Datele bugetare pe primul trimestru al anului oferă o evoluție fără precedent în România. Desigur, cifrele sunt interesante pentru cei care cred că România are nevoie de consolidare bugetară, adică de o reducere a deficitului.

Deci, prima performanță este scăderea deficitului în termeni nominali la jumătate față de anul trecut (21 miliarde de lei față de 46 miliarde în aceeași perioadă a anului trecut) și respectiv, procentual, la 1,03% din PIB de la 2,28% din PIB.

Cum a fost posibil acest mic miracol? Cifrele mari ne dau răspunsul și anume veniturile au crescut, iar cheltuielile publice au scăzut. Trebuie remarcată reducerea cheltuielilor, pentru că în ultimii ani economia a reușit să trimită în mod constant mai mulți bani la buget. Veniturile nu au fost neapărat problema ultimilor ani, deși s-a vorbit insistent despre gapul de TVA. Indiferent, însă, de gapul de TVA, încasările bugetare au crescut an de an.

Problema a fost creșterea iresponsabilă a cheltuielilor. Indiferent cât de mult a produs economia, politicienii au cheltuit mai mult și mai mult. În primul trimestru al anului, guvernul a reușit să scadă nivelul cheltuielilor publice.

Evident, pentru ambele situații, creșterea veniturilor și reducerea cheltuielilor bugetare, există explicații, există decizii complicate pentru economie, există nemulțumiri de ordin social și sindical și există un cost politic pe care guvernul și l-a asumat.

Veniturile bugetare au crescut cu 12% față de anul trecut propulsate de creșterea fiscalității. Încasările din impozitul pe profit, impozitul pe salarii și venit și cel pe dividende au crescut, în total, cu 20%. Să ne aducem aminte că anul trecut au fost eliminate facilitățile salariale pentru lucrătorii din câteva ramuri economice, precum construcții, agricultură, industria alimentară și IT.

De asemenea, creșterea impozitării dividendelor la 16% începând cu anul 2026 a făcut ca o bună parte din companii și antreprenori să plătească impozitul anticipat până pe 25 ianuarie a.c. A fost o creștere conjuncturală, dar care este vizibilă în buget.

În plus, creșterea cotelor de TVA a adus un avans al încasărilor bugetare brute cu 20%, în primul trimestru al acestui an, ceea ce arată încă o dată că, oricât de criticată a fost decizia, bugetul are venituri mai mari la acest capitol.

Este vizibil că înăsprirea fiscalității a fost motorul de creștere a veniturilor bugetare. Nu a fost o decizie simplă, efectele s-au văzut în încetinirea creșterii economice sau chiar în recesiunea tehnică, dar, creșterea fiscalității a reușit, strict bugetar vorbind, să aducă mai mulți bani la stat.

Cheltuielile publice au scăzut, față de anul trecut, cu 2,8%. Cum a fost posibil? Cheltuielile cu salariile din fonduri publice au scăzut cu 1,28 miliarde de lei, 3%, ca urmare a reducerii sporurilor pentru unele categorii de personal și, totodată, datorită „înghețării” salariilor bugetare.

Cheltuielile cu asistența socială au scăzut cu 0,2%, tot datorită înghețării pensiilor, un capitol de la care însă s-a plătit compensarea facturilor cu tarife plafonate de energie electrică și gaze naturale.

În fine, există și o scădere a sumelor pentru investiții. În total, în primele trei luni ale acestui an, cheltuielile cu investițiile au fost mai mici cu 3,4 miliarde de lei, în comparație cu anul trecut. Dar, o regândire a investițiilor publice și eventual o prioritizare a lor era absolut necesară. În plus, există și o veste bună și anume că investițiile din fonduri europene au fost de trei ori mai mari decât cele din bani naționali.

În concluzie, nu știm cum va arăta ieșirea din criza politică, dar există riscul ca bugetul de stat din primul trimestru al anului să fie bun de „pus în ramă”.

Economia așteaptă să se clarifice criza politică. Deocamdată, indicii bursieri au scăzut, iar dobânda la care se împrumută statul a crescut. Ce va urma? Greu de spus până când situația politică nu se va întoarce la normalitate.

Sunt zile în care este complicat să scrii despre economie. Aproape nimic nu este astăzi relevant în economie, pentru că nu știm aproape nimic despre ce se va întâmpla mâine în politică.

În urmă cu mai bine de un deceniu o sintagmă făcea carieră și anume că economia s-a decuplat de politică. Adică, orice s-ar întâmpla în zona politică, economia și-a câștigat un soi de independență prin care nu mai depinde de deciziile politice și ale guvernului. Chiar reprezentanți de vază ai mediului de afaceri vehiculau ideea că firmele reușesc să facă business indiferent de situația politică. A fost o dulce naivitate care de altfel s-a și risipit în câțiva ani.

