșterii economice s-au creat mai multe dezechilibre care, pe termen scurt, sunt dificil de corectat.

Astfel, dacă în urmă cu câțiva ani, România se putea lăuda cu unul dintre cele mai mari ritmuri de creștere din Uniunea Europeană, anul acesta dinamica este mult mai redusă. Evoluția PIB în trimestrul al doilea față de perioada anterioară este de doar 0,1%, ceea ce plasează România pe ultimul loc din Uniunea Europeană dintre țările care au înregistrat creștere economică. Există și șase state membre (printre care și Germania) care au avut o scădere a economiei, în al doilea trimestru al acestui an.

În primul semestru 2024, economia autohtonă a crescut cu 0,7% față de anul trecut. Cifrele statistice arată că principalul motor de creștere al economiei rămâne consumul, care a contribuit cu 3,7% la plusul de produs intern brut. Și investițiile au avut o contribuție pozitivă, dar de două ori mai mică decât consumul populației.

Marea problemă a consumului este că se alimentează într-o măsură semnificativă din import. La rândul lui, consumul este stimulat lejer de creșterile de salarii din sectorul public și din cel privat, de creșterea salariului minim și de creșterea pensiilor. În aceste condiții, apetitul pentru consum al populației pare nemăsurat și întreține o creștere economică nu doar redusă, ci și înșelătoare.

În primul semestru al anului, contribuția importurilor la creșterea economică a fost negativă. La fel se întâmplă și cu exporturile, deficitul balanței comerciale a crescut față de anul precedent, iar excedentul de la balanța serviciilor s-a redus. Rezultatul a fost o creștere cu trei miliarde de euro a deficitului de cont curent, în comparație cu aceeași perioadă a anului trecut.

Tema deficitului balanței comerciale este sensibilă. Analiștii cred că acesta ar fi un bun punct de plecare pentru o creștere economică mai robustă. Numai că de aproape un deceniu economia românească nu găsește soluțiile de reducere a deficitului comercial.

Pe de o parte, nivelul exporturilor este dependent de partenerii comerciali europeni, iar creșterea economică a încetinit pe majoritatea piețelor importante pentru companiile românești. Pe de altă parte, nu există un program intern prin care România să încurajeze investițiile în domeniile deficitare din punctul de vedere al comerțului internațional. Din aceste cauze, importurile cresc, iar deficitul comercial este tot mai mare de la an la an.

Recent, Adrian Codirlașu, vicepreședintele CFA România, arăta că România acordă un impuls în economie de 7% din PIB pentru a obține o creștere cu 1%. Cifrele se referă la estimările privind deficitul bugetar și creșterea PIB, pentru anul acesta. Datele disponibile pe primul semestru arată că impulsul în economie este de 63 miliarde de lei (3,6% din PIB care înseamnă deficitul bugetar), iar rezultatul este o creștere cu 0,8% mai mult decât în anul precedent.

Diferența este evidentă, iar explicația este simplă. O cotă mare din cheltuielile bugetare, și implicit din deficitul fiscal, este alocată pentru plata salariilor din sectorul public și pentru pensii. Investițiile publice și ajutoarele de stat acordate companiilor, chiar dacă au crescut, rămân încă la un nivel mai scăzut decât nevoia societății românești. Practic, economistul Adrian Codirlașu arată că impulsul de creștere adus prin deficitul bugetar se transmite către economii din alte state.

Situația este îngrijorătoare. Pe de o parte, deficitul bugetar este finanțat din împrumuturi de statul român, cu costuri mari. Pe de altă parte, dezvoltarea unor ramuri locale, care să înlocuiască importurile, nu se poate face peste noapte. Economia autohtonă traversează o perioadă paradoxală: are mai mulți bani la dispoziție decât produce. Nu este singurul stat aflat în această situație, numai că opinia publică trebuie să știe că viața pe datorie are și ea o limită.