La conferința de presă susținută cu ocazia prezentării raportului asupra inflației, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a făcut o apreciere care a atras atenția. Guvernatorul băncii centrale a explicat că dacă un negustor apucă să majoreze prețul din cauza aprecierii cursului, adică o creștere a euro, nu se mai uită după aceea că s-a întărit cursul, adică leul.

Înțelegem că negustorii sunt marile rețele comerciale, pentru că ei sunt marii importatori care își ghidează prețurile de la raft, în funcție de cursul de schimb leu-euro, în cazul produselor venite din import. Mugur Isărescu citează o analiză a BNR care arată că procentul de depreciere (creșterea euro față de leu) se duce repede în preț, respectiv o treime, în schimb, procentul de apreciere (creșterea leului față de euro) aproape că nu se observă în preț.

Ce ne spune guvernatorul BNR? Că atunci când crește euro o treime se transferă imediat în preț, iar când scade moneda europeană comercianții nu mai adaptează prețul la noul curs.

Desigur, analiza băncii centrale nu se poate contesta. Ceea ce surprinde, însă, este abordarea unilaterală a temei. Lăsăm la o parte valul de contestări la adresa marilor rețele comerciale care sunt aproape de a fi considerate inamicul economic numărul 1. Marile rețele comerciale sunt acuzate că externalizează profiturile, că discriminează producătorii români în favoarea importurilor sau că aplică un dublu standard de calitate față de produsele din piețele Europei de Vest.

Analiza BNR, legată de evoluția prețurilor în funcție de mișcarea cursului de schimb leu-euro, este doar o parte din ceea ce se întâmplă în economie. De exemplu, prețurile carburanților la pompă suferă de aceeași boală despre care vorbește analiza BNR, adică cresc atunci când prețul țițeiului urcă și scad mult mai greu atunci când prețul țițeiului coboară.

Într-un cadru mai larg, există un proiect de lege care a fost votat în Senatul României care obligă operatorii de telefonie mobilă să factureze serviciile calculate în euro exclusiv la cursul de schimb al BNR. Contextul este că unele companii de telefonie folosesc un curs de schimb al unor bănci comerciale, nu al băncii centrale. Proiectul de lege va fi transmis către Camera Deputaților și are șanse să fie votat, chiar dacă în Senat nu a fost sprijinit de PSD.

În context, întrebarea este: de ce se permite în continuare raportarea prețurilor, în mod oficial, la moneda europeană? În felul acesta s-a ajuns ca o serie de companii, în special cele de utilități să afișeze tarife în moneda euro și, în pasul doi, o rată de schimb aleasă în favoarea companiei și în defavoarea consumatorului.

Mai mult, în urmă cu câțiva ani, erau domenii, precum industria hotelieră, de exemplu, în care tarifele erau percepute în euro, iar rata de schimb era stabilită de către companie după bunul plac.

Toate acestea arată haosul care există în relația companii-consumatori atunci când vine vorba de tarifarea în moneda europeană. Este vorba despre un raport comercial dintre profesioniști (firme) și consumatori. În acest domeniu ar fi trebuit să funcționeze o normă legislativă, pentru că în ceea ce privește tranzacțiile între persoane fizice la vânzarea unui activ imobiliar sau a unei mașini, de exemplu, nimeni nu îi va putea opri pe cumpărători și vânzători să negocieze în euro și să plătească în lei.

În esență, economia românească este puternic euroizată. Căutați o vacanță în Grecia, în Turcia sau în Bulgaria? Veți găsi oferte în euro. Vreți să cumpărați un apartament? Îl veți găsi, dar suma cerută va fi în moneda europeană. Aveți o mașină de vânzare? Este clar că veți cere un preț în euro.

Așadar, importatorii transferă imediat în prețuri creșterea euro față de leu, raportarea unor companii la tarife în euro este tolerată, iar populația cotează în euro și plătește în lei. Dar, nimic din toate acestea nu s-ar mai fi întâmplat, dacă România ar fi fost acum în zona euro.

Sunt patru cuvinte care în ultimele luni s-au spus de nenumărate ori. Politicieni și comentatori au îmbrățișat cele patru cuvinte și au făcut din ele un veritabil slogan. Cele patru cuvinte sunt „se putea și altfel” și se referă evident la măsurile luate de guvernul Bolojan pentru reducerea deficitului bugetar.

Culmea este că „se putea și altfel” au spus chiar și foști membri ai guvernului. Cu alte cuvinte, foști demnitari susțin, după ce au ieșit din Executiv, că „se putea și altfel”, dar atunci când au putut să decidă nu au arătat nimic din ceea ce se putea face diferit.

„Se putea și altfel” este o expresie minune, pentru că are două calități. Pe de o parte, cele patru cuvinte desființează competența celor care au luat deciziile de echilibrare a finanțelor publice. Dacă „se putea și altfel” este clar că măsurile au fost greșite de la început până la sfârșit. Pe de altă parte, când cineva spunea „că se putea și altfel”, în mod logic acesta sugera că are și soluția perfectă prin care se rezolvă problema, respectiv reducerea deficitului bugetar.

