Jurnal de Studiu și Rugăciune

Vorbirea se aseamănă cu o cârmă la o corabie sau la un vas. Ea direcționează calea pe care vor merge gândurile noastre. Vorbirea este o formă de focalizare a atenției, a minții, către o anumită direcție. Chiar dacă vorbirea uneori are un aspect involuntar, rolul ei de călăuză a minții rămâne. De aceea, este foarte important să fim atenți și să urmărim încotro ne îndreaptă vorbirea. Vorbirea are două aspecte. Există o vorbire interioară și una exterioară. Vorbirea interioară zămislește gândurile. Vorbirea exterioară dă naștere comportamentului. Și nu întâmplător, odată ce am spus un cuvânt, vom tinde să mergem în direcția a ceea ce noi am afirmat, implicit sau explicit, direct sau subînțeles.

Când mă refer la vorbire, există și aspecte care trec dincolo de rațional. Sunt elemente emoționale și elemente care țin de influențe subconștiente de care noi nu avem habar, cel puțin în momentul de față. Din cauza impactului profund pe care îl are vorbirea, ea poate să zidească sau să dărâme, să mângâie sau să lovească. Forța vorbirii este imensă. Și funcția ei este mai mult decât cea de a comunica niște idei, ci, în principal, este de a transforma realitatea conform viziunii celui care rostește.

Nu întâmplător, în Biblie, chiar de la început, chiar de la prima pagină, se face referință la vorbirea lui Dumnezeu. El a zis și s-a făcut. Acest principiu al vorbirii care materializează gândurile în realitatea înconjurătoare rămâne valabil și pentru noi, la o altă scară evident, dar rămâne în vigoare. De îndată ce am rostit un cuvânt, noi vom tinde să-i materializăm ideea conținută. Adică să-i dăm viață, să-i dăm chip. Și nu întâmplător, gândul pe care îl ținem pentru noi nu are aceeași putere de a ne mobiliza decât gândul rostit. Și iarăși, nu întâmplător, simțim nevoia să exprimăm ceea ce gândim tocmai pentru a imprima un anumit curs de acțiune vieții noastre sau vieților altora, pentru a modela realitatea în direcția pe care noi o dorim.

Vorbirea este și o sabie, adică un instrument de luptă, atât de atac cât și de apărare. Iarăși, în Sfânta Scriptură se face referință, în viziunea apocaliptică, la sabia Cuvântului, care este preînchipuită drept vorbire a lui Dumnezeu. Sabia are un dublu aspect. Cu ea poți să ataci sau să te aperi. Ai nevoie de ea. Poți să ataci lucrurile rele, dar poți să ataci și lucrurile bune. Vorbirea ta poate dărâma vieți sau le poate zidi. Poate distruge și poate construi. Avem nevoie de ambele aspecte. Pe de o parte, trebuie să distrugem ceea ce este rău, iar pe de altă parte, să construim ceea ce este bun.

Prin vorbire se nasc marile mișcări sociale. Este creată istoria. Istoria n-ar putea să existe fără vorbire. Fără o vorbire, să zicem, rostită, chiar și una scrisă, tot o formă de vorbire rămâne. Scrisul este tot o formă de vorbire. Este o consemnare într-o formă rezistentă trecerii timpului a unor gânduri, a unei vorbiri, interioare sau exterioare.

Și acum, revin la rolul vorbirii în călăuzirea vieții. Ea trebuie educată. Nu ne naștem cu o vorbire șlefuită. O învățăm. O învățăm de la ceilalți, adaptăm ceea ce credem că ni se potrivește, învățăm regulile gramaticale, lexicul, adică cuvintele, și după aceea exprimăm propriile idei. Șlefuirea are atât un aspect exterior, forma de vorbire, corectitudinea ei, cât și interior, conținutul, mesajul pe care ea îl poartă. Și acest mesaj, de fapt, este cel care face diferența. Cizelarea mesajului pe care noi îl transmitem se realizează printr-o formă de educație, și anume, educația vorbirii.

Identitatea interioară pare un concept desprins dintr-o carte de psihologie sau de filosofie. „Până la urmă, cine suntem noi? Ce este omul? Ce reprezintă acest vast univers pe care-l vedem în jurul nostru? Care-i sensul lucrurilor?” Fiindcă identitatea interioară reprezintă în mare măsură un mister. Și în realitate, orice gen de identitate reprezintă o taină. Când cunoaștem pe cineva, nu știm exact cine este el cu adevărat. Și trebuie să treacă un timp de dialog și comunicare pentru a intui cine este persoana în cauză. Dar același lucru se aplică și în dreptul nostru. Și propria identitate, de regulă, rămâne un mister de nepătruns de-a lungul vieții. 

