O analiză publicată recent de economistul Victor Giosan a stârnit reacții pozitive în rândul specialiștilor. De la început trebuie spus că Victor Giosan este un profesionist de calitate, care a lucrat pentru mai multe instituții financiare internaționale în diverse state ale lumii. Acum, Giosan este consilier al Uniunii Europene pe lângă guvernul Republicii Moldova în domeniul reformei administrației publice.

Victor Giosan scrie despre „unele mituri care bântuie clasa mijlocie românească”. Este o analiză bine articulată, dar care pe alocuri merită să fie nuanțată. De exemplu, concluzia economistului este că, în comparație cu statele Uniunii Europene și cu țările OECD, România nu are un sector public excesiv, dimpotrivă este unul dintre cele mai mici.

Desigur, concluzia aruncă în aer mitul statului „gras și numeros” pe care îl auzim de mulți ani în România. Pe cale de consecință s-ar putea spune că eforturile de reducere a aparatului bugetar nu își au sensul.

Desigur, Victor Giosan demonstrează cu date concluzia legată de sectorul public. Cel mai important argument este că România are cea mai mică pondere din Uniunea Europeană a angajaților din sectorul public în total populație.

Dacă însă se calculează ponderea angajaților din sectorul public în total angajați, statistica este mult diferită, în sensul că România nu mai este pe ultimul loc, ci sunt state precum Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia sau Spania care au un aparat bugetar mai mic decât România.

Victor Giosan consideră că raportarea angajaților bugetari la totalul populației este relevantă având argumentul că dimensiunea populației determină cererea unor servicii publice esențiale, precum sănătatea, educația sau securitatea internă.

De acord. Doar că România este un stat atipic la nivel european, în sensul că o parte importantă a populației (două sau trei milioane de oameni) nu trăiesc în țară. Dacă am scoate din calcul diaspora, România nu ar mai fi statul european cu cei mai puțini angajați bugetari în populație.

Oul sau găina?

Pe de altă parte, datele prezentate de Victor Giosan arată o creștere substanțială a aparatului bugetar în perioada 2000-2020.

Concluzia economistului este că România nu suferă de o supra-extindere a sectorului public, ci de o sub-ocupare a forței de muncă. Este posibil, dar câteva dileme există. Și anume, creșterea ocupării nu ar trebui să meargă în tandem cu creșterea aparatului bugetar? Sau mai exact, cine ar trebui să crească prima dată: sectorul public sau rata de ocupare? Suntem ca în povestea „cine s-a născut mai întâi: oul sau găina”?

Evident, este nevoie de creșterea ocupării, dar din motive diferite (plecarea din țară, inadecvarea educației cu piața muncii ș.a.) progresele sunt mici. În schimb, aparatul bugetar are o creștere continuă.

Nu în ultimul rând, gradul de ocupare poate crește, la limită, angajând o mulțime de oameni în sectorul bugetar. Dar, desigur acest lucru nu este de dorit, pentru că am avea o creștere a ratei ocupării în același timp cu creșterea aparatului bugetar. Așadar, avem nevoie de crearea de noi locuri de muncă în mediul privat care să îmbunătățească procentajul.

În același timp, se poate înțelege punctul de vedere al lui Victor Giosan care arată că raportul angajați din sectorul bugetar în total populație exprimă în principiu nevoia de servicii publice, dar raportul angajați în sectorul public per angajați totali este relevant pentru că indică un lucru simplu: cine plătește aparatul bugetar. Cât de mulți sau cât de puțini cetățeni contribuie la bugete pentru a plăti salariile funcționarilor publici.

Nu fac un proces de intenție. Am spus: profesionalismul lui Victor Giosan nu poate fi pus la îndoială. Nici analiza sa. Dar, uneori, concluziile ar putea fi mai puțin tranșante, pentru că pot da „apă la moară” unor politicieni anti-reformiști.