Chiar dacă discuțiile politice pe tema formării unei coaliții de guvernare sunt în centrul atenției, la Ministerul Muncii continuă dezbaterile pe marginea legii de salarizare unitară. La postul de televiziune Digi 24, ministrul muncii Dragoș Pîslaru, a explicat situația în care se află domeniul educației, din punctul de vedere al noii legi.

În ultimii ani, de cele mai multe ori când a existat un moment complicat social miniștrii de resort au reacționat cu timiditate. Mai concret, atunci când profesorii sau medicii au cerut salarii mai mari, responsabilii din guvern au evitat să arate în mod transparent veniturile complete încasate de angajații din sectorul bugetar.

Adică, în mijlocul protestelor, miniștrii ar fi trebuit să facă publice toate categoriile de venituri, de la mulțimea de sporuri, până la venituri extrasalariale cum ar fi, în cazul profesorilor, indemnizațiile pentru haine, pentru hrană sau pentru navetă (acolo unde este cazul).

Acest exercițiu de transparență este util nu doar pentru a mai tăia din elanul protestatarilor, ci pur și simplu pentru ca opinia publică să aibă o imagine corectă asupra câștigurilor complete pe care le au cei care protestează. Sindicatele au talentul de a prezenta cifrele care îi avantajează pe salariați, în timp ce calculele reale rămân ascunse publicului larg, pentru că miniștrii de resort au de fiecare dată ezitări în a publica toate veniturile salariale și extrasalariale.

Dragoș Pîslaru a fost de data aceasta mai atipic. În sensul că a explicat la Digi 24 ce ar însemna respectarea unei promisiuni transpusă în legislație după greva profesorilor din anul 2023. Este vorba despre prevederea care obligă statul român ca salariul unui debutant să fie egal cu salariul mediu pe economie.

Ministrul muncii a explicat că există chiar o ordonanță adoptată după greva din anul 2023 care cere ca prin legea de salarizare unitară salariul unui profesor debutant să fie egal cu salariul mediu. Ceea ce nu știm este efectul pe care îl generează în sistem o astfel de creștere salarială, adică în ce măsură vor crește și celelalte salarii ale cadrelor didactice.

Dragoș Pîslaru a explicat motivul pentru care prevederea legală nu se poate aplica și anume calculele arată că ar fi nevoie de un plus de opt miliarde de lei. Reamintim că legea de salarizare unitară ia în calcul în total o creștere a cheltuielilor cu opt miliarde de lei, deci este practic imposibil să fie alocate opt miliarde doar pentru educație, pentru că mai există și sistemul de sănătate și magistrații și funcționarii de la fisc sau de la Finanțe. Toată lumea vrea mai mulți bani.

Dragoș Pîslaru spune că alocările inițiale însemnau două miliarde de lei în plus pentru educație și prin noua variantă s-a mai alocat încă un miliard de lei. Cu acești bani se pot majora salariile profesorilor debutanți (dar nu până la salariul mediu pe economie), se pot reintroduce indemnizațiile de dirigenție, se sprijină învățământul special și se elimină unele diferențe salariale.

Auzim foarte des ideea că există lege pentru creșterea salariilor. Întrebarea este: o legislație apărută sub presiunea grevei și care practic nu are o sursă de finanțare predictibilă poate fi considerată justificată și aplicată?

Un alt exemplu vine de la Înalta Curte de Casație și Justiție care în luna martie a.c. a dat în judecată Guvernul și Ministerul Finanțelor pentru refuzul de a achita drepturile salariale restante. Întrebarea este: și-a depășit instanța sfera de competență constituțională atunci când a decis plata unor salarii în mod retroactiv?

O legislație populistă, apărută în contextul unor tensiuni sociale, și deciziile instanțelor pe tema salariilor riscă să îngroape bugetul și România. De fapt, suntem în fața unui moment de răscruce: cresc salariile bugetare și România este retrogradată la junk. Cine câștigă?

Fără îndoială, tranzacția Carrefour-frații Pavăl este, din câteva puncte de vedere, una dintre cele mai importante din economia românească. Mai întâi, prin prisma prețului, 823 milioane de euro, una dintre cele mari valori înregistrate în România.

Pentru a avea un element de comparație, în anul 2005, compania petrolieră Petrom era vândută către grupul austriac OMV cu un preț de 669 milioane de euro, în contul a 33% din capitalul firmei cu posibilitatea efectuării unei majorări de capital de 830 milioane de euro care a permis OMV să ajungă la o participație majoritară de 51%.

BCR, perla coroanei bancare, a fost vândută către grupul financiar austriac, Erste, pentru suma de 3,75 miliarde de euro, ceea ce înseamnă un record pentru statul român. Bineînțeles că în anii 2004-2005, atunci când s-au vândut cele două companii cu capital majoritar de stat, situația economiei românești era cu totul alta. În sensul că dimensiunea PIB era mult mai mică decât astăzi, iar ca atare și valoarea companiilor de stat sau privat era mult mai redusă.