„Cine suntem de fapt?” Pe deoparte, suntem copiii părinților noștri. Pe de altă parte, suntem membri ai unei comunități sociale. „Dar, în final, cine suntem?” Și aici fiecare om trebuie să contribuie la identificarea și definirea propriei sale individualități în raport cu ceilalți și în raport cu tot ce există. În zorii copilăriei, noi preluăm din identitatea celor din jur. Și influențați de sugestiile lor, ne croim o proprie identitate. Cel mai adesea copilul va spune: „Când voi fi mare, voi deveni sau voi face un „anumit” lucru!” sau „Vreau să fiu artist, inginer, medic, sau cu totul altceva!”. Multe opțiuni sunt puse în față de sistemul educațional și din care noi alegem ce ni se pare potrivit. Oferta este limitată, dar nuanțele specifice sunt nesfârșite.

Și pe măsură ce creștem în vârstă, ne rafinăm elementele de identitate interioară și uneori schimbăm radical direcția spre care dorim să mergem. Fiindcă identitate înseamnă și direcție. Și în funcție de ceea ce simți că ești, sau de ceea ce crezi că ești, îți vei orienta și alegerile vieții și, respectiv, parcursul. Când ajungi la maturitate, faci alte alegeri decât în perioada când erai copil. Și direcția vieții se poate schimba radical, într-un sens complet opus. Viața este flexibilă. Ne propunem una, iese alta. Sau, s-ar putea să iasă ce ne-am dorit, dar nu exact cum ne-am propus. Nu fiindcă realitatea ar fi imperfectă, dar posibilitățile ei sunt nelimitate și nu pot fi cuprinse în planul inițial. Și până la urmă, identitatea interioară reprezintă o lucrare de o viață, la care contribuim pe parcursul tuturor etapelor călătoriei noastre pe acest pământ. 

Identitatea poate să aibă și aspecte religioase. Te simți creștin sau aparținând unei alte religii. Sau ești ateu. De asemenea, poți avea o pătrundere mai profundă a noțiunilor spirituale sau una la un nivel mediu și atât, fiind preocupat de alte chestiuni care ți se par importante. De asemenea, identitatea se poate defini și în raport cu familia din care faci parte, în calitate de copil, sau pe care o aduci la existență, ca tată sau mamă a altor copii.

Dar până la urmă, rămân întrebările: „Cine sunt eu? Sau cine sunt în această lume mare? Sunt doar un produs al hazardului? Doar rezultatul dorințelor cuiva? Sau sunt ceva complet diferit, chiar mai mult decât ceea ce mi-aș putea imagina?” 

Din punct de vedere spiritual și religios, este accentuată ideea că omul este copil al lui Dumnezeu. Adică, indiferent de filiația pe care o avem, din cine ne-am născut sau din ce neam ne tragem, avem o legătură directă și o identitate specială provenind de la Dumnezeu. „Dar cine este Dumnezeu?” Este o altă problemă de identitate. Vom merge doar pe ideea că El este Marele Creator al lumii, fără să intrăm în dezbaterea acestui subiect, care face obiectul unei alte prezentări legate de identitatea lui Dumnezeu. Și acum vom vorbi despre identitatea noastră ca oameni și, în particular, a fiecăruia dintre noi.

Suprafața dinamică a realității prezintă multe particularități care ne provoacă atenția și ne captează interesul. În același timp, această suprafață în permanentă mișcare ne atrage și ne provoacă multiple probleme atunci când nu știm cum să ne adaptăm creativ la ritmul mereu schimbător al lumii înconjurătoare și al lumii din noi. Iar această inadaptare se întâmplă din cauză că în mintea noastră există o reprezentare fixă a realității și nu o proiecție dinamică, care să fie schimbătoare în funcție de context.

Și de fapt, în fiecare om există două modele principale sau arhetipuri constitutive. Unul este omul nomad. Celălalt este omul sedentar. Diferența este mare. Omul nomad provine din perioadele în care umanitatea locuia în mijlocul naturii. Și atunci el trebuia să se adapteze dinamic la mediul înconjurător, aflat într-o continuă schimbare. Pe de altă parte, omul sedentar a luat naștere istoric din clipa în care oamenii s-au strâns în așezări umane extinse, în genul cetăților, satelor și coloniilor, și de când au început să cultive pământul. Astfel, ei au devenit mult mai statici. Nu s-au mai mișcat decât în perimetre bine delimitate. Și perspectiva s-a schimbat, de la o dinamică flexibilă a realității înconjurătoare, la care ei trebuiau să se adapteze într-un timp scurt, la o dinamică lentă, caracterizată de ciclurile mari ale naturii, cum ar fi, lunile, anotimpurile și anii.

La acest nivel s-a adăugat din punct de vedere istoric și un alt arhetip, cel al omului orașelor, omul urban, care de data aceasta și-a construit un mediu artificial, al său, în care și-a definit propriii parametrii a ceea ce se permite sau nu în raport cu mediul înconjurător. Dar surprinzător, omul civilizației urbane a încorporat în el cele două componente, static și dinamic, nomad și sedentar. Și acest paradox este cu atât mai mare cu cât omul civilizației urbane crede că este, dar de fapt, nu este capabil să meargă pe niciuna dintre aceste direcții până la capăt.

Pe deoparte, el se mișcă foarte mult folosind mijloace de transport care în trecut erau inimaginabile, în genul automobilului sau avionului. De asemenea, el se mișcă foarte mult folosind mintea, grație rețelelor de comunicații. Dar pe de altă parte, el este și foarte sedentar. Stă mult în mașină, stă la birou, stă în diferitele alte locuri. Niciodată omenirea n-a stat atât de mult pe scaun, pe banchetă, sau pe ceva. N-a stat atât de mult întinsă. Niciodată. Omul nomad nu putea să-și permită acest lux. Omul sedentar avea mult de lucru. El era sedentar din punctul de vedere al mobilității așezării umane, dar altfel avea foarte mult de lucru în agricultură sau în gospodărie. Și chiar și primul val industrial era caracterizat de mult dinamism. Omul modern însă este static și dinamic în același timp, dar într-o manieră contradictorie. Și aici este sursa principală a tensiunilor în perioada pe care o traversăm în clipa de față.

Dar suprafața schimbătoare a lumii își continuă jocul de reflexii multiple. Ea nu s-a schimbat datorită acțiunii omului. Da, anumite zone din această realitate o controlăm la un anumit nivel. Dar iată, realitatea se schimbă. Se schimbă mereu. Atât realitatea din jur cât și realitatea din noi. Și în contact cu aceste realități schimbătoare, mintea umană totdeauna rămâne perplexă, fiindcă, pe de o parte, caută să ignore schimbările, presupunând că totul rămâne la fel, iar, pe de altă parte, după o vreme realizează cât de multe lucruri s-au produs. Și astfel, se încearcă un efort disperat de adaptare, ce uneori, sau de multe ori, se sfârșește într-o criză interioară de inadaptare.

La aceste două arhetipuri, aș mai adăuga încă unul. De data aceasta preluat din Sfânta Carte. Omul edenic. Așa l-aș numi eu. Sau arhetipul edenic. Este diferit de celelalte modele prezentate. În privința acestui arhetip, vom vorbi imediat.

Cartea Vieții reprezintă un concept care pare straniu pentru noi, din cauză că este asociat cu o poveste sau cu un basm. Noțiunea aceasta apare atât în mitologia populară, cât și în Cartea Sfântă, în Biblie. Desigur, apare și la diferite culturi și popoare, din diferitele părți ale lumii. Și cartea vieții reprezintă o colecție de pagini în care sunt trecute toate viețile care compun țesătură complexă a lumii. Acesta este unul dintre înțelesuri. Este o carte în care sunt redate până la cele mai mici amănunte viețile tuturor oamenilor și normal, viețile tuturor ființelor. Așadar,  fiecare dintre noi are o anumită parte în această mare carte a vieții. Și această parte se referă la faptul că există ceva dedicat pentru fiecare om, pentru fiecare ființă, care conservă destinul și povestea ei.

În partea care ne aparține, există multe file și îmi place să cred că fiecare zi reprezintă o nouă pagină în cartea vieții, în acea parte care se referă la fiecare dintre noi. Scrierea în această carte se produce în fiecare clipă, din zorii dimineții până seara, fără a exclude perioada de odihnă. Și pe  pagina asociată fiecărei zile se scriu toate trăirile noastre, toate gândurile, toate faptele, totul. Este un jurnal care consemnează tot ce s-a întâmplat cu noi și în noi. Un jurnal complet.

Când eram mic, îmi plăcea să am un jurnal, al meu bineînțeles, în care să-mi notez impresiile și trăirile din ziua respectivă. A fost un demers involuntar. Pur și simplu, mi-am dorit acest lucru. Și nu mi-era ușor să selectez ce aș fi vrut să scriu în acel jurnal, fiindcă erau atât de multe idei, atât de multe experiențe, atât de multe trăiri pe care aș fi dorit să le încorporez, și spațiul sau timpul nu-mi permitea acest lucru. Cu toate acestea, acele fragmente de jurnal care au fost scrise în acea perioadă m-au ajutat foarte mult în a înțelege mai bine povestea în care sunt inclus. Fiindcă fiecare om este cuprins într-o anumită poveste.

În același timp, îmi plăcea să citesc basme, povestiri destinate copiilor și nu numai. Dar spre deosebire de copiii de vârsta mea, îmi plăcea ca, după ce am citit, să rememorez toată secvența, toată narațiunea și să îi schimb sensul sau anumite părți din ea. Ba mai mult, îmi plăcea să mă încorporez în acea poveste ca persoană și să schimb cursul acțiunii într-o direcție pozitivă. Nu-mi plăceau poveștile care se încheiau trist. Nu-mi doream să rămân pasiv vis-a-vis de o evoluție negativă. Poveștile trebuiau să se încheie frumos. Ba chiar, ele trebuiau să deschidă poarta către infinit. Iarăși, nu știu de ce aveam o astfel de dorință de a schimba poveștile nemuritoare, cum li se spunea atunci, dar cert este că o făceam.

Ulterior, când am crescut, am început să realizez că toată viața este un fel de poveste, atât viața mea, cât și viețile celorlalți. Și ceea ce am făcut în domeniul basmului am încercat și în cel al realității. Nu mi-a ieșit așa cum aș fi vrut. Dar ideea de bază a rămas. Viața este o poveste pe care o scriem la timpul prezent. Putem să o citim vis-a-vis de ce a fost. Dar scrierea este numai la timpul prezent. Și ea se scrie fie că vrem, fie că nu dorim aceasta. Fie că mâzgălim ceva, fie că scriem frumos, povestea continuă. În fiecare zi o nouă filă apare, pe care putem să desenăm nimicuri sau putem scrie ceva valoros. Ceva care să rămână în marea carte a vieții.

Scrierea poate fi neglijentă. Poate fi la întâmplare. Poate fi o mâzgălitură asemenea unui copil care nu știe să scrie, dar se încăpățânează să traseze semne pe hârtie. Sau poate fi un scris ordonat, citeț, și care să confere un sens, o învățătură, un gând sau mai multe, ba chiar un univers de trăiri pe care oricine le-ar citi ar fi îmbogățit.

Atingerea. Ce înseamnă, de fapt o atingere? În primul rând, ea reprezintă un gest. Este un gest care nu înseamnă neapărat o acțiune, cât o intenție, o trăire. Așadar, atingerea exprimă o intenție a sufletului, a inimii, adică, a minții. Și puterea unei atingeri este mare. Printr-o simplă atingere se poate strica sau vindeca dispoziția interioară. Și atât atingerile voluntare, cât și cele involuntare, creează consecințe imediat asupra emoțiilor noastre. Însă, astăzi ne vom concentra pe un exercițiu care se referă la puterea atingerii. Și te oprești acolo unde te găsești, te destinzi muscular și mental, după care te gândești la cele ce urmează.

Te afli pe țărmul mării cu picioarele goale, stând pe nisip. Ce frumos este! Briza mării, în această dimineață în care te găsești, sau îți imaginezi că te afli, îți răcorește fața și te atinge cu o senzație de răcoare plăcută, stingând orice formă de tensiune interioară, așa cum sarea se topește în apa cea fără de sfârșit. Este și o aromă salină pe care o simți, ceea ce reprezintă un alt fel de atingere, dar prin miros. Este ca o adiere ce vine din adâncul mării. Și parcă distingi printre acele străfunduri nepătrunse. Vezi vietățile marine, rocile și tot ceea ce conține marea. Marea și marele mister pe care îl reprezintă.

Dar mai simți o atingere, a pământului, a nisipului de sub picioare. Forța gravitației modelează contactul tălpilor tale cu nisipul, ușor umed și puțin cam rece, dar totuși plăcut. Acest nisip poartă în el urmele scoicilor și ale nenumăratelor vietăți marine aduse la mal, ale căror cochilii, în cursul timpului, s-au fragmentat în bucăți tot mai mici. Și există multă rocă fărâmițată de fluxul mării care în permanență scoate ceva din adâncul ei pentru a sfărâma pe mal. Este o altă formă de atingere, care îți generează o senzație de stabilitate, dar și de impermanență, adică de trecere. Fiindcă picioarele sunt folosite pentru deplasare, oferind stabilitate în mișcare, care înseamnă tot o trecere, precum și o transformare, la fel ca unduirile mării.

Și soarele răsare încet pe cer. Începi să-i simți căldura, ce este o altă formă de atingere. Senzația de căldură îți învăluie treptat fața, mâinile și întregul corp. Este o atingere solară venită de dincolo de orizont, din adâncul spațiului nepătruns, ce este un alt fel de mare, o mare a cerului infinit. Și încă se mai observă stelele, deși ele dispar treptat de pe bolta albastră, pentru ca albastrul mării să îi ia locul, brăzdat fiind de jerbele de foc ale astrului zilei. Bineînțeles, nu poți să privești soarele, dar curcubeul format de razele sale, oferă un halou schițat în cele șapte culori fundamentale. Și este o altă formă de atingere, fiindcă până la urmă, și privirea reprezintă un act de atingere. Și ceea ce observi exterior te atinge interior, asemenea receptării sunetelor unei harpe, ale cărei coarde sunt atinse de mâinile unui artist, când lași ca impresiile naturii să-ți pătrundă sufletul.