Între timp, viziunea s-a întors la o abordare realistă și anume mediul de afaceri depinde de deciziile politice. Să nu dramatizăm. Sunt companii mai mari sau mai mici care fac și vor face afaceri în România indiferent de criza politică. Dar, în același timp, sunt nenumărate companii mai mici sau mai mari care depind de nivelul inflației, deci de deciziile guvernamentale care influențează evoluția prețurilor, de nivelul salariului minim, de felul în care funcționează instituțiile statului, de predictibilitatea pe care o oferă hotărârile guvernamentale sau de puterea de cumpărarea a consumatorilor.

Un mic magazin de la colțul blocului, dar și o companie multinațională depind, într-o măsură mai mică sau mai mare, de deciziile guvernamentale. Zecile, sutele sau miile de hotărâri luate de Executiv și Parlament într-o lună sau într-un an ajung inevitabil să influențeze atât afacerile mici, cât și businessurile mari.

Deocamdată, este imposibil de anticipat cum se va rezolva criza politică și, de aceea, economia și mediul de afaceri nu au niciun reper despre ce va urma. Desigur, putem face scenarii despre evoluția economiei, dar trebuie să ne întoarcem la aceeași temă și anume situația politică.

Putem scrie despre reducerea deficitului bugetar în primul trimestru al acestui an, dar cu ce folos?, pentru că este greu de spus cum se va raporta un viitor guvern la deficit. Am putea scrie despre proiectul legii de salarizare unitară, dar nu se poate știi dacă actuala variantă va mai rămâne valabilă peste câteva luni. În general, orice am scrie despre economie păstrează o doză importantă de incertitudine.

Ceea ce se știe cu siguranță referitor la ziua de ieri este, pe de o parte, că toți indicii bursieri ai Bursei de Valori București au scăzut, iar pe de altă parte, randamentul obligațiunilor românești a crescut. Amândouă sunt vești rele. Prima arată neîncrederea investitorilor în acțiunile listate pe piața de la București și implicit în economia românească, a doua, ne arată că statul se va împrumuta mai scump, la randamente mai mari. De altfel, România are cea mai mare dobândă a unui stat din Uniunea Europeană la care se poate împrumuta (7,33%), mai mult decât Ungaria (5,30%), deși în urmă cu o săptămână, înainte de alegerile din Ungaria, randamentele celor două state erau practic la egalitate.

Desigur, a fost o mișcare emoțională a piețelor sub impulsul anunțului din politică. Ceea ce nu înseamnă că nu vom mai vedea evoluții pe piețele financiare.

În acest context, se potrivește analiza Consiliului Investitorilor Străini care arată că riscurile interne se suprapun cu cele internaționale. Presiunile fiscale adâncesc dezechilibrele. Incertitudinea politică începe să afecteze fluxurile de capital. Pe termen mediu, există riscul de pierdere a poziției competitive în Europa Centrală și de Est. Acestea sunt doar câteva dintre observațiile făcute de Consiliul Investitorilor Străini.

Este încă o dovadă că economia se uită la politică. Nu cu popcorn, ci cu îngrijorare.

Informația că într-un document oficial al Guvernului se prevede vânzarea unor pachete de acțiuni la unele companii de stat prin mecanismul numit ABB a stârnit o mulțime de comentarii și contestări. Trebuie să plecăm de la câteva explicații referitoare la folosirea metodei ABB, așa-numitul mecanism de vânzare accelerată a unor pachete de acțiuni minoritare la firme listate pe bursă. Condiția prezenței companiei pe piața de capital este esențială întrucât prețul de vânzare al pachetului de acțiuni se poate stabili rapid plecând de la evaluarea pe care o are firma din tranzacționarea acțiunilor la bursă.

Deci, vânzarea prin metoda ABB are trei caracteristici: se poate face foarte rapid, se adresează unor așa-numiți investitori instituționali, adică fonduri de pensii, bănci de investiții sau fonduri de investiții care au grade diferite de risc și, nu în ultimul rând, poate duce la o îmbunătățire a managementului companiei, în sensul că o instituție financiară de prestigiu are posibilitatea să numească în conducerea companiei un profesionist cu experiență care să amelioreze rezultatele firmei.

Interesant este că o parte din avantajele ABB se pot transforma în dezavantaje, în sensul că rapiditatea tranzacției și direcționarea ei către investitori instituționali poate da naștere la suspiciuni și la abordări negative. Ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat.

Economic vorbind, vânzarea prin metoda ABB este logică și, în anumite situații, justificată. De exemplu, nevoia de bani a statului sau a companiei transformă vânzarea accelerată într-o variantă eficientă, pentru că este un mecanism care nu necesită calcule sofisticate de stabilire a valorii de vânzare și poate aduce cu ușurință cumpărători interesați.