Să mai dăm un exemplu al unei tranzacții recente chiar din sectorul de retail. Este vorba despre preluarea brandului Profi de către proprietarul Mega Image, Ahold Delhaize care a plătit 1,3 miliarde de euro.

După cum se poate vedea, preluarea Carrefour este ca valoare a tranzacției una dintre cele mai mari din ultimii ani. În același timp, trebuie remarcat că este una dintre rarele ocazii în care vorbim despre un investitor român care preia filiala locală a unei importante companii multinaționale.

Dacă în materie de preț și de aviz al Consiliului Concurenței, lucrurile sunt clare și au fost făcute publice, tranzacția Dedeman-Carrefour ne oferă câteva mici lecții de business.

Astfel, într-un comunicat comun Banca Transilvania și Pavăl Holding arată că societatea bancară a finanțat tranzacția. Conform surselor publicației Profit.ro banca i-a oferit hodingului Pavăl un credit în valoare de jumătate din valoarea tranzacției, adică aproximativ 411 milioane de euro.

Desigur, banca poate oferi un împrumut, dar nu va da niciodată toți banii de care este nevoie pentru tranzacție pentru că principiul este ca firma să își asume și ea riscuri și implicit o sumă de bani.

Comentatorilor din domeniul economic le place să spună că afacerile „se fac cu banii băncilor”. Tranzacția Carrefour-Dedeman contrazice ideea sau mai degrabă o reformulează: „afacerile se fac și cu banii băncilor”.

Este firesc ca lucrurile să se întâmple așa, în sensul că banca și compania sunt parteneri într-o finanțare de acest fel și fiecare parte trebuie să găsească banii necesari și să își asume riscul pe care îl implică o astfel de tranzacție.

Desigur, ar fi fost interesant să aflăm și dobânda care a însoțit creditul, nu doar pur informativ, ci și pentru a vedea, de exemplu, dacă dobânda este mai mică decât cea la care se împrumută statul român. De asemenea, ar fi fost relevantă și informația dacă împrumutul băncii a fost acordat în lei sau în moneda europeană și eventual perioada pentru care a fost acordat creditul. Par amănunte neimportante, dar ele spun multe despre felul în care a fost construită financiar tranzacția. Este ca un caz-școală, din care însă lipsesc câteva elemente cheie.

Indiferent dacă unele informații nu sunt publice, există o certitudine. Carrefour iese, Dedeman intră. Un capitol se încheie, un altul începe și avem un jucător nou pe piața de retail. Va veni el cu mai multă creativitate și cu reguli noi? Rămâne de văzut.

Luna trecută, iunie a.c. , a fost importantă pentru două companii industriale și anume Șantierul Naval din Mangalia, numită Damen, și Liberty Galați, fosta Sidex. Ambele companii sunt practic în faliment și au căutat investitori interesați să le cumpere. Din păcate, nu a venit nimeni.

De ce nu se gasesc investitori pentru Damen și Sidex? Sunt câteva asemănări care fac să nu existe interes în rândul unor eventuali investitori. De exemplu, Damen Mangalia are datorii totale recunoscute de aproximativ un miliard de lei, către bugetul de stat, dar și către Damen, acționarul companiei în proporție de 49%.

Statul deține în continuare majoritatea la Șantierul Naval Mangalia (51%), dar printr-o înțelegere făcută în anul 2018, atunci când compania olandeză a preluat pachetul de acțiuni de la firma sud-coreeană Daewoo, Damen și-a asumat managementul șantierului.

Totul a decurs normal până în anul 2023, atunci când compania olandeză a acuzat statul român că nu mai respectă înțelegerea făcută cu cinci ani în urmă. Statul avea o scuză și anume aceea că trebuia să adopte legislația europeană în materie de guvernanță corporativă. Conform legislației, înțelegerea ca un acționar minoritar să aibă managementul companiei nu mai era posibilă, astfel că în anul 2023 Damen a anunțat că se retrage de la conducerea companiei.

Acesta a fost momentul în care situația Șantierului Naval din Mangalia a început să se deterioreze. Nu au mai fost comenzi (pentru că Damen Olanda nu a mai direcționat către Mangalia) și nu a mai fost nici capital de lucru. În plus, au apărut și acuzații ale reprezentanților statului referitoare la o serie de contracte cu filiale Damen, care ar fi dus la scoaterea unor bani din companie.

Cert este că lipsa de implicare a investitorilor olandezi a dus compania din Mangalia către faliment, fără ca statul român să poată să îmbunătățească situația financiară. Dimpotrivă, pe agenda statului a apărut cu precădere aspectul social, al angajaților, dar, fără comenzi de lucru starea financiară a companiei și a angajaților nu avea cum să îmbunătățească.

Datoriile mari, lipsa de comenzi și problema socială fac ca niciun investitor să nu dorească să preia șantierul. Este de înțeles dacă ne gândim că lista eventualilor cumpărători este destul de scurtă. Adică, doar un investitor cu tradiție în domeniu ar putea fi interesat să preia șantierul. De fapt, condiția esențială pentru relansarea Șantierului Naval Mangalia este să existe o companie care să genereze comenzi de lucru, fie construcția de nave civile, fie cea de nave militare.

Damen Mangalia are o situație complicată: datorii mari, lipsă de comenzi și angajați care cer plata salariilor. Compania are potențial, este unul dintre cele mai mari șantiere din Europa, are capacitate de a construi nave civile și militare, dar și de a face reparații. Doar că potențialul nu ajută la găsirea unui investitor.

Situația de la Liberty Galați este asemănătoare cu cea de la Damen. Fostul Sidex a acumulat datorii substanțiale și investitorii nu se grăbesc să preia combinatul. În plus, industria siderurgică românească și cea europeană au o caracteristică și anume depind de tariful energiei electrice. Pentru un sector industrial mare consumator de energie, prețul este extrem de important, pentru că poate face diferența între a rămâne pe piață sau a fi eliminat.

O șansă pentru a căuta în continuare investitori este scăderea prețului de vânzare. Dar, nu este deloc sigur că reducând prețul de licitație se vor găsi cumpărători. Erorile făcute în trecut se răzbună astăzi și oricât de mult ne-am dori investitori noi este posibil să nu fie niciunul interesat.

Ieri, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) a discutat în ședință subiectul Romatsa. Curtea de Apel București a decis în luna februarie a.c. suspendarea activității Romatsa timp de o lună. Decizia nu este definitivă și regia de stat a anunțat că a contestat-o, dar chiar și în aceste condiții situația este de neimaginat.

Trebuie precizat că Romatsa este regia de stat care asigură serviciile de control al traficului aerian în spațiul românesc, iar oprirea activității chiar și pentru o lună ar însemna un dezastru pentru că practic nicio aeronavă nu va mai putea tranzita spațiul aerian românesc, ca să nu mai vorbim despre blocarea activității aeroporturilor. Mai mult, CSAT arată că dacă s-ar ajunge la o astfel de situație misiunile tactice sau logistice ale NATO pe flancul estic ar fi perturbate.

Ar fi o situație fără precedent. Romatsa a mai fost implicată în dosarul fraților Micula contra statului român. Adică, la un moment dat conturile Romatsa au fost blocate și ar fi trebuit ca sumele pe care le conțineau să fie executate în beneficiul oamenilor de afaceri. În cele din urmă, executarea conturilor nu s-a întâmplat, dar Romatsa a apărut pentru prima dată într-un dosar complicat. Totuși, una este să se încerce blocarea conturilor și cu totul altceva să oprești activitatea regiei.

De fapt, de unde vine problema? Un reprezentant al sindicatului Romatsa a explicat în mass-media că totul a pornit în urmă cu câțiva ani când o școală privată a obținut girul Autorității Aeronautice Române pentru a califica forța de muncă. Era o privatizare a pregătirii specialiștilor, care nu ar fi fost un capăt de țară, dacă Romatsa nu ar fi avut ea însăși un model de pregătire pentru angajații din interiorul regiei autonome care includea și un examen recunoscut la nivel internațional.

Liderul de sindicat susține că mulți dintre cei care au absolvit școala privată nu au reușit să depășească testarea la standardele internaționale și drept urmare au deschis un proces împotriva Romatsa în care acuzau un tratament inechitabil. După șase ani, Curtea de Apel București a dat câștig de cauză cetățenilor nemulțumiți. Dosarul a fost construit pe acuzația de discriminare a celor din afara regiei de către angajații din interior.

Nu am citit dosarul Romatsa din instanță, dar așa cum este el prezentat de mass-media și de părțile implicate a fost vorba despre un conflict de muncă. Adică, mai mulți absolvenți ai școlii private au dat în judecată Romatsa pentru că nu le-a permis să se angajeze, chiar dacă declarațiile reprezentantului sindicatului spun că aceștia nu au reușit să promoveze examenul internațional. Interpretarea a fost, însă, că a existat o discriminare în favoarea celor pregătiți în interiorul companiei.

Nu aș vrea să fac judecăți de valoare referitoare la decizia Curții de Apel București. Dar, câteva lucruri trebuie spuse. Conflictul este legat de deschiderea regiei Romatsa pentru angajare, deci pe teme de legislația muncii. Știm că instanțele din România judecă în majoritate absolută în favoarea angajatului penalizând angajatorul. Dar, în dosarul Romatsa, chiar dacă le oferi câștig de cauză celor care au reclamat că nu se pot angaja, pedeapsa este exagerată. O decizie de suspendare a activității este aberantă. Este ca și cum o companie privată care a refuzat să angajeze niște lucrători din afară ar fi obligată să își oprească producția pentru o lună de zile. Este incredibil.

