Jurnal de Studiu și Rugăciune

Despre nesiguranța vieții s-a vorbit foarte mult, și bineînțeles, fiecare dintre noi ar putea adăuga motive suplimentare pentru a accentua această îngrijorare. Mai rar, însă, se vorbește despre speranță, despre încredere și, de asemenea, mult mai rar se vorbește despre modalitatea în care putem dobândi echilibru, stăpânire de sine și, nu în ultimul rând, credință în Dumnezeu.

Vedeți, credința este asemenea unui foc. Și în ce sens? Orice foc trebuie întreținut. Nu este suficient să pui cărbuni o dată și apoi să uiți timp de o zi sau două. Trebuie din timp în timp să te alimentezi. Viața de credință presupune o reînnoire a combustibilului interior. Ea nu se autosusține; are nevoie de un mijloc de alimentare. De aceea, mesajul pe care îl voi contura va fi pe linia creșterii capacității noastre de a ne încrede în Dumnezeu.

Și tocmai de aceea am ales un pasaj din Sfânta Scriptură care să ne întărească speranța. Imaginea pe care o folosește Biblia pentru relația dintre noi și Dumnezeu, una dintre aceste imagini, este aceea de păstor. Vă rog să deschideți Sfânta Scriptură la Evanghelia după Ioan, capitolul 10. Evanghelia după Ioan este deosebită prin faptul că este centrată strict pe jertfa Domnului Isus Hristos și drumul care a dus la cruce.

„Păstorul cel bun. Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe de altă parte, este un hoț și un tâlhar. Dar cine intră pe ușă este păstorul oilor.” Domnul Hristos folosește o alegorie frumoasă, asemuind relația dintre Dumnezeu și poporul Său cu aceea a unui păstor cu o turmă de oi. Acest simbol a fost utilizat și în Vechiul Testament.

Diferența pe care o conturează versetul este între modalitatea de a intra a păstorului cel bun, adevărat, în staul, și modalitatea în care intră hoțul. Ce înseamnă să intri pe ușă și ce înseamnă să sari peste gard? Să sari peste gard înseamnă să încalci regulile, să sfidezi rânduielile stabilite în societate, să dai la o parte ceea ce constituie normă. Dacă oamenii n-ar sări gardul, lumea în care trăim ar fi mult mai bună. Dar regula lumii este să se sară gardul.

A intra pe ușă înseamnă să respecți principiile, regulile și, nu în ultimul rând, să te prezinți. Un tâlhar, dacă se prezintă, își face rău, pentru că se descoperă. Sunt puțini oamenii care sunt capabili să intre pe ușă atunci când accesează diferite instituții sau organizații ale lumii, și poate este vorba și de biserică.

Există o tendință umană, de fapt o tendință în tot regnul animal, de a te cățăra pe ceilalți, de a te folosi de ei pentru a accede mai sus, de a transforma semenul într-un obiect de consum. A sări peste gard reprezintă, în ghilimele, „cheia succesului” în această viață – cheia acumulării necinstite, a dezechilibrelor pe care le trăim la fiecare pas. Criza financiară prin care trecem, de exemplu, are la bază o sărire peste gard: bănci care au împrumutat dincolo de ceea ce aveau voie, state care s-au îndatorat peste limită, contracte frauduloase. Toate acestea sunt sărituri peste gard și nu sunt acceptabile.

Hristos este însă Păstorul cel bun. Și dacă îl urmăm, toți urmașii Lui vor merge pe calea cea adevărată, cea dreaptă, care nu presupune ascunderea a ceea ce ești cu adevărat. Dacă oamenii care sunt în funcții de conducere ar arăta de la început care sunt intențiile lor, cine i-ar mai alege? Aici stă cheia manipulării și a deficienței societății în care trăim și, de multe ori, chiar a bisericii. Să nu credeți că biserica este separată de lume; aceleași probleme le regăsim și în interior. Diferența este că, dacă în lume spunem că este un dumnezeu al acestei lumi (adică Satana), în biserică trebuie să fie totuși Dumnezeu.

Am vorbit despre tipologia înlocuirii, sau despre Set, fiul lui Adam, menit să-l înlocuiască pe Abel. După cum cunoaștem din relatarea biblică, Adam și Eva au pierdut printr-o singură lovitură doi copii: Cain, primul născut, și Abel, născut ulterior. Abel a fost ucis de către Cain. Cain a fugit. El plecat. Și-a părăsit locul natal. Implicit, și-a părăsit familia. În acel moment, Adam și Eva au realizat că în mare parte, exemplul greșit pe care ei îl furnizase copiilor, fusese probabil principala cauză a devierii comportamentale a lui Cain. Și de aceea, ei și-au propus să schimbe radical lucrurile. Astfel, s-a născut Set, într-o familie care a încercat să repare greșelile trecutului, oferind, atât cât se putea, un mediu în care să se dezvolte credința și recunoștința față de Dumnezeu, acele caracteristici pe care le-am dedus, sau le-am intuit, în viața lui Abel.