De asemenea, se poate stabili și un procentaj de discount justificat prin volumul tranzacției. Chiar și cineva mai puțin cunoscător al domeniului înțelege, de exemplu, că unul este prețul unui kilogram de mere și altul este prețul unei tone de mere. Cu toate acestea, folosirea unui preț cu discount este complicată dacă ținem cont de faptul că s-ar putea vinde pachete minoritare de acțiuni la companii de stat profitabile și cu impact semnificativ în economia românească.

De altfel, o temă importantă este că vânzarea unui pachet minoritar în varianta ABB exclude ca oferta să se adreseze micilor investitori. Nu este o temă populistă, dar ideal ar fi ca achiziția de acțiuni să se poată face atât de fonduri de investiții, cât și de cetățeni. Varianta ofertelor publice care îmbină investiționalii cu publicul larg este ideală pentru că oferă posibilitatea cetățenilor să devină acționari la o companie românească pe care o apreciază sau ale căror produse sau servicii le folosesc. Nu este de neglijat, pentru că micii acționari contribuie la dezvoltarea pieței de capital și la creșterea prestigiului economic al companiei. Fără a uita să spunem, din nou, că investitorii profesioniști pot contribui la creșterea calității managementului companiei de stat.

O altă mare problemă este cine încasează banii: statul sau firma? În acest moment, și statul, și companiile au nevoie de fonduri. Statul pentru a reduce în continuare deficitul bugetar, companiile pentru că trebuie să facă investiții, iar dividendele sunt insuficiente, mai ales pentru că statul este un acționar lacom care ar vrea tot profitul pe care îl fac firmele la care este proprietar majoritar.

De asemenea, se poate observa că instrumentele specifice pieței de capital sunt foarte puțin folosite. Concret, companiile de stat ar putea face pe Bursă o emisiune de acțiuni, ar putea să vândă acțiuni preferențiale, care nu oferă drept de vot, dar dau drepturi prioritare de dividende sau pot realiza emisiuni de obligațiuni.

Așadar, metoda ABB de vânzare accelerată are sens economic și o serie de avantaje. Dar, într-un context complicat din punct de vedere social și politic, ar fi util ca Guvernul să se abțină să o folosească.

OCDE a publicat un raport care analizează taxarea muncii în statele care fac parte din organizație. România nu este membră OCDE, deocamdată, și de aceea nu apare în raport, dar cu toate acestea studiul este ca de obicei un reper util.

Anul acesta, taxarea muncii a crescut la nivel mondial, media statelor OCDE fiind de 35,1%, cel mai ridicat nivel începând cu anul 2018. Analiza constată că inflația a urcat nivelul salariilor în tranșe superioare (este vorba despre impozitarea progresivă), dar, în mod real, nu au existat creșteri de salarii. Acesta poate fi un semnal de alarmă pentru cei care susțin cu multă energie introducerea și în România a unui sistem de impozitare progresiv.

Analiza OCDE este sofisticată, include mai multe situații diferite, precum calcule pentru un angajat singur, pentru o familie cu un copil sau pentru o familie fără copii. Pentru simplificare, vom lua doar cazul unui salariat singur.

Cele mai mari taxe pe muncă (impozit plus contribuții sociale) sunt aplicate în Belgia (52,5%), Germania (49,3%) și Franța (47,2%). Sunt, însă, state care practică o taxare a muncii la un nivel moderat, mai mic decât media OCDE. Atrag atenția, de exemplu, Polonia (35%), Japonia (33,1%), SUA (30%) sau Elveția (23%) și o ciudățenie cum este Columbia, unde nu există taxare a muncii.

Anul acesta, taxarea muncii a crescut în 24 de țări, a scăzut în 11 state, iar în trei a rămas neschimbată. Cea mai mare creștere, cu 2,45%, s-a înregistrat în Marea Britanie pe de o parte, din cauza creșterii contribuției sociale plătită de angajator și, pe de altă parte, din cauza inflației care a dus la depășirea unor praguri de impozitare fără să aibă loc o reducere proporțională a nivelului de taxare.

De exemplu, Franța menține o structură de impozitare specială, care se caracterizează printr-o cotă crescută a contribuțiilor sociale plătite de către companie la un nivel mai mare decât media OCDE.

Este nevoie de o relaxare a taxării muncii

Recent, Tax Institute, o organizație neguvernamentală, a făcut public un raport referitor la sistemul fiscal românesc. Mai întâi de toate, trebuie spus că în România taxarea muncii este la un nivel de 41,5%. Cu această cifră, România se plasează în rândul statelor OCDE, pe poziția a 10-a. România este între Finlanda (42,5%) și Spania (41,4%), Cehia și Ungaria, cu un nivel de 41,2%. După cum se poate vedea nivelul de taxare a muncii în România este mai ridicat decât media statelor OCDE, ceea ce arată încă o dată că economia autohtonă are nevoie de o relaxare a taxării muncii.

Studiul specialiștilor români prezintă și o serie de anomalii ale sistemului fiscal românesc. Astfel, persoane care obțin venituri similare pot să suporte sarcini fiscale diferite mergând în unele cazuri până la o fiscalitate de șapte ori mai mare. Problema apare la sursa veniturilor.

