Conștiința Umană

Scopul și efectele conștiinței

În Romani 1:18-20, ni se arată ca orice persoană are o constiință. Este imposibil ca cineva să nu aibă o conștiință. 

Romani 1:18–20 (BTF2015)

18 Fiindcă furia lui Dumnezeu este revelată din cer împotriva a toată neevlavia și nedreptatea oamenilor care țin adevărul în nedreptate.

19 Pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este arătat în ei (nu lor); fiindcă Dumnezeu le-a arătat.

20 Fiindcă lucrurile invizibile ale Lui de la creația lumii sunt văzute clar (nu vag), fiind înțelese prin lucrurile făcute, deopotrivă puterea lui eternă și Dumnezeirea; așa că ei sunt fără scuză.

Unii oameni cred că există ființe umane fără conștiință, care nu au nici o condamnare asupra păcatului și că doar religia este cea care a impus oamenilor această cunoaștere a binelui și răului. Unii afirmă că toate lucrurile ar fi mult mai bune dacă nu ar exista oameni religioși care să le spună tuturor ce este bine și ce este rău. Cu toate acestea, acest pasaj arată faptul că această cunoaștere este pusă de Dumnezeu în interiorul tuturor. Este ca un dispozitiv de localizare care îți spune în mod constant când ai luat-o pe calea greșită. Cu toate că este inconfortabil și niciunuia dintre noi nu îi face plăcere să i se spună mereu când a greșit, ne este totuși necesar. Pentru a primi mântuirea, trebuie mai întâi să fii conștient(ă) de nevoia ta de mântuire.

            O întrebare s-ar putea ridica aici în mintea unor oameni cu privire la Isus și la conștiință. Din moment ce Adam a primit conștiința după ce a păcătuit, iar Isus s-a născut fără păcat, a avut Isus conștiință? A avut El nevoie de conștiință din moment ce nu a păcătuit niciodată? Desigur, că și Isus a avut conștiință. În primul rând, El a avut conștiință pentru că trebuia să păstreze toate atributele umanității, cu excepția naturii păcătoase. El trebuia să fie om în toate aspectele, astfel încât jertfa Sa să fie semnificativă și omenirea să se poată identifica cu El în moartea Lui, ca plată pentru păcatele ei. În al doilea rând, a avea conștiință nu face pe cineva păcătos. Conștiința este sfântă deoarece reflectă natura și standardul moral al lui Dumnezeu. Isus a avut conștiință pentru că a fost om, dar nu a încălcat-o niciodată. 

Mințile cercetătoare s-ar putea să meargă mai departe cu întrebările și acest lucru e foarte bun. Întotdeauna încurajez întrebările din Cuvântul lui Dumnezeu. Următoarea posibilă întrebare este aceasta: „Întrucât Isus a avut conștiință și El este și Dumnezeu, înseamnă acest lucru că și Dumnezeu, Tatăl sau Duhul Sfânt au conștiință? La urma urmei, Geneza 3:22 arată că întreaga Trinitate - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt - aveau cunoștința binelui și răului. În acel pasaj, Dumnezeu a spus: ‘Iată, omul a devenit ca unul dintre noi, să cunoască binele și răul.' Dacă Dumnezeu, Tatăl știa binele și răul, nu înseamnă aceasta că și El avea conștiință?” Ei bine, nu neapărat. Întreabă-te următorul lucru: „Are Dumnezeu, Tatăl, cu adevărat nevoie de o conștiință?” Eu cred că Dumnezeu, Tatăl, nu a avut niciodată conștiință și de aceea El nici nu a creat pe om la început cu o conștiință. În acest moment, s-ar putea cu adevărat să te alarmezi: „Ce? Nu-i acest lucru erezie?" Ei bine, te încurajez să fii calm(ă) pentru o clipă și să gândești puțin mai adânc la aceasta împreună cu mine. Dumnezeu este neprihănit și drept. El există în neprihănire și însăși natura Sa este neprihănire. El nu are o busolă morală care să-L guverneze. Prin însăși natura Lui, Dumnezeu are dreptate tot timpul. Tot ceea ce spune și face Dumnezeu este corect și drept. 

