„Răbdarea e mai bună decât mândria. În loc să presupui în mod arogant că știi mai bine, ar trebui să ne supunem smeriți lui Dumnezeu în timp ce așteptăm ca El să lucreze toate lucrurile după bunul Lui plac.

Hai să învățăm să ne încredem în Dumnezeu, să ne încredem în planul lui Dumnezeu, că planul lui Dumnezeu este bun. El știe mai bine, pentru că este cel mai înțelept. Știe mai bine cum să lucreze lucrurile în viața mea. Tu crezi că ți se întâmplă ceva așa, din accident, fără ca Dumnezeu să știe lucrul acesta? Nu! Dumnezeu le-a făcut și pe unele, și pe altele: și vremurile rele. La ce trebuie să cugeți, dacă e o situație grea? La ce trebuie să cugeți, la ce trebuie să te gândești? Care sunt lucrurile pe care trebuie să le schimbi în viața ta? Spre ce vrea Dumnezeu să-ți atragă atenția? Dacă nu ar fi situația aceea critică, Dumnezeu nu ar pune punctul pe „i” în viața mea ca să-mi arate ceva. Faptul că trec prin situația aceea critică îmi arată că El e bun și înțelept. Dar trebuie să mă încred în El. Trebuie să mă încred că El va face lucrul acesta.”

(Nicu Sotir)

„Matei face un lucru extraordinar la sfârșitul celui de-al doilea capitol din evanghelia sa. Redă o istorie bizară și dramatică a copilului Isus, folosindu-se de o paralelă neașteptată: poporul Vechiului Legământ - Israel. Așa cum am mai zis într-un mesaj anterior, Israelul etnic era într-un exil, iar Matei redă istoria nașterii lui Isus în jurul acestei teme a exilului. Păcatul ne-a îndepărtat de Dumenzeu, iar Isus ne aduce acasă.

Toate au luat cursuri neașteptate în relatarea lui Matei, iar motivul acestor demersuri este ca să se împlinească profețiile. Adică așa trebuia să se întâmple. Vechiul Testament prezice condiția umilă a lui Mesia și respingerea Sa de către popor.

Venirea lui Isus nu doar a schimbat istoria, ci schimbă realitatea. Israelul fizic se mândrește cu lucrul acesta - și vine Isus, adevăratul Israel, și de acum cei care sunt copiii lui Dumnezeu, fiii lui Dumnezeu, devin poporul lui Dumnezeu... Prin naștere? Prin circumcizie? Prin sânge? Prin ce? Prin credință. Și nu mai este un demers fizic, ci este un demers spiritual. Isus schimbă toată această linie.

Dar tuturor celor ce cred în El le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu. Asta scrie Scriptura: că pentru Dumnezeu poporul este cel spiritual, este prin credință. Avem un nou legământ; s-a rupt vechiul legământ. Toate acele demersuri fizice pe care Dumnezeu le-a făcut au fost doar niște umbre ale lucrurilor viitoare. Vreți Israel fizic? Mergeți la Israelul fizic. Eu vreau Israelul spiritual, care este Isus. Vreți sămânță fizică? Duceți-vă și circumcideți-vă, făceți-vă evrei. Eu vreau, așa cum zice Pavel, pe Cel care este Adevărata Sămânță (Galateni 4): Isus.

Trebuie să vezi că Isus este Adevăratul Israel, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, este adevăratul moștenitor. El este Cel care poate să schimbe și viața ta. Cum? Prin credință. Tuturor celor ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă fii, copii ai lui Dumnezeu.”

(Nicu Sotir)

„Spuma liderilor religioși evrei arată scepticism și dezinteres pentru Fiul, pentru Prinț, pentru Rege. Magii vin de departe să-L caute și să I se închine. Credința lor este asemenea credinței lui Iosif, care în ciuda cursului tradiției nu o lasă pe Maria și riscă totul. Magii nu dau curs cerințelor lui Irod și se întorc pe un alt drum. Ce trebuie să faci tu? Cum se va vedea credința ta?

Nu este îndeajuns să cunoști textele sau litera, trebuie să I te închini lui Isus.

Te bucură nașterea Regelui Isus sau te tulbură / te neliniștește??”

(Nicu Sotir)

„Încă din cartea Geneza, încă de la început, regăsim aspectul acesta al prezenței lui Dumnezeu în grădina Edenului. Prezența lui Dumnezeu, așa cum este prezentată în Scriptură, a fost experimentată în diverse feluri de către oameni. Unii s-au temut de ea (Geneza 3:8 - Adam și Eva se ascund). Isaia e copleșit de propria neputință și păcătoșenie (Isaia 6) când a pătruns în prezența lui Dumnezeu. Alții au încercat din răsputeri să fugă de ea (Iona). În timp ce Dumnezeu își arată prezența prin marea Lui putere, întreg pământul tremură în fața acestei prezențe dulci, dar în același timp înfiorătoare a lui Dumnezeu (Psalmul 68:8).