Așadar, analiza experților români arată că un salariat cu un venit brut lunar să zicem de 10.000 de lei suportă o sarcină fiscală (impozit pe venit plus contribuție de asigurări sociale plus contribuție de asigurări sociale de sănătate) de 41,5% din venitul brut. Un alt contribuabil cu venituri identice, dar care le câștigă din drepturi de proprietate intelectuală are o sarcină fiscală de 6%. În același timp, un asociat unic al unei microîntreprinderi cu o cifră anuală de 120.000 și cheltuieli minime poate ajunge la un nivel de impozitare cuprins între 1% și 3%.

Remedierea situației se face, în opinia celor de la Tax Institute, aplicând principiul care spune că venitul total determină sarcina fiscală, nu sursa acestuia. Drept urmare specialiștii fiscali propun un set de măsuri pentru o echilibrare a taxării. Este o idee corectă, dar care trebuie aplicată în așa fel încât să nu scoată din piață microîntreprinderi sau persoane care lucrează, dar nu au statut de angajat.

La începutul acestei săptămâni, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a vorbit din nou despre educația financiară. De data aceasta, oarecum surprinzător, guvernatorul băncii centrale a fost mai tranșant decât de obicei. Adică, Mugur Isărescu a spus că s-au făcut progrese, dar că încă există decalaje de înțelegere între categoriile de public. Guvernatorul BNR a dat chiar și câteva exemple: ROBOR-ul este considerat „un mare dușman al României” și că „rolul băncilor comerciale este să dea credite”. Sunt doar două situații în care se manifestă lipsa de educație financiară.

De altfel, este o temă despre care se vorbește de cel puțin două decenii. Toată lumea economică este de acord că trebuie să crească nivelul de educație în domeniu. La fel, multe bănci comerciale, banca centrală, companii au făcut eforturi mai mari sau mai mici să crească nivelul de educație economică sau financiară.

Progresele sunt, însă, minime. Sau, cum spune Isărescu, sunt mai vizibile la tânăra generație și reduse la publicul în vârstă. De altfel, studiile care au testat nivelul de educație financiară îi plasează pe români în subsolul clasamentului european în domeniu. De exemplu, pentru foarte mulți români dobânda compusă este o imensă necunoscută.

Oricât de mult s-ar fi străduit băncile comerciale, banca centrală sau unele firme nu a existat o campanie memorabilă și eficientă de educare economică. Probabil că nici nu ar fi fost posibil, pentru că o creștere a gradului de educație în domeniul economic se poate face în timp, poate chiar pe parcursul mai multor generații.

Adevărul este că programele educative au o eficiență limitată. Nivelul de educație financiară poate crește în special prin experiențele personale corecte. Adică, oricât de mult ar explica o campanie că băncile fac și altceva decât să dea credite, cel mai simplu poți înțelege, de exemplu, dacă ai un depozit bancar.

De asemenea, o campanie educativă poate să arate cum funcționează comisioanele bancare, dar mult mai bine le poți înțelege din propria experiență, adică atunci când ai un card bancar sau când salariul este plătit într-un cont.

Un mic antreprenor, o persoană fizică autorizată, cineva care are o profesie liberală, toți aceștia sunt obligați să aibă un anumit nivel de înțelegere a economiei și a mecanismelor financiare, pentru că altfel riscă să își piardă afacerea sau să piardă bani. Bunăoară, educația economică se face mai ales pe „propria piele”.

Uneori, toate eforturile de educare sunt aruncate în ridicol de politicieni. De exemplu, fostul premier Mihai Tudose se lăuda sus și tare că nu are card bancar, iar fostului prim-ministru Marcel Ciolacu, în timpul unei conferințe de presă, îi ieșea din buzunarul hainei, vizibil, un teanc de bancnote.

Rezultatele unui sondaj realizat de IRES pentru Asociația Română a Băncilor (ARB), la sfârșitul anului 2024, arată că 4,4 milioane de români cu vârste de peste 18 ani nu au un cont curent. Un sfert dintre bărbații adulți nu au carduri bancare și o treime dintre femei nu au niciun produs bancar. Datele sunt relevante. De unde ar trebui să înceapă educația financiară cu cei peste patru milioane de români care nu au nicio treabă cu băncile?

Desigur, este nevoie de educație economică. Este nevoie pentru ca publicul să înțeleagă ce este deficitul bugetar (nu doar cel al familiei), să știe limitele decente ale deficitului, să priceapă că datoria statului crește tot din cauza deficitului și să înțeleagă un comportament fiscal-bugetar hazardat. De asemenea, educația economică ar face publicul să știe că este ușor să spui că există și alte soluții de reducere a deficitului bugetar decât cele decise de guvern, dar este mult mai greu să le aplici. Educația economică te face să înțelegi presiunea dobânzilor asupra unei economii sau a unei țări. În ultimă instanță, educația economică te face să distingi între populiști și realiști și, până la urmă, între binele și răul din economie.