De aceea, vom discuta despre tipologia amestecată a fiilor lui Set cu fetele lui Cain. De aceea, vom continua călătoria noastră în lumea Bibliei, încercând să înțelegem conflictul care s-a desfășurat de la început pe Pământ între cele două mari metode de cunoaștere, și anume, între cel al contemplării și aprecierii vieții date de Dumnezeu, respectiv cel al iluziei „binelui și răului”. Acest conflict a fost marcat prin plantarea celor doi copaci care simbolizau cele două mari principii și prin lăsarea la dispoziția omului a capacității de a alege între cei doi copaci, între cele două metode fundamentale de cunoaștere. Dacă omul ar fi ales pomul vieții, copacul lui Dumnezeu, atunci existența sa ar fi fost fericită și nemuritoare. Nu ar mai fi existat boală, suferință, necaz, întristare și bătrânețe, toate aceste afecțiuni care distrug în cele din urmă ființa umană. Dar, așa cum știm din cuprinsul Bibliei, omul a ales copacul „binelui și răului”, care ilustrează principiile de guvernare și de acțiune ale Celui Rău, care se opune lui Dumnezeu. Acesta este conflictul în care ne găsim. Și indiferent de perioada istorică, de momentul la care ne găsim, acesta rămâne conflictul ce se proiectează în tot ce se întâmplă pe pământ. Orice altceva nu reprezintă decât o prelungire a acestor două mari principii aflate în opoziție directă.

Și continuăm cu povestirea din punctul unde am lăsat-o data trecută. Am vorbit despre Set, despre viața sa, despre apariția religiei, și acum vom examina ce s-a întâmplat după ce copiii lui Cain s-au înmulțit pe pământ. De asemenea, copiii lui Set s-au înmulțit și ei semnificativ. Astfel, se disting explicit roadele celor două mari principii ale cunoașterii: al „vieții” și al „binelui și răului”. În cazul lui Set, observăm clar că ereditatea a primit-o într-un moment nefericit și nu i-a fost favorabilă pentru a urma calea vieții. Din cauza decăderii biologice, care au urmat celei psihologice, Adam și Eva nu au putut să-i ofere o ereditate bună, ADN-ul fiind afectat. Așadar, Set s-a născut cu puternice înclinații către rău, lucru ce a necesitat o educare foarte atentă, însă, ca de obicei, insuficientă. Și astfel, privind peste timp, „binele și răul” a înlăturat în cele din urmă principiul vieții, nu neapărat explicit în viața sa, cât mai ales în cea a copiilor săi.

Astăzi vom vorbi despre tipologia înlocuirii, sau despre Set, fiul lui Adam, menit să-l înlocuiască pe Abel. După cum cunoaștem din relatarea biblică, Adam și Eva au pierdut dintr-o singură lovitură doi copii: pe Cain, primul născut, și pe Abel. Abel a fost ucis de către Cain, iar Cain a fugit. El plecat. Și-a părăsit locul natal. Implicit, și-a părăsit familia. În acel moment, Adam și Eva au realizat că, în mare parte, exemplul greșit pe care ei îl furnizase copiilor, fusese probabil principala cauză a devierii lui Cain. Și de aceea, și-au propus să schimbe radical lucrurile. Astfel s-a născut Set, într-o familie care a încercat să repare greșelile trecutului, oferind, atât cât se putea, un mediu în care să se dezvolte credința și recunoștința față de Dumnezeu, acele caracteristici pe care le-am dedus, sau le-am intuit, în viața lui Abel.

Cu toate acestea, trecuse ceva timp de la căderea în păcat, iar codul genetic începuse să se degradeze. Set nu se mai naște sub aceleași bune auspicii ereditare, ci el primește deja o doză de contaminare care se propagase de la nivel mental, la cel fizic și ulterior la nivel celular. În cazul lui Set avem de-a face cu o educație bună, dar cu o zestre genetică deficitară. La Cain am avut o educație necorespunzătoare, cu o zestre genetică mai bună. Și la Abel similar, adică, o zestre genetică relativ bună, dar un mediu familial necorespunzător. Normal, aceasta este o deducție, dar se bazează pe ceea ce s-a întâmplat după nașterea lui Enos, fiul lui Set, când oamenii au început „să cheme Numele Domnului”, conform cu ceea ce citim în cartea Genezei.