Ideea „se putea și altfel” a fost îmbrățișată cu mare entuziasm și de o parte a publicului. Nici nu se putea altfel, pentru că măsuri precum creșterea TVA, creșterea accizelor sau reducerea unor sporuri încasate de angajații din sectorul public sunt nepopulare.

Dacă vine un politician populist sau un comentator aparent neutru care afirmă apăsat „se putea și altfel” publicul va crede fără nicio reținere că mărirea TVA sau scăderea unor sporuri au fost greșeli de neiertat.

Problema care apare este că promotorii lui „se putea și altfel” nu au spus niciodată care erau soluțiile bune. Sau mai exact se vehiculau idei pe placul publicului, precum reducerea de taxe și impozite, creșterea salariilor și pensiilor, care, însă, aveau o mare doză de risc în contextul în care este nevoie de reducerea deficitului bugetar și nu de creșterea lui.

În orice caz, o parte a publicului a fost convinsă doar pe vorbe că s-ar fi putut lua măsuri care să aducă, în același timp, creștere economică, creșterea puterii de cumpărare și reducerea deficitului bugetar.

Ieri, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu a spus: „România nu poate face simultan corecţie fiscală şi creştere bazată pe consum, pe majorarea veniturilor, deoarece cele două măsuri sunt conflictuale. Corecţia este o necesitate. Altfel, pieţele ne vor penaliza şi vom fi nevoiţi să strângem cureaua şi mai mult. Este nevoie de menţinerea nivelului actual de taxe şi nu se pot face reduceri de impozite sub nicio formă până nu ne atingem obiectivele. Nu vrem să trecem sub tăcere dificultăţile pe care le presupune orice corecţie fiscală, austeritate, strângerea curelei. Dar nicio ţară care a avut un asemenea deficit nu a găsit altă cale. În Grecia, corecţia fiscală a durat șapte ani. Portugalia, Spania au avut şi ele. Este nevoie de răbdare, dar şi de stabilitate politică și să continuăm, poate cu retuşurile necesare, ajustarea fiscală, ca să putem să avem finanţare şi astfel ajustarea să fie rezonabilă, acceptabilă. O ajustare făcută de pieţe nu este nici rezonabilă, nici acceptabilă, ci poate să fie super brutală”.

Desigur, pentru adepții lui „se putea și altfel” analiza guvernatorului BNR nu valorează prea mult. Ei cred în continuare cu tărie că există minuni bugetare și că deficitul poate să scadă prin creșterea salariilor, pensiilor și investițiilor publice. Ceea ce s-a întâmplat în anul 2024, dar efectul a fost invers, nu s-a redus deficitul, ci a ajuns la o valoare înspăimântătoare.

Desigur, măsurile guvernului Bolojan nu au fost ideale. Au existat rateuri și se putea, de exemplu, să fie reduse mai accentuat cheltuielile bugetare. Deci, se poate și altfel, dar nu neapărat mai bine, ci mai rău.

Cazul Azomureș este un exemplu pentru dezbaterile economice din societatea românească. În urmă cu patru ani au început problemele companiei din Târgu Mureș. Prețul îngrășămintelor și implicit funcționarea combinatului depind de prețul gazului natural, care reprezintă 80% din costurile de producție.

Războiul din Ucraina a dus la creșterea tarifului gazului natural și a făcut ca Azomureș să își oprească producția pe perioade tot mai lungi și în cele din urmă pe termen nelimitat.

Industria de fertilizanți din Europa a suferit de aceeași problemă mulți producători oprindu-și activitatea. Companiile europene au cumpărat îngrășăminte din Rusia și Belarus (nu au fost blocate importurile din rațiuni de securitate alimentară), dar și din Ucraina, Maroc sau din Orientul Mijlociu. În perioada 2024-2025, aproximativ 30% din importurile de fertilizanți au venit din Rusia. La jumătatea anului trecut, însă, Comisia Europeană a impus taxe vamale de 50% pentru produsele din Rusia și Belarus tocmai pentru penaliza importurile din aceste țări.

România nu a fost printre țările europene care au utilizat ajutorul de stat. De ce nu s-a întâmplat acest lucru este o enigmă, iar răspunsul poate fi doar de două feluri: fie nu s-au găsit resurse bugetare suficiente, fie nu s-a considerat necesar să se subvenționeze o companie locală, dar cu acționariat străin.

Este adevărat că nici Comisia Europeană nu a găsit un răspuns adecvat, în sensul că nu a adoptat un model prin care să susțină industria de îngrășăminte chimice. De fapt, sectorul de fertilizanți ar fi dorit bani sau mai exact o subvenție care să contribuie la o aprovizionare cu gaz mai ieftin.