În urmă cu vreo 20 de ani apăruse ideea că economia s-a decuplat de politică, în sensul că deciziile politicienilor au impact redus asupra mediului economic. O dulce iluzie. În multe ocazii, putem constata cum deciziile din politică influențează piețele financiare sau economia reală.

Nici actuala criză nu face excepție. Piețele chiar au anticipat ce urmează să se întâmple în zona politică, mai ales că hotărârea de ieri (retragerea sprijinului politic pentru premierul Bolojan de către PSD) era anunțată de câteva zile.

Astfel, cine a deschis ieri site-ul oficial al Bursei de Valori București a fost „lovit” de un roșu orbitor. Adică, toți indicii bursieri au scăzut. De exemplu, indicele BET, cel mai important de la BVB, a scăzut ieri cu 1,87%. Rezultatul a fost că firmele de stat listate la Bursă, Hidroelectrica, Romgaz, Nuclearelectrica, Transgaz și Electrica au înregistrat împreună o scădere a capitalizării cu aproximativ un miliard de euro.

Deci, declanșarea crizei politice a adus o reducere a capitalului a cinci mari companii cu un miliard de euro ceea ce îi afectează atât pe micii acționari, cât și pe cei mari.

Semnalul de ieri al investitorilor a fost foarte clar și anume au vândut acțiuni pentru că se așteaptă la o criză de durată. Dar, există și un scenariu pozitiv în care prețul acțiunilor se stabilizează și începe chiar să urce.

Moneda euro a crescut până la 5,09 lei și a atins la un moment dat pe piața interbancară nivelul de 5,10 lei pentru un euro, iar la casele de schimb valutar s-a tranzacționat și la cota de 5,11 lei pentru un euro. Desigur, piața valutară este mai sensibilă decât cea de capital și cu impact mai mare asupra consumatorilor. Dacă criza politică se prelungește este posibil să crească cererea de valută și implicit să urce moneda euro.

Chiar dacă rezerva valutară a BNR este liniștitoare situația de la alegerile prezidențiale de anul trecut se poate repeta, atunci când George Simion a câștigat primul tur al alegerilor și moneda românească s-a devalorizat rapid față de euro.

Tot ieri, costurile de împrumut ale României pentru obligațiuni au crescut peste 7%, iar Ungaria, prin recentele alegeri a reușit să ofere încredere investitorilor, astfel că randamentul obligațiunilor a coborât sub 6%. Pentru România, anul acesta, orice jumătate de punct în minus este importantă, pentru că sumele pe care trebuie să le împrumute statul vor fi mari.

Marea provocare pare a fi cea a păstrării ratingului de țară la nivelul de astăzi, respectiv cu doar o treaptă deasupra categoriei junk. Toate cele trei agenții de rating au avertizat în rapoartele prezentate în ultimele luni importanța zonei politice pentru păstrarea ratingului. Chiar dacă evaluarea se bazează preponderent pe indicatorii economici agențiile de rating sunt foarte atente la evoluțiile politice notând chiar că există o neîncredere că la rotația premierului, care ar fi trebuit să aibă loc anul viitor, procesul de consolidare fiscală va continua. Deci, o criză politică de o lună sau două transmite o criză de încredere care ar putea să meargă până acolo încât România să fie retrogradată la categoria junk.

Economia românească este fragilă. Ar putea intra în recesiune, are nevoie de reformele înscrise în PNRR și, bineînțeles, de finalizarea proiectelor europene până în luna august a.c. În acest context, o criză politică poate fi fatală. Dar, paradoxal poate fi și un combustibil pentru o guvernare performantă fără PSD care să demonstreze că o criză se poate transforma într-o oportunitate.

Listarea pe Bursă a unor pachete minoritare la unele companii de stat este contestată vehement de PSD. Este o abordare care poate bloca restructurarea firmelor de stat. Nu ar fi prima oară când se întâmplă acest lucru.

Este pur și simplu debusolant să constați atacul virulent pe care îl face un partid, chiar și social-democrat, la adresa intenției de listare pe Bursă a unor pachete minoritare de acțiuni de la câteva companii cu capital majoritar de stat.

Un subiect apropiat este și cel al restructurării întreprinderilor de stat. Declarativ, PSD susține reforma, dar senzația este că de fapt își dorește o restructurare „marca PSD”, adică o „schimbare” în care nu se schimbă nimic.

În anii 90, cohorte de muncitori în fostele întreprinderi socialiste manifestau pe străzile Bucureștiului strigând un slogan care a făcut carieră: „Nu ne vindem țara!” Adică, nu vindem întreprinderile de stat. Acest elan contestatar susținut și de politicienii aflați la putere a făcut ca România să piardă primul val al investițiilor străine care s-a oprit în Ungaria și în Polonia.