Și astfel, Set nu se va ridica la înălțimea caracterului lui Abel. El este exemplul tipic al celui care este ascultător în ceea ce i se spune, ba chiar, supus, dar în sinea sa nu este neapărat mulțumit și nici devotat mediului în care s-a dezvoltat. Și acest aspect avea să se observe în generațiile următoare.

Mai departe, există un moment foarte interesant când se naște un fiu lui Set, pe nume Enos. În acea vreme cei care se închinau la Dumnezeu, adică familia lui Adam, au început „să cheme Numele Domnului”. Avem prima menționare a închinării printr-o formă religioasă. Și de fapt, noțiunea de închinare abia acum începe să se dezvolte cu adevărat. Putem acum să ne gândim că atât timp cât Dumnezeu discuta direct cu oamenii, nu era nevoie să existe o închinare de tip „religie”, în absența dovezilor prezenței Sale. Cât timp Domnul se adresa direct celor care locuiau pe pământ, nu era necesară crearea unei substituții simbolice prin religie.

Astfel, odată cu Set se constată mai multe înlocuiri: Abel este înlocuit cu Set și prezența lui Dumnezeu este înlocuită cu o religie simbolică. Poate nu este întâmplător. Așa cum s-a precizat anterior, devotamentul lui Set era exterior, în interior, el avea alte opțiuni. Și acest element se va vedea când, mai târziu, se vorbește despre fiii lui Set, numiți și „fiii lui Dumnezeu”, au intrat în legături sexuale și de căsătorie cu fetele lui Cain, numite și „fiicele oamenilor”. Însă, despre acest eveniment se va vorbi ulterior.

În ce privește pe Set și pe descendentul său, Enos, intuim o înstrăinare interioară progresivă. Cain era un răzvrătit, un revoluționar, și înstrăinarea lui era deopotrivă interioară și exterioară în raport cu Dumnezeu. Însă, la Set exista o aparentă supunere printr-o religie simbolică, dar în interior, exista ceva din același spirit rău al lui Cain, dar care lucra latent. Și nu întâmplător, Dumnezeu își restrânge prezența Sa, fiindcă pur și simplu nu mai avea cu cine să discute dintre oameni. Fiindcă abordarea etică, sau prin judecarea binelui și răului, îl elimină pe Creatorul Universului din câmpul cunoașterii. Pur și simplu, un Mare Autor nu mai este necesar, ci omul caută să devină autonom în raport cu universul în care se găsește.

Vom continua examinarea acelor principii care conduc la înțelegerea corectă a mecanismului contemplării, în opoziție cu cel al gândiri etice, bazate pe etichetarea realității sub forma iluziei de „bine și rău”. În cuprinsul Bibliei, există două noțiuni care continuă peste timp aceste două modalități primordiale de cunoaștere. Primul, inspirat de pomul vieții, reprezintă o cunoaștere prin contemplare. Și al doilea, inspirat de modelul gândirii etice, se referă la iluzia cunoașterii „binelui și răului”. De fapt, aș spune, al etichetării cu „bine și rău” a realității.

În cursul istoriei biblice, avem o antiteză și între alte două concepte: legea și credința, sau evanghelia. După cum știm, legea care a fost dată evreilor, exprimă și normează gândirea morală, sau etică, mai precis iluzia cunoașterii „binelui și răului”. Scopul legii, de fapt, este cel de a reglementa acest mod de împărțire a realității în două sfere incompatibile. 

În opoziție, credința exprimă contemplarea edenică legată de hrănirea din pomul vieții. Și cea mai bună exemplificare a acestui principiu, conform cu tradiția istorică din vremea în care evreii se aflau în pustiu, se referă la mana care venea din cer, fără ca ei să contribuie cu nimic, reliefând providența pe care Dumnezeu le-o oferea. Aceeași idee este conturată ulterior sistemul de jertfe animale, ce anunța sacrificiul lui Mesia, care reprezintă pomul vieții.

Însă, gândirea morală exprimă păcatul ce rezultă din etichetarea etică, sau bine - rău, a realității. Și de aceea, pomul iluziei cunoașterii „binelui și răului” semnifică la modul cel mai direct legea. Dar pomul vieții prin opoziție, exprimă credința și harul lui Dumnezeu, adică modul în care Dumnezeu ne susține viața și existența. 