Mai departe, pe măsură ce minutele trec, apar și alt gen de atingeri. Vin gânduri și emoții născute nu atât din percepție, cât din amintire. Sunt tot felul de trăiri ce amestecă bucuria cu frica, se exprimă contradictoriu prin speranță unită  cu îndoiala. Și aceasta rezonează percepției multitonale ce rezultă din contactul cu realitatea fizică și imediată. Și se aseamănă contactului cu nisipul, cu briza, ba chiar cu apa mării, bineînțeles, dacă vei face câțiva pași și vei intra în apă, măcar până la genunchi.

Omul se naște cu o putere extraordinară dispusă în interiorul său și cu posibilități nelimitate de dezvoltare. Omul este înzestrat cu capacități inimaginabile, care abia așteaptă să se materializeze de-a lungul vieții. Din păcate, această resursă prețioasă, ce se află în interiorul nostru, nu este pe deplin adusă la existență niciodată. Și atunci viața decurge tern, fără nimic care să suscite un interes adânc, și se sfârșește într-o agonie ce ridică semne de întrebare asupra sensului existenței însăși. Dar povestea vieții nu ar trebui să fie așa.

Fiindcă omul este înzestrat cu o vitalitate specială, așa cum citim în Cartea Sfântă, Biblia, și anume că el a fost creat după chipul lui Dumnezeu, adică după un model având pecetea infinității. Și în același timp, acest tipar asigură posibilități nesfârșite de dezvoltare, fiind plasat deopotrivă în minte, adică, în conștiință, și în corp, adică, în partea care susține conștiința. Este un tipar cu posibilități nesfârșite.

Din nefericire, noi nu înțelegem condiția în care ne-am născut. Iar vitalitatea originară se pierde, pe de o parte, prin nefolosirea posibilităților modelului care se află în noi, iar pe de altă parte, prin greșita întrebuințare a acestui tipar, în direcții pentru care el nu a fost niciodată destinat. Și astfel, când nu respectăm legile care au fost puse în noi, sau în natură, ajungem să încălcăm și să stricăm expresia acestui tipar primordial. Este ca și cum am avea la dispoziție o mașinărie complexă, un dispozitiv de înaltă precizie, pe care îl stricăm printr-o greșită întrebuințare. Pe de altă parte, utilizată așa cum trebuie, această mașinărie se va dezvolta armonios și va descătușa energii latente, interioare, la care nici nu ne gândim.

Fiindcă există o maladie cosmică, cel puțin în zona aceasta de univers în care ne găsim. A fost numită „păcat” în Biblie. Un termen mai modern ar fi „vinovăție”. Și această maladie ne răpește posibilitatea de a trăi o viață frumoasă și împlinită. Ne strică vitalitatea originară. Dar ce să înțelegem prin cuvântul „vitalitate”? Nimic altceva decât capacitatea de a fi viu, puternic și tânăr, la nesfârșit. Adică, deținerea capacității remarcabile de regenerare, care asigură dezvoltarea optimă a ființei umane.

Prin opoziție, păcatul, sau vinovăția, reprezintă o programare distructivă a ființei umane. Este tot un fel de tipar, dar menit să anihileze modelul originar, care se află în noi, să-i limiteze capacitățile, să-l desfigureze, să-l anihileze și să-l distrugă. Este ceea ce ne răpește vitalitatea. La modul concret, în noi au fost plasate idei care ne distrug, care induc stări de neputință, însoțite de lipsa stimei de sine sau de ceilalți. Orice gândire negativă are izvorul în această programare distructivă, pe care o putem subsuma ideilor de păcat și de moarte.

Fiindcă în noi se luptă două tipare: unul al vieții și altul al morții, unul originar și altul adăugat, unul de la început, care ne caracterizează, și altul străin, care nu ne reprezintă. Iar secvența groaznică: boală, degenerare și moarte, nu aparține tiparului originar. Și nu trebuie să le acceptăm ca făcând parte din constituției noastră, așa cum ea a fost ea concepută la început.

„Cu încredere, Dumnezeule, vei fi lăudat în Sion și împlinite vor fi jurămintele (angajamentele) care ți-au fost făcute!” (Psalmul 65)

Cu încredere, sau cu credință, se înaintează pe cărarea vieții. Iar credința reprezintă ingredientul principal în a ne apropia de Dumnezeu și deopotrivă, pentru a străpunge perdeaua de întuneric pe care tensiunile interioare le creează în interiorul nostru. Fiindcă credința are capacitatea de a reformula realitatea, atât exterioară, cât și interioară, a ființei noastre. Iar credința nu este doar o părere, doar o opinie, ci este exprimarea unei puteri interioare transformatoare care derivă din chipul divin pe care noi ca oameni îl purtăm în sufletul nostru.

„Cu încredere (cu credință) vei fi lăudat (recunoscut, apreciat) în Sion, Dumnezeule!”

Lauda, sau aprecierea, reprezintă o deprindere nobilă pe care noi ar trebui să o exersăm în toate împrejurările vieții. Fiindcă aprecierea, în primul rând față de Dumnezeu, constituie o recunoștință din care pleacă toate virtuțile modelului nostru originar. Iar aceasta ne conduce la o stare interioară de profunzime formidabilă. Dimpotrivă, lipsa de apreciere, sau nerecunoștința, închide orice formă de tezaur, exterior sau interior, aruncându-ne într-o beznă din care este greu de ieșit.

„Împlinite vor fi jurămintele (angajamentele) care ți-au fost făcute!”

Despre ce ar putea fi vorba? Angajament pentru ce? Ce este aceasta? Realitatea este că în cursul vieții, dacă n-ar fi existat angajarea oamenilor față de anumite cauze, noi nu am fi existat. Închipuiți-vă ce ar fi însemnat dacă părinții noștri nu și-ar respecta angajamentul pe care și l-au asumat când au adus la viață copii. Închipuiți-vă ce ar fi însemnat dacă, la rândul lor, copiii ar fi uitat angajamentul pe care l-au avut față de proprii părinți și i-ar fi dat uitării. Închipuiți-vă ce ar fi însemnat dacă țara în care trăim nu ar mai avea niciun angajament față de cetățeni sau invers, cetățenii nu s-ar mai considera în niciun fel obligați față de stat. Sau, dacă ar fi fost uitat cel mai frumos angajament, al prieteniei, sau dacă ar fi fost desconsiderată trăsătura nobilă a recunoștinței. Ce s-ar fi întâmplat?

Totuși, mai mult decât prietenia, iubirea este supremul angajament între oameni și putem să ne gândim la afecțiunea care ar fi bine să se manifeste între membrii unei familii, ai unei societăți sau la nivelul întregii umanități. Nu este vorba despre jurăminte făcute arbitrar pentru un lucru sau altul, ci de angajamentele esențiale pe care ni le asumăm ca ființe umane responsabile, create după chipul lui Dumnezeu. Și aceste decizii, dacă sunt bine făcute și respectate, prin promovarea ordinii originare, ne ajută să contracarăm haosul, care tinde să se manifeste în noi sau în jurul nostru. Astfel, tensiunile interioare sunt și ele diminuate, nemaifiind necesare ca exercițiu de adaptare la un mediu ostil. Fiindcă orice distorsiune interioară pornește de la o anumită formă de dezordine, fie haotică, fie generată de o ordine nedreaptă, care la rândul ei constituie o expresie a dezordinii.

„Împlinite vor fi jurămintele (angajamentele).”

Un alt angajament important se referă la datoria pe care o avem noi, ca oameni, față de Dumnezeu. Rațiunea constă în faptul că El ne-a născut și ar fi minunat ca noi să-i răspundem cu recunoștință. Deopotrivă, El ne iubește și acest nobil sentiment ar fi indicat să se regăsească în afecțiunile noastre. Și nu este vorba doar despre un sentiment, ci și de o datorie sfântă, pe care noi o avem față de El și, prin extensie, față de toți ceilalți.

„Tu asculți rugăciunea (invocarea lui Dumnezeu). De aceea, toți oamenii vor veni la Tine.”

Fericirea reprezintă un concept greu de definit, fiindcă, noi avem o imagine preconcepută pe care o asociem ideii de fericire. Și imaginea aceasta este construită într-o mare măsură prin ceea ce am văzut la ceilalți sau prin ceea ce noi ne-am dorit de la viață. Dar fericirea nu este condiționată de anumite evenimente, de un anumit context sau de o anumită condiție în care ne găsim, ci ea este de fapt, răspunsul nostru la viață, la existența cotidiană și la fiecare clipă pe care o trăim. Răspunsul nostru la viață poate fi rezumat în două cuvinte: fericire sau suferință, aceasta din urmă fiind echivalentul nefericirii. Da, acesta este propriul nostru răspuns, și lucrul minunat constă în faptul că noi putem să răspundem cu fericire la întâmplările vieții.

Cum anume? Cum poți să răspunzi cu fericire la lucruri care nu sunt dintre cele ce le-ai dorit? Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură. Astfel, să citim Psalmul numărul 1, unde ni se oferă pași concreți în dobândirea fericirii, după cum stă scris: 

„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori.”

Așadar, există o fericire care derivă din ceea ce nu faci. Da, sunt lucruri în viață pe care, dacă le eviți, vei fi fericit. Și sunt redate trei astfel de situații. Prima constă în a nu te duce la „sfatul celor răi”. Cu alte cuvinte, a nu urma modul de gândire și de acțiune al celor care au cugetări rele, murdare.