În cele din urmă, „s-a vândut țara”. Adică, după un deceniu, 1990-2000, în care au acumulat datorii, au fost susținute din bani publici, au fost căpușate de politicieni sau „băieți deștepți”, au pierdut o mare parte din piața externă și cea internă, întreprinderile de stat s-au privatizat sau restructurat sub presiunea lipsei de performanță și a nevoii de a ține sub control cheltuielile bugetare.

Deci, istoria ne arată că amânarea restructurării companiilor de stat nu face decât să complice situația, nu să o rezolve. În cele din urmă, restructurarea va fi făcută sub impulsul pieței.

Puseul de naționalism economic din anul 2026 este surprinzător. Suntem, totuși, la peste 35 de ani de la căderea comunismului și ar fi de așteptat ca mentalitatea politicienilor și a publicului să fie mult mai deschisă către o economie privată. Mai ales în condițiile în care cele 1.500 de companii cu capital de stat au pierderi istorice de 14 miliarde de lei, după cum a declarat viceprim-ministrul Oana Gheorghiu.

Mai grav este că valul de naționalism economic se ridică pe afirmații mincinoase. În sensul că nu este vorba despre „vânzarea companiilor strategice”, ci despre cel mult listarea pe piața de capital a unor pachete minoritare, care în unele cazuri, cum ar fi Romgaz sau Hidroelectrica, nu fac decât să completeze cota de acțiuni deja prezente deja pe Bursa de la București.

Este o discuție separată cea legată de definirea așa-numitelor companii strategice, cea mai simplă întrebare fiind: pot fi considerate strategice companii precum Tarom sau CEC Bank? Din multe puncte de vedere, răspunsul este nu. Dar esența problemei este că și o companie strategică poate avea o cotă din capital, nu majoritară, listată la Bursa de Valori București.

Vicepremierul Oana Gheorghiu a demontat punct cu punct observațiile PSD. Sintetic, explicațiile sunt următoarele: programul de guvernare prevede explicit listarea la bursă a unor pachete minoritare de acțiuni, jalonul numărul 443 din PNRR prevede listarea sau restructurarea a cel puțin trei companii de stat până în luna august a.c., iar legislația românească identifică listarea ca instrument de de transparență, disciplină corporativă și acces la capital. Să mai adăugăm și ședințele periodice ale Comitetului responsabil de reforma companiilor de stat.

Sunt suficiente argumente pentru ca procesul de listare și restructurarea întreprinderilor de stat să înceapă. Marea problemă este că PSD, partid aflat la guvernare, dorește să blocheze din nou orice încercare de restructurare a companiilor de stat. De fapt, niciodată social-democrații nu au luat decizii concrete de eficientizare a firmelor cu capital de stat. De fiecare dată au fost doar declarații, doar măsuri cosmetice, fără nicio decizie care să permită schimbarea. PSD vrea să păstreze companiile de stat cum sunt acum, adică o formă a pușculiței de partid și a politicienilor.

Situația combinatului Liberty din Galați, fostul Sidex, ne aduce aminte de privatizările din anii 2000. Romeo Borza, unul dintre administratorii concordatari ai companiei, a declarat pentru „Ziarul Financiar” că se va face o nouă încercare de vânzare la un preț de 465 milioane de euro, după ce în urmă cu câteva săptămâni licitația internațională care a plecat de la 690 milioane de euro nu a avut niciun cumpărător.

Liberty Galați se află de un an de zile în concordat preventiv, o procedură asemănătoare cu insolvența, și noii administratori caută soluții pentru a salva afacerea. Compania are 1.000 de creditori neplătiți, dintre care cei mai mari sunt statul, prin ANAF, care are de recuperat 150 milioane de euro și Eximbank, o societate bancară cu capital de stat, care are de încasat 300 milioane de euro.

Prima dată Sidexul, actualul Liberty, a fost privatizat în anul 2001. A fost o vânzare cu scandal către Mittal, pentru că prețul de 77 milioane de dolari, din care statul a încasat 25 de milioane, a fost considerat ridicol de mic.

Sidex Galați era un simbol al economiei socialiste care nu a reușit să să se adapteze la noile rigori. Întins pe o suprafață de 1.600 de hectare, un combinat de mărimea unui mic oraș, cu o importantă miză socială în zonă, Sidex era „căpușat la greu” în anii 90. S-a spus că suma încasată pentru privatizarea Sidex a fost atât de mică încât ar fi echivalat cu vânzarea pe un dolar. Criticii privatizării uitau că aprovizionarea cu materie primă și vânzarea produselor fabricate depindeau de companii care reușeau să facă business în timp ce combinatul pierdea bani. De exemplu, mi-a rămas în minte că, înainte de privatizare, Sidex avea pierderi de un milion de dolari pe zi, adică 365 milioane de dolari pe an. La care se adăugau datoriile istorice.

Situația Sidex din anul 2001 și cea a Liberty peste mai bine de două decenii are destule asemănări, dar și destul deosebiri. Sidex 2001 și Liberty 2026 au în comun dificultățile economice: datorii neachitate, furnizori neplătiți, pierderi financiare. Trebuie remarcat că datoriile către stat rămân un punct comun, iar actuala companie nu și-a achitat împrumutul bancar pe care l-a contractat, în timp ce Sidexul avea datorii mari către o firmă considerată căpușă.

De asemenea, marea problemă rămâne cea a piețelor de desfacere. Sidex și Liberty suferă din același motiv și anume din lipsă de competitivitate pe piețele de vânzare. Iar prețul energiei electrice, un cost esențial pentru industria siderurgică, a fost și este un punct sensibil pentru combinat. Nici România, nici Uniunea Europeană nu au reușit să găsească o soluție pentru ca sectoarele industriale mari consumatoare de energie electrică să poată intra în competiție pe piață cu producătorii din China, de exemplu.

Desigur, sunt și diferențe între Sidexul din anul 1999 și Liberty din 2026. În primul rând, numărul angajaților este mult mai mic, în 26 de ani a avut loc o restructurare naturală a personalului. În al doilea rând, investitorii au adaptat capacitatea de producție a combinatului sau mai exact a fost redusă atât producția, cât și activele fizice. În fine, în al treilea rând, clienții de astăzi au nevoie de produse siderurgice de o calitate mai înaltă decât în urmă cu două decenii.

Acum, combinatului Liberty i-a venit, din nou, sorocul. Adică, este scos la vânzare într-un moment poate mai dificil decât în urmă cu două decenii. La prima strigare a licitației nu a venit niciun investitor. Vom vedea ce va fi în pasul doi, dar semnalele nu sunt deloc încurajatoare și s-ar putea să revină discuția referitoare la cumpărarea combinatului pentru „un euro”. Bineînțeles, ar fi o variantă simbolică, pentru că nu știm dacă un potențial nou investitor va fi obligat să plătească datoriile vechi, care în cazul Liberty ajung la cel puțin 450 milioane de euro. În concluzie, combinatul din Galați se învârte de ani de zile într-un cerc vicios din care nici privatizarea, nici vânzarea nu l-au putut scoate.

Fondul Monetar Internațional (FMI) a publicat un raport fiscal intitulat sugestiv: „Politica fiscală, sub presiune: datorii mari, riscuri în creștere”. Nu este pentru prima oară când FMI atrage atenția asupra creșterii datoriilor și a deficitului bugetar. Dar, acum situația se agravează.

Războiul din Orientul Mijlociu și implicit creșterea prețului țițeiului și alimentelor au reaprins dezbaterea privind măsurile de sprijin fiscal pentru gospodării și companii. FMI agreează astfel de măsuri cu condiția să fie temporare și să se adreseze doar gospodăriilor și firmelor vulnerabile.

Raportul instituției financiare internaționale arată că în perioada crizei sanitare multe state au luat măsuri de susținere a economiei și cetățenilor. Aceste mecanisme se pot reutiliza. Dar, FMI atrage atenția că subvențiile pentru combustibili, deși atractive din punct de vedere politic, sunt costisitoare, incorect direcționate și dificil de revenit asupra lor. În plus, aceste măsuri încurajează creșterea consumului într-un moment în care oferta este limitată, ceea ce duce la creșterea prețurilor. Este o remarcă interesantă și pentru cei care așteaptă soluții bugetare extraordinare în România.

Datoria publică la nivel global a atins anul trecut nivelul de 94% din PIB, iar dacă nu se vor lua măsuri corective se va ajunge la 100% din PIB, până în anul 2029, o cotă care a fost atinsă doar după cel de-al doilea război mondial.

Raportul FMI prognozează nivelul datoriilor publice la care vor ajunge, în anul 2031, câteva dintre marile economii. Cifrele arată în felul următor SUA - 142%, Italia – 136%, China – 126%, Franța – 121%, Germania – 73%.

Analiza avertizează că o creștere a vânzărilor de emisiuni de obligațiuni americane (obligatorie în situația dinamicii datoriei publice a SUA) poate pune în pericol statutul de active de refugiu al obligațiunilor. Din această cauză s-ar putea alimenta o creștere generală a costurilor de împrumut la nivel mondial.

Rodrigo Valdés, directorul de afaceri bugetare al FMI, atrage atenția pe blogul instituției că eforturile de corectare a situației bugetare și a datoriei publice au avut loc doar când conjunctura a permis. Anul trecut, de exemplu, creșterea economică globală a fost solidă, însă, nu s-au făcut progrese semnificative în ceea ce privește consolidarea fiscală. O observație care se potrivește perfect pentru România anilor 2023-2024.