Instanța ar fi putut decide reluarea procesului de selecție sau ar fi putut decide plata unor despăgubiri, dar în niciun caz suspendarea activității. Dacă, există un paragraf legal care permite așa ceva, ar trebui schimbat urgent. De altfel, Inspecția Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a declanșat o verificare pe tema hotărârii judecătorești de suspendare a activității Romatsa. Nu știm care va fi concluzia, dar ceea ce știm sigur este că din punct de vedere economic decizia este o aberație.

La sfârșitul săptămânii, doamna Lia Olguța Vasilescu, prezentă la Conferința Organizației Femeilor Social-Democrate, a oferit un excelent exemplu de adevăr prin omisiune. Sau altfel spus, minciună prin omisiune. Ambele variante sunt valabile.

Olguța Vasilescu a încercat să schițeze o comparație între anul 2017 în care PSD a guvernat singur și anii 2025-2026, cu un Executiv condus de premierul Bolojan. Nu este nici prima, nici ultima oară când politicienii prezintă evoluția economiei „decupând” ceea ce le convine alegând cu „penseta” cifrele și evoluțiile care îi avantajează.

De data aceasta Lia Olguța Vasilescu a oferit un adevărat exemplu-școală. Sunt mai puțin importante cifrele, esențial este principiul. De exemplu, doamna Vasilescu a trecut în revistă anul economic 2017: cea mai mare creștere după anul 2008, cea mai mare medie lunară de creștere a efectivelor de salariați de la aderarea la Uniunea Europeană, cea mai mare creștere a consumului, creșterea puterii de cumpărare a pensiilor și salariilor și ieșirea din risc de sărăcie a multor români. Nu are sens să publicăm cifrele pentru că ele sunt deja istorie.

Trebuie adăugat, însă, la tabloul economic ceea ce Lia Olguța Vasilescu trece sub tăcere. Și anume, anul 2017 a fost cel al lansării unui model numit wage-led growth, adică o creștere nesustenabilă a salariilor în sectorul bugetar.

Timp de trei ani, 2017-2019 s-a apăsat foarte tare pe pedala creșterii veniturilor salariale bugetare, cu tot „păienjenișul” de sporuri și cu o lege de salarizare unitară în același timp confuză și generoasă. De fapt, anul 2017 a stat la originea marilor dezechilibre bugetare de astăzi, mai ales că pe baza principiului juridic al dreptului câștigat nimeni și nimic nu a mai putut opri creșterile de venituri ale angajaților din aparatul de stat.

Iată, în acest sens, ce a declarat recent la o conferință a analiștilor financiari din sectorul bancar Ciprian Dascălu, economist șef al unei bănci din România: „modelul economic vechi e mort. Creșterea pe salarii a dublat salariile reale, dar productivitatea a crescut doar cu jumătate. Consumul a explodat, dar mare parte din cerere a fost acoperită de importuri, iar industria este cu 10% sub nivelul pre-Covid”.

Evident, Olguța Vasilescu a arătat și contrastul care există între minunatul guvern PSD din anul 2017 și mult-hulitul premier Bolojan, care s-ar părea că a condus Executivul de unul singur. Astfel, inflația s-a dublat față de guvernarea Ciolacu, s-au pierdut locuri de muncă, se înregistrează scădere economică, o scădere a consumului și reducerea investițiilor. Evoluțiile sunt în principiu descrise corect, dar sunt scoase din contextul economic. Din nou, este un adevăr prezentat prin omisiune.

Pentru a nu exista dubii, iată cum caracterizează experții situația economiei. Ciprian Dascălu: „Datoria publică devine o bombă. La dobânzi de 7%, PIB-ul nominal nu va crește suficient ca să dilueze datoria. Singura ieșire matematică este surplusul primar. Vârful datoriei publice va ajunge 67%-68% din PIB în 2029, dacă ne ținem de plan. Dacă nu, piețele vor decide ele”.

Ionuț Dumitru, fost președinte al Consiliului Fiscal: „Puterea de cumpărare a românilor se erodează ca efect direct al exceselor bugetare din anii anteriori, iar economia traversează o corecţie inevitabilă după o perioadă de cheltuieli publice nesustenabile”.

Florian Libocor: “Salariile și consumul s-au apropiat de mediile europene, dar productivitatea, inovarea și calitatea instituțiilor au rămas în urmă”.

Valentin Lazea, economist șef al BNR: „Este necesar un pact politico-economic care să oblige toate guvernele să nu depășească anumite intervale în ce privește indicatorii macroeconomici”. Diferențele de abordare între Olguța Vasilescu și specialiști sunt evidente. Cine credeți că are dreptate?