Astăzi, 19 mai a.c., Comisia Europeană va face public un program de sprijin pentru producătorii de fertilizanți. Din semnalele transmise până acum, Comisia Europeană va anunța o eliminare treptată a cotelor de carbon pentru sectorul îngrășămintelor, precum și suspendarea mecanismului de ajustare la frontieră a carbonului, măsură care ar reduce prețurile îngrășămintelor din import.

În România, situația preluării combinatului Azomureș s-a clarificat, în sensul că noul acționar va fi compania Romgaz. Acesta este anunțul oficial, iar recent au fost făcute publice o altă serie de amănunte, în sensul că reprezentanți ai Romgaz au anunțat că Azomureș va fi preluat, dar datoriile vor rămâne în contul actualului proprietar. Ceea ce va însemna un model inedit pentru România.

Problema reală pentru Azomureș rămâne aceeași și anume la ce preț va putea să cumpere materie primă, gaz, de la o companie care va fi și proprietar al combinatului de îngrășăminte chimice?

S-au auzit păreri care spun că Romgaz ar trebui să vândă gaz natural către Azomureș la tariful de producție. Este un non-sens economic, pentru că, pe de o parte, ceea ce se câștigă la Azomureș se pierde la Romgaz, iar pe de altă parte, pentru că o astfel de variantă ar încălca regula europeană.

România a mai experimentat cu ani în urmă un model de acest fel. Adică, mai multe combinate de îngrășăminte chimice au primit acceptul guvernamental să se aprovizioneze cu gaz la un preț subvenționat. Rezultatul a fost că producătorii de îngrășăminte, care aparțineau unui om de afaceri român, nu au plătit nici măcar gazul primit la un preț redus. În cele din urmă, companiile omului de afaceri au intrat în faliment, iar combinatele stau și astăzi nefolosite.

Fără îndoială, ideea dezvoltării unui lanț de producție în România format din producător de gaze și producător de fertilizanți este valabilă. În felul acesta, se creează un lanț de valoare prin care materiile prime se prelucrează în țară. Doar că acest lanț trebuie privit cu realism economic și nu cu populism. Astfel, fiecare companie trebuie să rămână profitabilă, altfel structura formată va aduce pierderi și bătăi de cap, în loc de profit și performanță.

Emisiunea de titluri de stat Fidelis din luna mai a.c. transmite încă un semnal despre economie. Conform Profit.ro, emisiunea Fidelis, derulată în perioada 8-15 mai a.c. în lei și în euro, a avut o valoare scăzută a subscrierilor. Mai precis, au fost cumpărate titluri de stat, în total, în lei și euro, de numai 137 milioane de euro, echivalent. Suma este cu 64% mai mică față de luna aprilie a.c. și chiar cu 30% mai puțin în comparație cu o altă ediție cu subscrieri foarte reduse, cea din februarie a.c.

De ce valoarea achiziției de titluri de stat a fost luna aceasta atât de mică? Sunt două tipuri de explicații. Prima este cea a expectativei. Emisiunile de titluri de stat în lei sau euro sunt atât de dese încât cumpărătorii au un tip de comportament de așteptare. Ce își doresc? Unii dintre ei mizează pe creșterea dobânzilor și urmăresc evoluția cursului de schimb leu-euro. Este o atitudine speculativă justificată, însă, de situația din economia românească.

Al doilea tip de explicație este, inevitabil, legată de criza politică. Situația neclară a guvernului, suprapusă cu tensiunile din politică, crește starea de incertitudine în rândul investitorilor. Și nu este vorba doar despre investitorii instituționali, experimentați și deschiși către risc. Persoanele fizice sunt mai sensibile la evoluția situației politice. O criză politică și rezultate economice slabe fac ca micii investitori să își piardă încrederea și să aștepte clarificări.

Desigur, inițiatorii moțiunii de cenzură pot găsi o mulțime de explicații și de scuze pentru a convinge publicul că era necesară o schimbare politică. Indiferent ce ar spune politicienii, subscrierea redusă de titluri de stat este reflexul crizei politice. Practic, vorbim despre investitori mici care iau decizii referitoare la banii lor. Cum s-ar spune, sunt oameni care „votează” cu buzunarul, iar în cazul titlurilor de stat opțiunea a fost clară: așteptăm.

În alte cuvinte, dar cu aceeași logică, mesajul agenției de rating S&P Global atrage atenția asupra crizei politice. Este un adevărat avertisment pe care îl transmite Standard and Poor’s, în sensul că în raportul neprogramat de la sfârșitul săptămânii trecute se precizează că o criză politică de durată și implicit un impas guvernamental prelungit ar putea avea ca efect retrogradarea României în categoria „junk”, nerecomandat pentru investiții.