Analiza FMI constată că ne aflăm în fața unei deteriorări fiscale și bugetare de structură, de durată, și nu una ciclică, adică temporară. De altfel, raportul instituției financiare internaționale arată situația la zi și prognoza pentru anul 2031 a deficitului bugetar. Este un indicator important, pentru că, să nu uităm, deficitul este cel care generează datorie nouă.

Dintre economiile mari atrag atenția evoluțiile din SUA, care anul trecut au avut un deficit de 6,8% din PIB și va ajunge peste cinci ani la 7,4% din PIB. China a avut un deficit de 7,9% din PIB și se va păstra la aproximativ același nivel în următorii cinci ani. Zona euro se află într-o poziție bună, în sensul că are un deficit bugetar de 3% din PIB care se menține la fel în următorii cinci ani.

În concluzie, tensiunile protecționiste și fragmentarea geopolitică internațională au determinat guvernele să introducă subvenții industriale și măsuri de sprijin pentru companii, care, însă, nu au adus și beneficii de productivitate sau de creștere economică. Așadar, deficitul bugetar crește, datoriile publice cresc, dar efectele pozitive în economie sunt prea puțin vizibile.

Datele privind inflația în luna martie a.c. erau mult-așteptate. Motivul? În martie a.c., s-au întâmplat evenimente pe care consumatorii români nu le-au mai văzut din anii 90 și anume o creștere a prețurilor carburanților chiar de mai multe ori pe zi. Prețul benzinei și cel al motorinei au urcat la peste 10 lei litrul și întrebarea era: cât de repede și de mult se vor transfera creșterile de prețuri ale combustibililor către celelalte produse alimentare, nealimentare sau spre sectorul de servicii?

Dacă analizăm datele statistice putem spune că s-a întâmplat doar ceea ce știam și anume o creștere a prețurilor combustibililor cu 6,47%. Ceea ce desigur este foarte mult pentru o singură lună, dar așteptat dacă ne uităm la ce a fost în martie a.c. la stațiile de alimentare cu benzină și motorină.

Datele ne arată că deocamdată, în martie a.c., creșterile de prețuri ale combustibililor nu s-au mutat în mod vizibil și către alte produse. Avem câteva creșteri ale prețurilor legumelor și conservelor din legume (plus 2,53% într-o lună) și ale tarifelor serviciilor de transport rutier care au crescut cu aproximativ 2%.

Desigur, statistica are darul să lucreze cu medii și cu ponderi care fac diferența între coșul de consum personal și indicii statistici. Dar, acestea sunt instrumentele pe care le avem la îndemână.

În martie a.c., zona euro a cunoscut un puseu inflaționist. Estimările Eurostat arată că rata anuală a inflației a crescut la 2,5%, de la 1,9%, în februarie a.c. În ceea ce privește evoluția prețurilor în zona euro, lucrurile sunt mai clare decât în România. Influența asupra inflației a venit exclusiv din sectorul de energie care a înregistrat o creștere cu 4,9%, în comparație cu minus 3,1%, în luna februarie.

Ceea ce ne arată că, în zona euro, momentul crizei energetice din Orientul Mijlociu a venit tocmai atunci când prețurile energiei erau în scădere. În rest, celelalte categorii de prețuri și-au continuat ritmul reducerilor, ceea ce înseamnă că luna trecută efectul asupra prețurilor a venit exclusiv de la produsele energetice. Banca Centrală Europeană (BCE) va avea la sfârșitul acestei luni ședința de politică monetară și nu este imposibil să existe o schimbare de tendință, adică o creștere a dobânzii-cheie. Dacă nu acum, în aprilie a.c., în funcție de evoluții, s-ar putea decide în următoarele luni.

Așadar, jocurile inflației nu sunt încheiate nici în zona euro, nici în România. De altfel, Banca Națională a României (BNR) a și prezentat estimarea că în următoarele luni, martie-iunie, rata inflației va crește. Până unde? Este greu de spus, dar analiștii sunt siguri că vom vedea o rată a inflației de peste 10%.

Este clar că România suferă de câțiva ani de o inflație acută. O demonstrează cifrele la un an de zile. Inflația anuală arată câteva creșteri ieșite din comun. Este vorba despre o creștere a tarifului energiei electrice cu 57%, care are drept cauză o plafonare defectuoasă a tarifului și un proces de re-liberalizare nepregătit. Prețul combustibililor a crescut cu 13%, cafeaua, plus 23%, iar ouăle cu 15%.

Dincolo de aceste vârfuri de creștere, pe care consumatorii le resimt diferit, ceea ce creează inflație este „inflația” de produse ale căror prețuri au crescut anual între 5% și 10%. Sunt creșteri dificil de suportat de către consumatori care le macină nivelul de trai și sunt mărfuri pe care le achiziționează o plajă largă de cumpărători. Una peste alta, rata anuală a inflației a ajuns în martie a.c. la 9,87%. Este, însă, doar liniștea dinaintea furtunii?