Și ce înseamnă „cei răi”? În mod special, sunt oamenii care au un comportament violent, necorespunzător. În esență, sunt cei care nu Îl caută pe Dumnezeu. Fiindcă este imposibil să fii un adevărat căutător al lui Dumnezeu și în viața ta să apară mânie, ură, invidie și toată cohorta nefericită pe care o știm de trăiri rele ce se află ascunse în inima omenească. Un căutător al lui Dumnezeu este liber de toate acestea. Pe fața lui se vede amprenta cerului. Ochii îi sunt senini, privirea dreaptă, iar inima caldă. Chiar dacă ocazional el are răbufniri rele, îndată își dă seama de ele și le corectează, fiindcă el merge către cer, către lumea eternă, către era nemuritoare, care se află dincolo de orizontul vieții prezente.

Un căutător al lui Dumnezeu nu mai aparține lumii prezente. Spiritul lui, viața și conștiința sa au trecut dincolo de lumea aceasta. Corpul i se află în lumea aceasta, dar spiritul nu, fiindcă el este unit cu Dumnezeu. Conștiința îi este unită cu cea a Omului Primordial și cu a tuturor sfinților care au trăit în lumea aceasta. Dar „sfatul celor răi” este chiar orizontul lumii acesteia, un sfat plin de murdărie, violență, înșelăciune, poftă și de multă, multă răutate.

A doua situație de evitat este să nu te oprești pe „calea celor păcătoși”, pe drumul vinovăției față de Dumnezeu, pe calea interzisă încă de la începutul istoriei. Așadar, un căutător autentic al nemuririi evită această cale blestemată. El nu numai că nu gândește conform cu standardele lumii, dar el nu urmează și nici nu copiază comportamentul violent al oamenilor care Îl ignoră, sau chiar Îl urăsc, pe Dumnezeu.

Iar a treia situație de evitat constă în a nu te așeza pe „scaunul celor batjocoritori”, al celor care folosesc limbajul violenței pentru a-și împlini scopurile egoiste. Dacă ne uităm în jur, aproape totul este o insultă la adresa lui Dumnezeu, când ne referim la atitudinile oamenilor. Este o lume fără Dumnezeu. Cel care nu va face toate acestea va fi fericit. Dar să vedem și ce anume face. La versetul 2 citim: 

„Ci își găsește plăcerea în legea Domnului și zi și noapte cugetă la Legea sa.” 

Cugetarea la Legea lui Dumnezeu, și aici putem include întreaga Biblie, constituie un îndemn de a studia Sfânta Scriptură, care, într-o nuanță metaforică, se poate numi Legea lumii lui Dumnezeu. Există o Lege a cerului, deosebită de Legea pământului, așa cum este acum, dar va fi și Legea pământului într-o anumită zi.

Creativitatea reprezintă un proces complex prin care mintea umană încearcă să ordoneze realitatea, atât cea înconjurătoare, cât și cea interioară. Creativitatea nu reprezintă un dar acordat unor genii sau unor oameni foarte talentați. Ea se poate manifesta indiferent de domeniul de activitate în care activăm sau în care avem competență. Fiindcă, la modul esențial, creativitatea reprezintă un efort nobil de a pune ordine în tot ce ne înconjoară, de a așeza lucrurile într-o manieră în care să fie asigurată coerența gândirii, adică a cugetării armonioase. Și nu întâmplător, ea este mijlocul cel mai eficient în a contracara tendințele haotice ce se manifestă în lume și în noi înșine.

Așadar, creativitatea înseamnă, printre altele, să percepi realitatea, ba chiar și imaginația, dintr-o perspectivă mereu diferită, astfel încât să ordonezi universul și să aduci la existență un paradis. Este adevărat, adeseori se confundă ordinea cu o dispunere rigidă și neschimbătoare, în ciuda caracterului dinamic al lumii în care trăim. Și da, este adevărat că o ordine rigidă, reprezintă prin ea însăși o cauză a haosului. Fiindcă tot ce se află în jurul nostru și în noi nu reprezintă altceva decât derularea unor procese de transformare și de schimbare dintr-o stare în alta, dintr-o formă de manifestare în altă formă de reprezentare. Așadar, orice ordine naturală este flexibilă, chiar dacă principiile rămân cumva aceleași, deși, chiar și ele se schimbă în trecerea timpului, poate însă, mai încet. Prin urmare, creativitatea nu reprezintă altceva decât o abordare flexibilă, asemenea unui dans în care, în relație cu un partener, îți schimbi poziția, determinând în același timp și partenerul să-și schimbe poziția, la rândul său. Este un dans cosmic în care lumea ne mișcă, iar noi, la rândul nostru, mișcăm lumea. Și nu întâmplător, creativitatea reprezintă izvorul tuturor inovațiilor pe care omul le-a creat pe pământ și sursa supremă a bucuriei de a trăi.