De asemenea, S&P Global arată că ar putea scădea ratingul de țară al României dacă va fi pusă sub semnul întrebării reducerea deficitului fiscal pentru anul 2027. Retrogradarea ratingului României ar echivala cu un dezastru pentru economie. Senzația este că o parte a publicului și unii politicieni încep să creadă că o trecere în categoria junk nu ar fi o atât de mare problemă pentru economia românească și încep să ignore pericolul. Este o greșeală, pentru că România are nevoie să se împrumute anul acesta cu echivalentul a aproximativ 50 miliarde de euro. La această sumă, orice jumătate de punct procentual de dobândă mai mic este important pentru că înseamnă cheltuieli viitoare de rambursare mai reduse.

În fine, la sfârșitul săptămânii trecute, a venit și un mesaj de la BNR care a păstrat dobânda de politică monetară la același nivel, 6,5%. Nici nu avea vreo soluție mai bună. Raportul BNR consemnează creșterea inflației, mișcarea abruptă a cursului de schimb leu-euro, care apoi a revenit parțial, reducerea consumului, scăderea producției industriale, dar și creșterea lucrărilor de construcții. La care se adaugă incertitudinile interne și internaționale.

Micii investitori, agenția de rating S&P Global, BNR menționează fiecare ce contează în evoluția economiei românești. Mingea este acum în terenul politic și așteptarea mediului economic este să existe cât mai repede o clarificare guvernamentală.

Într-o economie aflată în recesiune, salariile cresc ușor. Cel puțin, deocamdată, adică în luna martie a.c. Mai precis, salariul mediu brut a fost de 9.902 lei, iar cel net de 5.938 de lei, ambele cu o creștere cu 4,3% față de martie 2025. O analiză mai atentă arată că ritmul creșterii, destul de redus, a fost susținut de data aceasta de sectorul privat, pentru că salariile din zona publică au avut scăderi ușoare.

O problemă este legată de raportul dintre creșterea salariilor și rata inflației. Astfel, indicele câștigului salarial real a fost de aproximativ 95%, ceea ce înseamnă că rata inflației a fost cu 5% mai mare decât creșterea medie a salariilor. Practic, vorbim despre o scădere a puterii de cumpărare, dar este un fenomen care a început în a doua jumătate a anului trecut.

Așadar, tabloul salariilor în economia locală s-a schimbat. Cu unele excepții, sectorul economic a crescut salariile, dar ritmul este în majoritatea cazurilor destul de redus. De altfel, acesta este specificul sectorului privat care aplică o politică salarială prudentă. În acest context, administrația publică și instituțiile de stat au avut o scădere a salariilor.

Concret, în mediul privat, salariile au scăzut în câteva sectoare economice, precum activități juridice și de contabilitate, tranzacții imobiliare, telecomunicații, fabricarea mobilei sau pescuit și acvacultură. Creșterile care au depășit media s-au înregistrat în industria de fabricare a produselor din tutun care a ajuns cel mai bine plătit sector din România, prelucrarea țițeiului sau producția de energie electrică și gaze.

Inevitabil, în evoluțiile salariale din sectorul economic vedem și industriile care au avut în ultimul an performanțe economice bune, pentru că în mediul privat ajustările de salarii și de personal se fac mult mai rapid decât în instituțiile publice. Cu alte cuvinte, companiile private cresc sau scad salariile, angajează sau restructurează forță de muncă în funcție de rezultatele financiare pe care le obțin.

Un caz special este de data aceasta evoluția salariilor din sectorul public. În martie 2026 față de martie 2025, au fost scăderi pe toată linia în ceea ce privește salariul mediu net. Adică, în administrație publică și apărare salariul mediu s-a redus de la 7.217 lei la 6.886 lei, în învățământ de la 6.069 lei la 5.805 lei, iar în domeniul sănătății și asistenței sociale salariul mediu a scăzut de la 5.422 lei la 5.403 lei.

Scăderile sunt efectul măsurilor adoptate începând cu a doua jumătate a anului trecut, atunci când unele sporuri din sectorul bugetar au fost reduse și când s-a aplicat măsura de „înghețare” a salariilor plătite din fonduri publice.

Aceasta este „fotografia” lunii martie a.c. Anul acesta, în fața economiei stau multe necunoscute, de la evoluția inflației, până la rezultatele economice ale companiilor. De cifra de afaceri și profitul firmelor depind încasările bugetare și implicit salariile din sectorul public. Dar, de performanțele firmelor depind și salariile din mediul privat. De aceea, sunt mari șansele ca reducerea puterii de cumpărare pentru mai multe categorii profesionale să continue.

Tot ieri, premierul interimar Ilie Bolojan a vorbit despre principiile legii de salarizare unitară. Noua lege va păstra actuala anvelopă salarială din sectorul bugetar de 8,1% din PIB. Acest lucru va însemna că unele ajustări bugetare în sensul creșterii se vor putea face, dar o mărire semnificativă a salariilor presupune reducerea personalului.

Deocamdată, aceasta este viziunea guvernului. Dar, în acest moment, instituțiile publice tărăgănează restructurarea stabilită prin legislație încă de anul trecut. De fapt, oamenii de la stat așteaptă să plece „cel care taie” și să vină „cel care dă”.

Economia românească traversează o perioadă dificilă, iar datele statistice o confirmă. Mai exact, definiția de manual a stagflației este situația în care economia înregistrează o rată ridicată a inflației însoțită de stagnare și de o creștere a șomajului.

Situația economiei românești nu este chiar conform definiției, dar nici prea departe. Adică, ieri, Institutul de Statistică a publicat datele privind inflația, indicator care a ajuns în luna aprilie la 10,7%. Nu se poate spune că depășirea nivelului de 10% este o surpriză. În aprilie a.c., se suprapun două fenomene: primul este dat strict de cifrele statistice, în sensul că așa-numitul efect de bază nu s-a pierdut. Creșterea tarifelor energiei electrice, începând cu luna iulie 2025, nu a dispărut din statistică, dimpotrivă este vizibilă, respectiv o creștere, în termeni anuali, cu 54%. În iulie a.c, efectul de bază va face ca statistica să înregistreze în dreptul tarifului energiei electrice o scădere a prețului sau eventual o creștere extrem de redusă.

Cu alte cuvinte, chiar dacă piața, consumatorii casnici sau companii, a asimilat creșterea tarifelor energiei electrice statistica înregistrează datele ca atare.

Un al doilea impuls inflaționist a venit în aprilie a.c. de la cotația internațională a țițeiului și pe cale de consecință asupra prețului benzinei și motorinei. Iar acest lucru este reflectat și de statistică: în termeni anuali, creșterea prețului benzinei a fost cu 22%, iar a motorinei cu 32%. Puseul de inflație din aprilie a.c. cauzat de benzină și motorină este demonstrat chiar de datele statistice care consemnează în luna martie o creștere a prețului combustibililor (deci luați împreună, nu separat benzină și motorină) cu doar 13%, în termeni anuali. Ceea ce arată exact șocul de luna trecută cauzat de prețul global al țițeiului.

Nu punem la îndoială datele statistice, dar este clar că vorbim despre „inflație nouă” și „inflație veche”. Cea „veche” a fost deja absorbită, în principiu, de piață, atât de consumatorii persoane fizice, cât și de companii. În această categorie intră, alături de energia electrică, TVA și accizele. Inflația „nouă” este creșterea prețurilor care vine în aprilie a.c. de la țiței, se duce către benzină și motorină și de acolo se împrăștie în toată economia.

Deci, inflația reală va continua să fie prezentă în economie pe parcursul acestui an, în timp ce inflația statistică va scădea brusc în a doua parte a anului, atunci când nu va mai fi nicio diferență între tariful energiei electrice din august 2026 și cel din august 2025.

Mult mai îngrijorătoare este scăderea economică din primul trimestru al anului cu 1,7%, în termeni anuali. Economia și-a pierdut motoarele de creștere. Consumul, multă vreme blamat pentru că a stat la baza unei creșteri nesustenabile, a scăzut, investițiile s-au redus, dar ponderea s-a schimbat în favoarea utilizării fondurilor europene, stimulentele fiscale pot fi acordate doar într-o valoare limitată, iar politica monetară nu are spațiu de manevră. De altfel, la sfârșitul acestei săptămâni, vineri, 15 mai a.c., vom vedea și punctul de vedere al BNR referitor la noua situație a economiei.

Al treilea element al stagflației este creșterea șomajului. Nu vedem această evoluție în datele statistice, dar semnalele reducerii locurilor de muncă sunt tot mai numeroase.

Trebuie spus că era dificil să reduci deficitul bugetar fără să existe efecte negative în economie. Cine spune că se putea și altfel ar fi trebuit să o demonstreze la guvernare. Stagflația este speculată politic. Dar, în economie evoluțiile pot fi paradoxale. Ceea ce astăzi este negativ și îngrijorător se poate transforma peste o anumită perioadă într-o veste bună. Iar în ceea ce privește abordarea politică a stagflației să ne aducem aminte de morala care spune că nu toți cei care „te îngroapă” îți vor răul, așa cum nu toți cei care te scot „din groapă” îți doresc binele.

La începutul acestei săptămâni, guvernatorul Băncii Franței a transmis președintelui Republicii și celor doi președinți ai camerelor Parlamentului o scrisoare în care descrie starea economiei franceze. Scrisoarea are 74 de pagini, deci este destul de cuprinzătoare, și încearcă să ofere câteva răspunsuri la întrebarea din start și anume: care este starea economiei franceze în fața unei lumi noi, în schimbare și plină de incertitudini?

Publicația franceză „La Tribune” a făcut o selecție a indicatorilor economici prezentați în analiza lui François Villeroy de Galhau și trebuie să remarcăm că o parte dintre ei sunt relevanți și pentru economia românească. În sensul că unii dintre indicatorii economiei franceze ne arată unde se află sau unde s-ar putea afla economia românească în următorii ani. De multe ori, cifrele nu arată prea bine.