Datele bugetare pe primele cinci luni ale anului arată mai mult decât promițător pentru cei care cred că este necesară reducerea deficitului bugetar.

În perioada ianuarie-mai 2026, deficitul bugetar este excepțional în contextul ultimilor ani: 1,75% față de 3,35% din PIB anul trecut și în termeni nominali o scădere de la 64 la 36 miliarde de lei. Nu mai este chiar o înjumătățire ca în primele patru luni ale anului, dar scăderea este mare.

Reducerea deficitului nu a venit de la sine. Ea se bazează, pe de o parte, pe creșterea veniturilor (mărirea TVA și o distribuire în avans a dividendelor) și, pe de altă parte, pe reducerea cheltuielilor.

Sunt câteva capitole de cheltuieli la care reducerile sunt vizibile: cele de personal au scăzut față de anul trecut cu aproape trei miliarde de lei, datorită reducerii sporurilor și înghețării salariilor; cheltuielile cu asistența socială, care reprezintă într-o proporție importantă plata pensiilor, s-au redus foarte puțin, cu 0,7%, dar important, în termenii consolidării fiscale, este că nu a avut loc o creștere a cheltuielilor la acest capitol bugetar.

O a treia zonă de reducere este cea a investițiilor care au scăzut în comparație cu anul trecut cu 31%. Este o evoluție care nu trebuie să ne înșele. De fapt, investițiile au crescut, pentru că, per total, se întâmplă ceea ce ne dorim de mulți ani și anume o reducere a alocărilor naționale pentru investiții publice și o creștere solidă a folosirii fondurilor europene. Mai exact, cheltuielile cu investițiile au fost în primele cinci luni ale anului de 44 miliarde de lei, față de 39 miliarde anul trecut. Din cele 44 de miliarde, 32 sunt din programe europene, nerambursabile sau împrumuturi.

Cifrele sunt, fără îndoială, bune. Dar, nu ar trebui să ne entuziasmăm prea tare. În primul rând, pentru că evoluțiile sunt totuși realizate într-un anumit context. Există un așa-numit efect de bază, în sensul că acum comparăm veniturile bugetare care vin după creșterea TVA sau a impozitului pe dividende cu veniturile din aceeași perioadă a anului trecut, atunci când nivelul fiscalității era mai redus decât astăzi.

În al doilea rând, trebuie să fim realiști și să privim din nou cifrele. În primele cinci luni ale anului, creșterea veniturilor bugetare a fost cu 9,2%. Suficient, ar spune cineva. Da, doar că dacă privim avansul veniturilor bugetare în primele patru luni ale anului (ianuarie-aprilie a.c.) vom constata că a fost cu 12% mai ridicat, ceea ce arată că există o încetinire creșterii veniturilor. Asemănător stau lucrurile și în ceea ce privește ritmul de scădere a cheltuielilor. În primele cinci luni ale anului, a fost o reducere a cheltuielilor cu 1,5% față de anul trecut, dar în perioada ianuarie-aprilie a.c. cheltuielile au scăzut cu 3,2%.

Deci, creșterea veniturilor încetinește, iar reducerea cheltuielilor bugetare este tot mai mică. Nu sunt cele mai bune semne, pentru că în mod tradițional greul bugetar abia acum începe, în sensul că plățile bugetare se aglomerează în partea a doua a anului, atunci când se fac alocări către administrațiile locale sau către firme.

În al treilea rând, este o problemă politică. Suntem în plină perioadă în care se încearcă o clarificare a unei formule funcționale la nivel de Parlament și de Guvern. Din acest punct de vedere, viitorul este incert. Declarațiile politicienilor încep să vorbească despre revenirea TVA la 19%, despre creșteri de pensii și salarii bugetare. În acest context, este greu de anticipat dacă rezultatele bune obținute până acum în materie de reducere a deficitului vor fi continuate sau, dimpotrivă, va urma o întoarcere la decizii care vor duce la creșterea deficitului bugetar.

Comisia Europeană a publicat ieri Raportul de convergență pentru statele membre aflate în afara zonei euro, printre care și România. Specificul acestui raport, spre deosebire de celelalte analize, este că se concentrează asupra indicatorilor care definesc apropierea de zona euro.

Să plecăm de la stabilitatea prețurilor, respectiv de la inflație. Raportul Comisiei Europene arată că în luna mai a.c. valoarea de referință a fost de 2,7%, calculată ca medie a ratelor din statele din zona euro. În această perioadă, România a avut o inflație de 8,4%, ceea ce înseamnă 5,7 puncte procentuale mai mult decât rata de referință.

