Asociația Română a Traducătorilor Literari, ArtLit, s-a alăturat asociațiilor europene similare care solicită reglementarea rapidă și eficientă a dezvoltării și folosirii inteligenței artificiale în traducerile literare. Pentru că, se arată într-un comunicat al asociației, folosirea inteligenței artificiale în traducerile literare în lipsa unor reglementări clare poate duce la încălcarea legislației drepturilor de autor, „cu serioase implicații etice, socio-profesionale ṣi culturale”. ArtLit pledează pentru transparenţă şi solicită, printre altele, introducerea în contractele semnate de traducătorii literari „a unor clauze care să specifice dacă traducerea a fost făcută cu ajutorul programelor de inteligență artificială și textul generat automat a fost ulterior prelucrat de un traducător uman.” Dar cum îţi dai seama dacă un text a fost tradus cu ajutorul AI? Le-am întrebat pe traducătoarele Justina Bandol şi Simina Popa, membre ale asociaţiei ArtLit.

Justina Bandol: „Foarte marele avantaj este că traducerile (prin AI) sînt făcute în decurs de cîteva minute, o oră, două – nu-mi dau seama exact cît durează să traducă o carte întreagă un asemenea program – şi nu cîteva luni, cît îi ia unui traducător. Ideea este că aceste traduceri brute sînt apoi prelucrate uman. Fie de traducători angajaţi cu contract, fie de oamenii din editură, redactori, în esenţă, care prelucrează textul. Cîtă vreme textul acela este în continuare lucrat de cineva care mai mult sau mai puţin reuşeşte să-i dea o voce, presupunînd că înţelege vocea originalului şi încearcă să o respecte, dacă textul AI-ului este prelucrat, cred că poate deveni extrem de greu să stabileşti. Poate asta ar fi o problemă pentru legiuitori: care sînt criteriile după care poate cineva să-i verifice sau să-i constrîngă pe traducători, pe editori.”

Dar în ce măsură cititorii sînt interesaţi de lucrurile astea?
Simina Popa: „Nu este un proces cu efecte imediate. Dar cu siguranţă – aici mi-aş paria toţi banii – este un proces cu efecte pe termen foarte lung, care se vor vedea în timp în primul rînd în ce se creează, în nivelul de creaţie şi apoi în această lenevire a creierului. În traducere nu transpui un limbaj, ci trebuie să înţelegi un mod de gîndire. Şi în momentul în care nu mai faci asta şi doar iei de-a gata un text făcut, care ţi se pune sub nas, nu mai vezi exact originalul, de unde s-a pornit şi unde trebuie să se ajungă, după puterile tale omeneşti. Am văzut într-o dezbatere tot pe tema asta, că o editură din Italia propunea trei iconiţe pentru fiecare tip de carte: una cu un om, cînd cartea a fost scrisă sau tradusă exclusiv de un om, o iconiţă cu robotul şi o iconiţă cu amîndoi. Era o ofertă de transparenţă. Modele şi idei încep să apară în sesnsul ăsta, trebuie văzut cum le putem adapta.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural