De la 3000 de kilometri distanță și având luxul detașării pe care anii au așternut-o firesc între mine și țara natală, am urmărit cele petrecute-n lumea teatrului
în ultima săptămână întâi cu bucurie și interes, apoi cu uimire și neîncredere, treptat cu tristețe și dezamăgire. E bine că se ridică anumite probleme, mi-am
spus la-nceput. Sunt și au fost mereu reale, doar că n-am știut să le vedem sau să vorbim despre ele. Abuzul emoțional, psihic și fizic nu e un lucru străin de
mediul artistic, în facultăți cât și în teatre. Mai mult, abuzatorii se erijează în mari creatori de artă și, sub pretextul sacrificiului în numele creației, supun actorii de ambele sexe unor tratamente greu de imaginat pentru publicul care vede doar frumusețea produsului finit, spectacolul. Mereu m-am întrebat dacă chiar trebuie să fie așa. Chiar e ființa umană programată genetic să creeze mai mult, mai bine, mai frumos dacă e hăituită și umilită? M-am întrebat asta mai ales când am întâlnit oameni de teatru care nu aplicau metodele astea și tot scoteau spectacole excepționale. Atunci de ce se acceptă abuzul, de ce nu spunem NU?
Realizatoare: Alexandra Didilescu.
Radio România Cultural.