Conceptele de bine și de rău sunt atât de adânc înrădăcinate în noi ca ființe umane, încât ne este dificil să ne imaginăm o perspectivă în care binele și răul nu există. A-L vedea pe Dumnezeu ca simbolul suprem al bunătății morale este doar o perspectivă umană. Însă, Dumnezeu este mult mai mult decât atât. El este neprihănire. Există o diferență între acestea două și voi explica de ce. De exemplu, dacă Îl vezi pe Dumnezeu ca fiind pur și simplu moral, atunci legile Sale sunt susceptibile pentru dezbateri morale. Standardele morale se schimbă în timp. Ceea ce este imoral pentru o cultură este acceptabil în alta. Poți dezbate moralitatea la nesfârșit și nu ai să ajungi niciodată la un punct comun de agreare. Acest lucru este evident mai ales în problema căsătoriei între persoane de același sex. Dumnezeu a definit căsătoria doar între un bărbat și o femeie. Acest lucru nu se discută, însă oamenii au făcut din el un argument moral și etic. „Cum să nu permiți la doi oameni care se iubesc să se căsătorească? Cui îi pasă că sunt de același sex?” Deși înțeleg logica din spatele acestui argument, nu contează, deoarece legea lui Dumnezeu nu este etică sau morală - ea este dreaptă și neprihănită. Prin urmare, Dumnezeu are dreptate și aceasta nu se discută. A fost oare un lucru imoral simpul fapt că Adam și Eva au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului? Nu, deloc conform standardelor morale. Ce este așa de rău în a mânca din fructul unui pom? Însă, acela a fost un păcat capital și un lucru imoral, deoarece Dumnezeu a spus așa. A fost oare imoral faptul că Moise a lovit stânca a doua oară în loc să-i vorbească? Nu, nu a fost un lucru păcătos în sine. Cu toate acestea, a fost un păcat grav pentru care Moise a fost aspru pedepsit din cauză că Dumnezeu îi spusese să vorbească stâncii și nu să o lovească. Vedeți diferența dintre o busolă morală și dreptate?

Acum, haideți să încercăm să definim răul pe baza a ceea ce am spus până acum. Deoarece Dumnezeu este drept, există doar două răspunsuri posibile din partea oamenilor la ceea ce spune Dumnezeu. Ascultă de Dumnezeu și trăiește. Răscoală-te împotriva lui Dumnezeu și mori. Orice lucru care duce la moarte, suferință sau judecată este ceea ce Biblia definește ca fiind rău. Răul nu este o entitate obiectivă care există în opoziție cu Dumnezeu. Răul este tot ceea ce duce la moarte, necaz sau judecată, deoarece e răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Pentru om, aceasta este doar o chestiune de alegere morală: ascultă de Dumnezeu, ceea ce e un lucru bun, și trăiește; respinge pe Dumnezeu, ceea ce e un lucru rău, și mori. Însă, pentru Dumnezeu, este o chestiune de adevăr. Dumnezeu a spus că plata păcatului este moartea, astfel că atunci când păcătuiești, vei muri cu siguranță. Dumnezeu cunoaște binele și răul, nu datorită unei conștiințe și nici din cauză că El Însuși a experimentat răul, ci pentru că răul este tot ceea ce Dumnezeu nu este. Răul constituie tot ce e contrar naturii lui Dumnezeu și decretelor Sale care sunt adevăr.

După cum am menționat pe scurt în sesiunea precedentă, când omul a mâncat din pomul interzis, s-au întâmplat două lucruri. În primul rând, spiritul omului a murit și a fost separat de neprihănirea lui Dumnezeu. În al doilea rând, omul a primit conștiința pentru a face distincția între bine și rău. Spiritul omului nu a murit din cauza fructului în sine în sensul că fructul a fost ceea ce i-a adus moartea. Omul a murit pur și simplu din cauză că nu a respectat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din acel pom. În momentul în care omul a încălcat porunca lui Dumnezeu, el a devenit rău și a cunoscut răul doar din cauză că s-a opus unei porunci drepte pe care Dumnezeu i-o dăduse. Dacă pomul cunoașterii binelui și răului ar fi transmis omului moartea și răul, atunci ar fi trebuit să fi fost numit pomul morții sau pomul răului. La urma urmei, celălalt pom important a fost numit pomul vieții, deoarece ar fi dăruit viața veșnică trupului lui Adam. Însă, pom...