Așadar, Franța are cheltuieli bugetare mari. Anul trecut, cheltuielile publice au ajuns la 272 miliarde de euro, mai mult decât media statelor din zona euro.

Procentual, cheltuielile bugetare au fost de 57% din PIB, ceea ce înseamnă mult peste media zonei euro care este de 48%. Nivelul cheltuielilor publice a rămas constant, ca procent din PIB, față de anul 2010. De asemenea, Franța este pe poziția a doua la nivel european, după Finlanda, cu 57% din PIB, urmată de Germania cu cheltuieli de numai 48% din PIB. În ultimii ani, România a crescut constant cheltuielile bugetare, fără ca veniturile să poată să țină pasul.

Pensiile costă mult bugetul. În Franța, cheltuielile bugetare cu fondul de pensii sunt de 14,8% din PIB, spre deosebire de media zonei euro unde acest tip de cheltuieli este de numai 12,5%. În context, guvernatorul Băncii Franței scrie: „până nu se va stabiliza volumul cheltuielilor publice, trebuie să încetăm să mai visăm la reduceri de impozite”.

Datorie publică foarte mare. Franța are una dintre cele mai mari rate ale datoriei publice dintre statele din zona euro. Doar Grecia este la o rată mai mare, 146% din PIB, urmată de Italia, 137%, și apoi Franța cu 115% din PIB. Datoria publică a crescut vertiginos în ultimii ani. De exemplu, în anul 2010, datoria publică franceză era de 85% din PIB. În 15 ani, a crescut cu 30 de puncte procentuale, în timp ce media zonei euro a rămas relativ constantă fiind de 87% din PIB, în anul 2025.

Cauza exploziei datoriei publice au fost deficitele bugetare care s-au perpetuat an după an. Din acest punct de vedere, situația Franței seamănă cu cea a României.

Creștere economică anemică. În perioada 2010-2025, Franța a înregistrat o creștere economică medie anuală de 1,1%, apropiată de cea a zonei euro, 1,2%. Dar, în comparație cu Statele Unite, care ating o medie anuală de 2,3%, creșterea europeană este mult mai redusă. Dacă se ia în calcul PIB pe cap de locuitor, diferența față de zona euro este și mai mare, 0,7% contra 1%.

Din acest punct de vedere, economia românească a primit un avertisment serios. După ce ani de zile, ritmul de creștere era cel mai înalt din Uniunea Europeană, în ultima perioadă, avansul PIB a încetinit văzând cu ochii.

Francezii sunt economi. Rata de economisire în gospodăriile franceze a crescut la 18%, față de 15%, atât cât se înregistra înainte de criza pandemică. De altfel, media zonei euro este de 15%. Majoritatea indicatorilor macroeconomici depășesc cadrul european. La fel stau lucrurile și în cazul României, iar morala este că fără o echilibrare a finanțelor publice, situația României se va înrăutăți.

În actuala criză politică a apărut de mai multe ori ideea construirii unui guvern în jurul unui premier tehnocrat. În România, nu este evocată prima oară tema unui premier tehnocrat. Ba chiar, au fost ani în care premierul tehnocrat era văzut ca o soluție reală pentru guvernare. Era o perioadă în care se vehicula ideea că un premier tehnocrat ar fi adus profesionalism într-un mediu politic tot mai dezbinat și conflictual.

O altă marotă de tip premier tehnocrat a umblat prin economie și s-a numit privatizarea managementului companiilor de stat. Metoda era văzută ca o soluție pentru creșterea performanțelor companiilor de stat și pentru reducerea influențelor politice. După câțiva ani, ideea privatizării managementului companiilor de stat a fost înlocuită cu o serie de principii profesioniste numite guvernanță corporativă.

S-a creat și o legislație specifică, s-a aplicat, dar rezultatele nu au fost spectaculoase, în sensul că firmele de stat au rămas la fel de legate de zona politică, iar rezultatele economice nu au fost pe măsura așteptărilor.

Să ne întoarcem la ideea de premier tehnocrat. Efectiv, România a avut doi premieri tehnocrați pe durate scurte de timp: Theodor Stolojan în perioada octombrie 1991-noiembrie 1992 și Dacian Cioloș, în anul 2016.

Ambele exemple sunt sugestive. Theodor Stolojan a fost numit premier după ce Petre Roman fusese debarcat printr-o mineriadă cu acceptul președintelui României, Ion Iliescu. În mandatul de premier, Theodor Stolojan a încercat să gestioneze situația complicată în care se aflau finanțele țării și să organizeze alegeri libere. Astfel, Stolojan a luat o măsură controversată, dar necesară, respectiv a „naționalizat” valuta. Mai exact tranzacțiile din valută în lei ale companiilor se făceau la un curs fixat, defavorabil firmelor. Măsura a fost considerată necesară, pentru că rezerva valutară a Băncii Naționale era la acel moment practic zero.