Raportul menționează evoluția creșterii economice. După pandemie România a avut o creștere solidă favorizată de o politică fiscală lejeră. În anii 2024 și 2025, creșterea economică a scăzut sub 1%. De exemplu, în anul 2024, creșterea economică a fost de numai 0,9% față de 2,4%, în 2023, cauzele încetinirii economiei fiind lipsa de performanță a investițiilor publice (în ciuda alocărilor record) și contribuția negativă ridicată a exporturilor nete. Creșterea salariilor și tarifele ridicate la energie electrică au afectat toate domeniile economice la care s-a adăugat și o scădere a producției agricole.

Anul trecut, creșterea economică a fost în continuare modestă, 0,7%, dar consolidarea fiscală și revenirea inflației au avut ca efect temperarea consumului privat și cel public.

Piața muncii s-a schimbat în concordanță cu încetinirea economiei și cu stagnarea salariilor. Rata de ocupare a persoanelor cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani a scăzut ușor până la 69%, față de media europeană de 76%. Șomajul a urcat până la 6,1% fiind practic egal cu media europeană de 6%.

Există și un tablou de bord al indicatorilor bugetari care nu arată deloc bine. Este interesantă linia cronologică a deficitului bugetar care arată că s-a plecat în anul 2020 de la 9,3% din PIB, a urmat o scădere ușoară în perioada 2021-2023, dar și o revenire în anul 2024 tot la 9,3% din PIB. Cu alte cuvinte, în anul 2024 România s-a întors la deficitul din 2020, anul pandemiei.

Mai trebuie remarcat că în anii 2020-2025 progresul referitor la veniturile bugetare ca procentaj din PIB este evident, respectiv o creștere de la 32,4% la 35,4% din PIB. Un plus de trei puncte procentuale este o evoluție care nu poate fi trecută cu vederea. Dar, creșterea veniturilor bugetare a fost anihilată de evoluția cheltuielilor, care în aceeași perioadă fac un salt cu 3,3 puncte procentuale, până la 43,3% din PIB.

De asemenea, în ceea ce privește datoria publică ritmul de creștere a fost rapid: de la aproape 47% din PIB, în anul 2020 la estimarea de 61,6% din PIB, anul acesta.

Stabilitatea cursului de schimb leu-euro, menționată în raport, a fost utilizată de BNR ca un mecanism important de ancorare a așteptărilor inflaționiste. Cu alte cuvinte, cursul de schimb a fost stabil pentru a nu inflama și mai mult prețurile produselor care au venit din import. Cu precizarea că au fost două perioade electorale care au dus la o creștere a euro în raport de moneda națională.

Ratele dobânzilor sunt și ele în afara calculului care ar permite o apropiere de zona euro. În mai 2026, valoarea de referință a fost de 5,1%, iar România a avut o medie de 6,7%, cu 1,6 puncte procentuale mai mult decât referința.

În concluzie, România este departe de zona euro, din punctul de vedere convergenței nominale. Urmărind indicatorii macroeconomici nici nu ne așteptam la altceva. Singura consolare este că nici celelalte state membre din afara zonei euro, Cehia, Ungaria, Polonia și Suedia, nu au făcut progrese în materie.

Un important producător român de carne de pui construiește o nouă fabrică. Ioan Popa, fondatorul companiei din industria de creștere a păsărilor, a declarat pentru “Ziarul financiar” că investiția va ajunge la 200 milioane de euro și va fi finalizată în toamna acestui an.

Fabrica va produce hrană pentru animalele de companie, câini și pisici. La prima vedere, sectorul în care se investește ar putea părea nesemnificativ. Nu este deloc așa, pentru că, de exemplu, hrana pentru animale de casă este un produs care generează o parte din deficitul comercial al economiei românești.

O analiză realizată recent de Clubul Fermierilor Români arată că industria de petfood este printre sectoarele cu cel mai mare deficit al balanței comerciale, după ciocolată, biscuiți și panificație. Analiza menționează că o firmă belgiană produce în România doar o cantitate de 70.000 de tone, spre deosebire de Polonia, unde se produc 450.000 de tone, Ungaria, 200.000 de tone sau Ucraina, țară în care se fabrică 82.000 de tone. După cum se poate vedea, România este cel mai mic producător din zonă.

Un alt studiu de piață realizat de Nielsen IQ și publicat de revista Progresiv, specializată în comerțul modern, arată că din hrana pentru animale de companie comercializată în sectorul de retail din România doar 3% este fabricată în țară.

În aceste condiții, investiția într-o platformă industrială de producție este logică, dar nu și ușor de făcut. Au fost luate, însă, în calcul câteva sinergii de business. Chiar Ioan Popa a declarat pentru Ziarul Financiar că pentru un producător de carne de pui adăugarea unei fabrici de hrană pentru animale este logică, pentru că o parte din componentele și piesele unui pui nu se utilizează sau se folosesc prea puțin, iar prin producția de petfood acestea primesc valoare adăugată. Deci, pentru o companie din sectorul de creștere a păsărilor extensia către hrana pentru animale are sens atât economic, cât și de piață. Cu toate acestea, doar un singur producător român s-a încumetat să facă o investiție de amploare.