Fiecare zi reprezintă o ocazie de a experimenta din nou puterea creativității, a aducerii la lumină a ceva ce nu exista înainte, a trăirii unor experiențe care nu au fost până acum sau al surprinderii unor unghiuri, în ce privește perspectiva realității, pe care nu le-am observat până în clipa prezentă. Creativitatea este izvorul bucuriei, iar acest lucru se poate urmări din zorii vieții, fiindcă jocul pe care îl observăm la copii, nu reprezintă altceva decât o formă de creativitate spontană. Bineînțeles, creativitatea întotdeauna este spontană, dar la copii se observă cel mai bine încercarea inedită de a ordona obiectele din jur după reguli numai de ei știute. Este o căutare a formei corecte, ba chiar a reprezentării autentice a lucrurilor, când un copil începe să ordoneze și să așeze diferitele cuburi, bucăți de Lego sau de alte jucării, fapt care îi oferă posibilitatea de a se manifesta creativ în lumea înconjurătoare. Este o încercare de a le dispune în forma care i se pare cea mai corectă, iar această abordare continuă de-a lungul întregii vieți.

Vorbirea se referă la mulțimea de cuvinte pe care noi le folosim pentru a comunica ideile pe care le avem, alături de dorințele, aspirațiile și tot universul simbolic ce se află în interiorul nostru. Nu întâmplător, cuvintele poartă încapsulate multă energie interioară, ce se revarsă din adâncul sufletului, purtând amprenta specifică a celui care le-a rostit. În acest sens, cuvintele pot fi purtătoare de lumină sau, dimpotrivă, ele pot fi purtătoare de întuneric. Și nu întâmplător, cuvintele călătoresc către ceilalți, prin diferite medii și mijloace, și ajungând la cel care le ascultă, vor determina stări similare celui care le-a pronunțat. Astfel, are loc o transmitere a stărilor interioare de la cel care vorbește la cel care ascultă.

Așadar, dacă ne-am gândi la cuvintele pe care le spunem, ca fiind încărcate de energie spre bine sau spre rău, atunci am fi mult mai responsabili vis-a-vis de ce anume alegem să spunem sau să tăcem. Și uneori tăcerea într-adevăr, este de aur, iar vorba de argint. Iar alteori tăcerea exprimă mai mult ca înțeles decât o mie de cuvinte. Nu întâmplător, zece cuvinte spuse așa cum trebuie, vor aduce mai multă cunoaștere decât zece mii care pur și simplu nu înseamnă nimic.

Dar cuvintele exprimă și emoții, care se transferă către ceilalți și care devin contagioase pentru cel căruia îi sunt destinate. Și emoțiile pot crea mari probleme. Fiindcă la capitol emoțional, noi, ființele umane, suntem deosebit de vulnerabile. Iar această vulnerabilitate provine din faptul că noi nu învățăm temeinic cum să stăpânim, așa cum se cuvine, arta nobilă a vorbirii, adică a exprimării și transmiterii de idei prin cuvinte, cu scopul de a promova ceea ce este valoros și ceea ce conferă putere deopotrivă nouă și celorlalți.

Despre efectul vorbirii s-a scris mult, dar acum vom accentua pe dezvoltarea unor deprinderi practice. Așadar, prima etapă în utilizarea corectă a cuvintelor pentru vindecare constă în a ne da seama de ceea ce spunem și de ce anume transmitem cu adevărat. Și reciproc, în a ne da seama ceea ce ni se spune, fiindcă există o diferență semnificativă între a fi vorbitor sau a fi ascultător. De regulă, noi selectăm doar ceea ce ne convine, sau ne place, sau ne obsedează, dar rareori suntem atenți la ceea ce spunem cu adevărat sau la ceea ce se află în spatele cuvintelor pe care le auzim.

A înțelege ce spun ceilalți constituie o mare artă și de la ea pleacă toate celelalte aspecte legate de comunicarea interpersonală, fiindcă vorbirea reprezintă mijlocul principal de relaționare între oameni. Și nu numai între noi, ci și între noi și entitățile superioare, de exemplu, cu Dumnezeu. De aceea, un element important constă în conștientizarea conținutului simbolic a ceea ce spunem, respectiv, de emoțiile pe care implicit le atașăm. În plus, este esențială conștientizarea a ceea ce auzim. Și nu întâmplător tăcerea este de aur, fiindcă ea reprezintă complementul vorbirii. Sunt momente în care trebuie să ascultăm, nu doar să exprimăm. Este ca și cum ai primi ecoul acțiunilor și vorbelor tale, sau ai discerne ce se află în jurul tău, în ceilalți sau în mediul înconjurător.

Un alt aspect important se referă la efectul cuvintelor pe care le spunem și în a observa ce anume produc ele la cei care le ascultă din jurul nostru. Din păcate, noi nu suntem pe deplin conștienți de ceea ce declanșează vorbirea noastră în ceilalți. Prin urmare, este foarte important să discernem reacțiile celor din jur, mimica feței, gesturile și postura, precum și cuvintele pe care le primim drept răspuns. Nu în ultimul rând, merită urmărite efectele cuvintelor noastre vis-a-vis de comportamentul pe care îl inducem prin intermediul gândurilor și emoțiilor enunțate.