Al doilea premier de tip tehnocrat a fost Dacian Cioloș care a format chiar un guvern tehnocrat, cu o excepție.

 

Citeste siCioloș: Dragi români, nu mai votați gogoși, bere și mici! Ciolacu spune prostii

 

Guvernul Cioloș s-a instalat după demisia lui Victor Ponta și s-a aflat la guvernare în perioada noiembrie 2015-ianuarie 2017. Situația guvernului Cioloș a fost ingrată, pentru că teoretic a avut susținerea parlamentară inclusiv a PSD, dar practic orice inițiativă reformistă a fost respinsă.

Mai mult, guvernul Cioloș a fost „pus la zid” în mod constant, a fost etichetat de politicienii PSD ca „guvernul zero”, în mod nemeritat și propagandistic. Miniștrii guvernului Cioloș au fost atacați pe motiv că sunt exagerat de pro-europeni și lipsiți de competență.

Din opoziție, PSD a putut să manevreze politic așa cum a vrut, chiar dacă guvernul Cioloș și-a respectat promisiunea de a nu schimba măsurile de relaxare fiscală promovate de fostul guvern, la care a adăugat o serie de hotărâri de simplificare a birocrației.

Așadar, cele două scurte guvernări tehnocrate nu s-au terminat prea bine pentru cei implicați. Teoretic, premierul și guvernul tehnocrat erau susținuți în Parlament, practic, partidele politice, în special PSD, făceau tot ce puteau pentru ca tehnocrații să eșueze. De fiecare dată, un premier tehnocrat a fost „lăsat din brațe” de politicieni atunci când a luat o decizie nepopulară.

Economia românească se află încă într-un moment complicat. Reformele trebuie continuate, iar reducerea deficitului bugetar este absolut necesară. În acest context, un premier tehnocrat cu un eventual guvern cu același specific ar fi „carne de tun” pentru PSD și AUR. De aceea, un premier tehnocrat este ca un fel de „fantomă salvatoare”, dar care nu face decât să îi „bântuie” periodic pe politicieni.

Sunt mai multe lucruri de clarificat în ceea ce privește creșterea salariilor la compania cu capital majoritar de stat, Romgaz. În primul rând, trebuie spus că nu guvernul a decis creșterea salariilor, ci doar a fost de acord cu propunerea administratorilor companiei.

De altfel, legislația adoptată anul trecut referitoare la măsurile de reducere a deficitului bugetar, prevede o serie de restricții privind creșterea salariilor la companiile de stat. Astfel, este importantă condiția ca nivelul creșterilor cheltuielilor salariale să fie egal cel mult cu indicele mediu de creștere a prețurilor prognozat pentru anul 2026. Din acest punct de vedere, creșterea salariilor la Romgaz respectă regula stabilită prin legislație.

În al doilea rând, nu trebuie făcută o confuzie între „înghețarea” cheltuielilor salariale plătite din fonduri publice și cele din companiile de stat. Deficitul bugetar se reduce prin ținerea sub control a cheltuielilor salariale ale aparatului bugetar, companiile de stat trebuie să aibă independența lor în luarea deciziilor.

Vorbim despre companiile de stat care produc profit și care ajung la performanțe comparabile cu cele ale firmelor private. Am pledat de nenumărate ori pentru companii de stat performante, care să contribuie la dezvoltarea economiei prin locuri de muncă, obținerea de profit și prin respectarea disciplinei financiare. În condițiile în care companiile de stat reușesc să atingă performanțe egale cu cele ale firmelor private sau chiar ale companiilor europene din aceeași industrie, este logic să existe un nivel apropiat de salarizare.

Influență politică, sub diverse forme

Desigur, știm că în companiile de stat, la fel ca în instituțiile publice, este o supraîncărcare a schemei de personal și că nu se respectă în totalitate criteriile de performanță. De asemenea, influența politică este în continuare prezentă, sub diverse forme. Dar, din acest punct de vedere, este obligația managementului companiei să reducă numărul celor angajați pe alte criterii decât cele profesionale.

Mai direct spus, companiile de stat care nu produc pierderi, nu au datorii la bugetul de stat, nu primesc subvenții, care au o cifră de afaceri pe măsura industriei în care activează și un profit semnificativ ar trebui să aibă o anvelopă salarială la nivelul companiilor concurente și creșteri salariale raportate la inflație. Romgaz este în această situație.

La sfârșitul săptămânii trecute, guvernul a publicat o analiză detaliată a companiilor de stat. În sinteză, rezultatele sunt următoarele: din 1.107 companii de stat care au raportat, în anul 2024, rezultate financiare complete, 904 firme se autofinanțau, fără să aibă nevoie de subvenții de la bugetul de stat sau de la bugetul local și 203 primeau bani publici.