Mai sunt câteva caracteristici ale investiției într-o fabrică de hrană pentru animale. Piața românească este în creștere și în schimbare. Conform unor studii de specialitate, piața este în România de aproximativ un miliard de euro pe an. Deja nu mai vorbim despre sume neglijabile, ci despre un potențial de creștere. De asemenea, există o schimbare a pieței, în sensul în care mâncarea pentru pisici a depășit, valoric, hrana pentru câini. Este o tendință nouă, pentru că până acum piața era dominată de produsele care se adresează câinilor.

În același timp, România are peste patru milioane de câini și tot atâtea pisici, cifre care se referă la animalele de companie și care arată că sunt șanse reale să crească nivelul cererii pentru produse petfood.

Noua fabrică este așezată într-o comună celebră din România, Ciugud din județul Alba. Este adevărat că investițiile companiei producătoare de carne de pui sunt concentrate în regiune și cu precădere în județul Alba, dar alegerea zonei rurale pentru o fabrică nouă, construită de la zero, este un bun exemplu. De altfel, comuna Ciugud este cunoscută pentru dezvoltarea sa, bazată inițial pe proiecte finanțate cu fonduri europene și apoi pe atragerea unor investiții private.

În fine, nivelul investiției este de remarcat. Să aloci 200 milioane de euro pentru o capacitate industrială, indiferent de domeniu, este o performanță pentru economia locală și cea românească. Din momentul în care fabrica va începe să producă firma va avea în față o nouă provocare: lupta pe piață cu concurenții. Nu poți spune că antreprenorii se plictisesc.

România nu a avut buget în primele trei luni ale anului și lucrurile nu au mers deloc rău. Pe de o parte, deficitul bugetar a ajuns la un nivel foarte redus și chiar dacă unii politicieni PSD au declarat sus și tare că aceasta a fost principala cauză a reducerii deficitului, lucrurile nu stau așa. Lipsa bugetului a avut doar o contribuție indirectă, în sensul în care a strâns în chingile anului trecut cheltuielile publice.

Pe de altă parte, absența bugetului a alertat mulțimea de președinți, vicepreședinți, directori și directorași ai instituțiilor statului. Ei știau că aplicarea regulii care spune că se alocă aceleași sume ca și anul trecut le aduce o mare bătaie de cap și anume nu mai puteau face învârtelile clasice prin care își măreau bugetul de cheltuieli și în felul acesta să plătească mulțimea de sporuri pe care au inventat-o.

Desigur, România avea nevoie de un buget ca un semnal de stabilitate politică și economică, dar pentru sănătatea finanțelor publice probabil că șase luni fără un buget pe anul 2026 ar fi fost un exercițiu util.

Acum, ne întrebăm: are România nevoie repede de un guvern nou? Nu neapărat. De zeci de ani, publicul și specialiștii își doresc un guvern care să nu emită ordonanțe și ordonanțe de urgență. Cu siguranță, practica ordonanțelor a fost în ultimele trei decenii una dintre cele mai nocive de administrare guvernamentală. Ordonanțele de urgență au produs de multe ori confuzie în domeniile reglementate, au lipsit mediul de afaceri de predictibilitate și au fost folosite pentru a rezolva unele probleme ale politicienilor.

Suntem acum chiar într-o situație ideală din acest punct de vedere, adică există un guvern demis de Parlament care nu poate emite ordonanțe sau ordonanțe de urgență.

De-a lungul timpului, s-a vorbit foarte mult despre desprinderea mediului de afaceri de deciziile politice și administrative. Din nou, suntem în această situație. Guvernul nu mai poate emite ordonanțe, nici proiecte de lege. Astfel, rolul de legiferare rămâne exclusiv Parlamentului, Guvernul făcând doar o administrare curentă.

În felul acesta, mediul economic nu mai poate să aibă surprize negative, precum taxe sau impozite apărute între Crăciun și Revelion sau de pe o zi pe alta. Actualul mod de funcționare al Guvernului și al Parlamentului aduce chiar o independență mediului de business, fără interferențe majore din zona guvernamentală.

În ultimă instanță, suntem în fața unei premiere extraordinare. Și anume, un guvern și o administrație centrală curățată de politicieni de la PSD. Nu îmi aduc aminte să se mai fi întâmplat așa ceva în ultimii 35 de ani. Desigur, modelul nu este absolut, pentru că în mod cert mai sunt funcționari de rang inferior simpatizanți sau membrii ai PSD, dar cel puțin la primele niveluri nu există practic în funcție politicieni de la PSD.