Gândirea neascultării s-a bazat pe o atracție fatală, rezultată în urma distorsiunii percepției prin introducerea unui element moral, cel de a discerne iluzia „binelui și răului” în cuprinsul unei existențe în care „toate era bune”. Deși intenția părea nobilă, să nu uităm că Dumnezeu a interzis acest gen de cunoaștere pentru om.

Prima insinuare asupra existenței a ceva rău s-a produs când adversarul omului, Șarpele, a pus acea întrebare răscolitoare: „Oare a făcut bine Dumnezeu că v-a interzis să mâncați fructe din acest pom?” Era o insinuare cu caracter etic și moral. Cu alte cuvinte: „dacă totul este bun, de ce vă este interzisă hrănirea din roadele acestui copac? Și oare, rațiunea lui Dumnezeu de interdicție vizează ceva bun?” 

Pentru mine, ninsoarea, în locul acesta cel puțin, îmi crea o profundă stare de liniște, de odihnă. Când priveam dealurile înveșmântate în zăpadă, mai ales către perioada sfârșitului de an, simțeam o foarte mare bucurie. Un an școlar l-am făcut în Petroșani și am revenit în acest loc deseori, inclusiv iarna. De aceea pot să spun că în Petroșani iarna are un specific aparte, care pe mine cel puțin m-a bucurat mai mult decât în alte locuri ale țării. Așadar, sunteți binecuvântați cu un loc foarte frumos, cel puțin iarna, dar aș spune și în restul anotimpurilor.

Pentru mine, ninsoarea, în locul acesta cel puțin, îmi crea o profundă stare de liniște, de odihnă. Când priveam dealurile înveșmântate în zăpadă, mai ales către perioada sfârșitului de an, simțeam o foarte mare bucurie. Un an școlar l-am făcut în Petroșani și am revenit în acest loc deseori, inclusiv iarna. De aceea pot să spun că în Petroșani iarna are un specific aparte, care pe mine cel puțin m-a bucurat mai mult decât în alte locuri ale țării. Așadar, sunteți binecuvântați cu un loc foarte frumos, cel puțin iarna, dar aș spune și în restul anotimpurilor.

Petroșaniul pentru mine rămâne un loc în care am venit adeseori și în care am cunoscut oameni minunați. Din păcate, mulți dintre ei nu mai sunt printre noi și, din păcate, profesia celor pe care îi cunoșteam aproape că nu mai există, adică mineritul. Trecând peste acest lucru, Petroșaniul este un oraș frumos cu un potențial deosebit și eu cred în viitorul său și în faptul că aici, peste timp, peste ani, realitatea va fi mult mai generoasă decât în clipa de față.

În a doua rând, suntem la începutul săptămânii de rugăciune. Rugăciunea reprezintă, sau mai bine zis, ne provoacă la un exercițiu spiritual cu totul aparte. În primul rând, rugăciunea nu poți să o faci dacă nu dedici un timp pentru ea. Rugăciunea nu poți să o realizezi dacă nu ești singur cu Dumnezeu sau, când suntem în colectivitate, noi și Dumnezeu. Trebuie un cadru, trebuie un timp și trebuie o dispoziție. Fiindcă atunci când te așezi la rugăciune, și mai ales accentuez rugăciunea personală, dacă gândurile tale zboară în altă parte: la problemele zilnice, la grijile viitorului, la neliniști care te cuprind sau la păreri de rău din trecut, atunci mintea ta nu se va putea focaliza și nu se va putea aduna pentru un astfel de exercițiu, având un profund caracter spiritual.

În ziua de astăzi există o mare deficiență în ce privește concentrarea minții, fiindcă suntem bombardați cu atât de multă informație nefolositoare, sau folositoare până la un anumit punct, încât mintea ne devine mult prea încărcată ca să se mai poată așeza liniștită înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă primul beneficiu al rugăciunii, bineînțeles, care se adaugă la celelalte, este cel al odihnei, al descărcării și al despovărării. Noi venim înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune cu un mare sac de poveri pe care le purtăm în spate, sau poate le purtăm în mâini, încărcați mai rău decât niște albine cu polen primăvara. Noi venim prea încărcați. Rugăciunea trebuie să ne ajute să ne descărcăm, să ne despovărăm. Și acesta ca să ne putem umple cu puterea lui Dumnezeu. Așadar, rugăciunea este o descărcare și o încărcare.

Săptămâna de rugăciune, după părerea mea, are drept scop să ne aducă din nou aminte de acest nobil efort al rugăciunii. Rugăciunea este o cale nobilă pe care Dumnezeu ne-a invitat să mergem.