Analiza Băncii Mondiale arată că în materie de cheltuieli salariale cele 203 firme subvenționate au aproximativ aceleași cheltuieli salariale totale cu cele 904 companii care nu beneficiază de subvenții de la stat. Trebuie spus, însă, că din cele 904 companii care se autofinanțează, 223 au înregistrat pierderi în anul 2024.

Este loc de îmbunătățiri ale performanțelor companiilor de stat. Ceea ce s-a spus de nenumărate ori în ultimii ani este valabil și anume că în multe cazuri influențele politice parazitează firmele de stat. Dar analiza guvernelor trebuie să fie direcționată de la caz la caz între companiile care primesc subvenții, cele care înregistrează pierderi și cele care fac profit.

Raportul Băncii Mondiale arată că Romgaz este a doua cea mai profitabilă companie de stat, după Hidroelectrica. Totodată, firma are în față proiecte majore, respectiv, Neptun Deep, finalizarea centralei de la Iernut (județul Mureș), preluarea Azomureș și extinderea ca furnizor de gaze naturale pentru consumatorii casnici. Pentru aceste proiecte este nevoie de angajați motivați și bine pregătiți profesional.

Se întâmplă ca o schimbare în zona politică să aducă în rândul cetățenilor speranța că lucrurile se vor îmbunătăți și pentru ei. Probabil că este cazul și în ceea ce privește schimbarea guvernului decisă prin votarea moțiunii de cenzură în Parlament.

Numai că unele lucruri din economie rămân neschimbate. De exemplu, nevoia de finanțare pentru acest an este de aproximativ 264 miliarde de lei, o sumă imensă. În plus, evoluția dobânzilor la împrumuturile statului român nu este deloc favorabilă, ceea ce înseamnă că nivelul costului de împrumut va crește.

De altfel, Trezoreria statului paria pe reducerea dobânzilor la începutul anului mizând pe efectele reducerii deficitului bugetar de anul trecut. A fost un calcul care a ieșit: la sfârșitul lunii februarie a.c., randamentul titlurilor de stat în lei pe 10 ani ajunsese la 6,25%, un nivel redus pentru România. Numai că din motive externe (războiul din Orientul Mijlociu) sau din cauze interne (criza politică) dobânzile la împrumuturile statului au crescut vertiginos la 7,40%. În ultimele două zile, randamentul a mai scăzut până sub granița de 7%, dar în continuare cotația este volatilă și poate produce surprize plăcute sau negative.

Un lucru bun poate fi că Ministerul Finanțelor a împrumutat deja aproape o treime din necesarul total de finanțare în primul trimestru al anului, adică aproximativ 85 miliarde de lei. Este posibil ca Ministerul Finanțelor să fi fost criticat pentru ritmul de împrumuturi de la începutul anului. Dar, parcă Trezoreria ar fi anticipat ce avea să urmeze și acum graba împrumuturilor este binevenită. O mare parte dintre împrumuturile statului au fost făcute în primele două luni ale anului, la dobânzi mai mici decât cele de astăzi.

Cu toate acestea, plățile statului în contul dobânzilor vor ajunge anul acesta la valoarea nominală de 60 miliarde de lei. Este foarte mult dacă ne gândim că România trebuie să reducă anul deficitul bugetar la 6,2% din PIB.

Deci, ne place sau nu, orice guvern se va instala la Palatul Victoria va trebui să asigure o finanțare de 264 miliarde de lei din care se scad sumele deja atrase (85 miliarde de lei) și rămân totuși de împrumutat 179 miliarde de lei. Aceste sume nu se pot schimba, pentru că ele nu depind de un guvern sau altul, ci reprezintă nevoia de finanțare pentru ca statul român să funcționeze.

Nu se schimbă nici nevoia de reducere a deficitului bugetar. România s-a angajat să scadă anul acesta deficitul bugetar la 6,2% din PIB, nivel la care este construit și bugetul de stat.

Unele partide și unii politicieni au început deja să promită relansarea economiei, creșteri de pensii și salarii, investiții prin programul Anghel Saligny sau chiar au idei de reducere substanțială a TVA. Desigur, viitorul guvern poate să ignore traiectoria asumată de România de reducere a deficitului și ar putea să crească din nou deficitul, la fel ca în anul 2024. Doar că orice guvern care va face acest lucru riscă intrarea României în incapacitate de plată.

Agențiile de rating ar putea reacționa în cazul nerespectării reducerii deficitului și să trimită România în junk. La fel, Comisia Europeană ar putea institui sancțiuni legate de procedura de deficit excesiv, respectiv o blocare a fondurilor europene. Deci, nevoia de consolidare bugetară nu se schimbă în funcție de un guvern sau altul.

De asemenea, nivelul datoriei publice va depăși anul acesta cota de alarmă de 60%, indiferent de numele premierului și de componența guvernului. În concluzie, nu poți lua dreptul la speranță al oamenilor. Dar, în același timp, cetățenii au obligația să judece realist situația economică și bugetară.