Evident, România are o serie de urgențe economice. Jaloanele din PNRR sunt printre ele. De exemplu, legea de salarizare unitară a fost negociată în continuare de ministrul muncii și sindicate și teoretic există un pact politic al fostei coaliții prin care se susține legea în Parlament. Poate fi o soluție.

Marele risc al unei Românii cu un guvern interimar este ratingul de țară. Sunt agenții internaționale care ar putea retrograda România în situația în care până la toamnă nu se va găsi formula unui guvern stabil.

În ceea ce privește reformele, ele pot fi puse în cui. Încercările premierului interimar Ilie Bolojan de a face o serie de reforme s-au lovit ca de un zid de PSD, foștii partenerii de coaliție. Și atunci, ne întrebăm: chiar este nevoie urgent de un nou Guvern? Sau economia începe să funcționeze în această formulă?

O analiză a fundației Friedrich-Ebert Stiftung, care în România derulează proiectul Monitorul Social, arată evoluția veniturilor gospodăriilor în ultimul deceniu, 2016-2025.

Rezultatul este spectaculos, în sine, dar prin comparație cu nivelul european diferența este în continuare destul de mare. Dacă se extinde perioada analizei, respectiv începând cu anul 2010, veniturile reale din România, care înseamnă veniturile ajustate cu rata inflației, au crescut cu 160%, arată raportul Friedrich-Ebert Stiftung. Este cea mai mare creștere de la nivelul Uniunii Europene, în contextul în care în Bulgaria veniturile reale au crescut cu 100%, adică s-au dublat, în Polonia cu 97%, în Ungaria cu 50%, iar media Uniunii a însemnat o creștere cu 25%. Este ușor de constatat că statele membre cu veniturile cele mai mici, România și Bulgaria, au apăsat cel mai tare pe pedala creșterii.

România a reușit în ultimul deceniu să reducă mult din decalajul față de media europeană. Astfel, în anul 2016, venitul median net anual era de 6,5 ori mai mic decât media europeană, 2.448 de euro (România) față de 15.849 de euro (la nivelul Uniunii Europene). 10 ani mai târziu, în anul 2025, România se afla la 8.187 de euro față de o medie europeană de 22.930 de euro. Diferența rămâne de 2,8 ori față de media europeană, dar scăderea de la 6,5 ori este în mod clar demnă de remarcat.

Trebuie făcută precizarea că efortul pentru creșterea veniturilor populației a fost unul comun, stat plus sectorul privat. Din păcate, începând cu 2016, o serie de guverne au mizat pe o politică agresivă de creștere a veniturilor în sectorul public. Motivația principală era tocmai aceea a decalajului care exista între România și media europeană. Doar că s-a exagerat, iar rezultatele sunt vizibile astăzi: deficite bugetare mari, creștere rapidă a datoriei publice, deteriorarea echilibrului finanțelor publice pe termen mediu și crearea unei anomalii și anume salarii medii mai mari în aparatul de stat decât în mediul economic.

Sectorul privat a contribuit la creșterea veniturilor angajaților, doar că dinamica a fost dictată de performanțele obținute de companii, de nivelul vânzărilor sau, în unele cazuri, de creșterea repetată a salariului minim.

Progresul statistic este semnificativ și demonstrat de analiza fundației Friedrich-Ebert Stiftung, dar modul în care s-au obținut creșterile de venituri în instituțiile publice lasă și astăzi semne în bugetul de stat, respectiv asupra deficitului bugetar și datoriei publice.

Desigur, analiza este utilă, dar nu răspunde unei întrebări esențiale și anume: care a fost contribuția mediului economic la creșterea veniturilor populației și care a fost contribuția fondurilor publice? De asemenea, creșterea veniturilor gospodăriilor trebuie pusă în corelație și cu evoluția economiei, a produsului intern brut (PIB). Din acest punct de vedere, PIB nominal a crescut în perioada 2016-2025 de 2,5 ori, respectiv cu 151%, ceea ce înseamnă aproximativ cu 75% în termeni reali. Este vizibil că în orice fel am face calculele creșterea salarială a luat-o înaintea creșterii economie. De altfel, o analiză realistă ia în calcul și raportul dintre creșterea veniturilor și creșterea productivității muncii.

Analiza Friedrich-Ebert Stiftung remarcă și o serie de inegalități care există în interiorul sistemului de venituri obținute de populație. Este vorba despre diferența dintre veniturile mici și cele mari. Studiul arată că veniturile mici au crescut mai repede decât cele mari, că diferența s-a diminuat, dar în continuare există un raport de 2,4 la 1 între veniturile mari și cele mici. La fel, diferența dintre veniturile obținute în mediul rural și cele din urban s-a redus, dar rămâne de 1,5 ori mai mare în zona urbană decât în cea rurală. Progresele sunt evidente, inegalitățile există, dar este nevoie ca analiza să fie cât mai clară și mai completă.