Odată cu intrarea păcatului în lume, totul se schimbă. Păcatul aduce separare de Dumnezeu. Dar Dumnezeu, în harul Său, se face disponibil într-un nou mod, într-un mod proaspăt, pentru a restaura relația Sa cu omul căzut. Răspunsul pe care Dumnezeu îl are față de păcatul lui Adam produce separare, judecată, dar în același timp disponibilitate sau prezență, văzute în termenii răscumpărării.

E interesant să vezi cum se face legătura aceasta între grădină, cort, templu și Cristos. Pentru că toate acestea sunt umbre ale lui Emanuel de fapt. Ele urmau să se împlinească în realitatea finală a noului legământ, anume în Cristos.

Grădina Edenului, cortul, templul, Cristos care împlinește totul. Și noul legământ, pentru că este un legământ mult mai bun decât tot ce a fost până acum, are o garanție și o pecete cum nu s-a mai auzit, cum niciunul din legăminte nu a mai pomenit: Duhul lui Dumnezeu.

Acum, prin Isus Emanuel, spre deosebire de Isaia, ne apropiem cu îndrăzneală de tronul lui Dumnezeu, cum spune autorul Epistolei către Evrei că „intrăm cu îndrăzneală”. În loc să fugim de fața lui Dumnezeu, asemenea lui Iona, ne ascundem în Cristos. Spre deosebire de Isaia, în loc să plângem păcatul nostru, intrăm cu îndrăzneală la tronul lui Dumnezeu.

În dimineața aceasta, acestea sunt cele două nume ale lui Isus la care gândim și ne bucurăm că Îl cunoaștem ca Isus, ca Mântuitor, și ca Emanuel, ca Dumnezeu care este prezent în viața noastră. Dacă nu Îl cunoști ca Isus și știi doar că e Dumnezeu și că într-o zi vei fi judecat, grăbește-te să-L cunoști ca Mântuitor și recunoaște că nu poți să stai drept înaintea lui Dumnezeu decât prin El, prin dreptatea Lui, care-ți este imputată, trecută în drept. El, care a murit, poate prin sângele Lui să te introducă în prezența lui Dumnezeu. Și Evrei descrie frumos lucrul acesta, că Isus intră în prezența lui Dumnezeu prin sângele Lui și împreună cu El noi toți ceilalți putem să intrăm în prezența lui Dumnezeu. Noi n-am putea să intrăm în prezența lui Dumnezeu dacă Isus n-ar fi intrat pentru noi acolo.”

(Nicu Sotir)

„Evanghelia după Matei este despre această istorie a răscumpărării lui Dumnezeu și cum Isus coboară în ea și cum toate lucrurile au de-a face cu El de la început până la sfârșit.

Dacă până la Isus avem o creație veche, în care (bineînțeles) există o progresie a istoriei răscumpărării lui Dumnezeu, din Matei 1:1 începe noua creație. Cine introduce această nouă creație? Isus. Matei vrea să vedem acest paralelism între Geneza și Matei, între vechea creație și noua creație, care este introdusă de Isus.

Biblia are rădăcinile ancorate în adevărul istoric. Afirmația aceasta este o afirmație colosală. Noi credem că Scriptura este ancorată în istorie. Dacă nu crezi lucrul acesta e grav, pentru că credința noastră este ancorată în istorie - așa cum credința noastră este ancorată în adevăr. Dacă nu credem lucrul acesta, atunci credința noastră poate să fie zguduită.

Istoria aceasta a răscumpărării, a modului în care Dumnezeu oferă credință, nu începe în Vechiul Testament cu Adam (deși nu spun prin asta că Adam nu a fost mântuit sau că Adam nu a avut credință), însă lucrurile încep să vină împreună (și sunt niște începuturi superbe) odată cu Geneza 12, capitol în care Dumnezeu încheie un legământ cu Avraam. Dumnezeu are în vedere încă de la început, în momentul în care îl alege pe Avraam, toate marginile pământului, toate națiunile pământului - lucru care se vede apoi și în Apocalipsa.

Promisiunea aceasta pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Avraam are în vedere credința și nu legea. Și dacă vrei să faci parte din această familie a lui Dumnezeu, nu te apuci să te trudești, să fii drept, să fii sfânt înaintea lui Dumnezeu, ci crezi. Crezi că Isus este Sămânța. Crezi că Isus este neprihănirea. Crezi că Isus este Sămânța promisă lui Avraam și este moștenitorul promis lui David. Și în momentul în care crezi, atunci vei deveni și tu parte a acestei familii.”

(Nicu Sotir)

„Recunoștința ne păzește de o viață neroditoare și de erezie. Pavel pleacă de la premisa că dacă viața ta nu e zidită în Hristos, dacă viața ta nu crește în Hristos, și ceea ce le leagă pe cele două este această continuă atitudine de recunoștință sau mulțumire... Dacă nu se întâmplă lucrul acesta, atunci sunt cele mai mari șanse să sfârșești într-o viață neroditoare și chiar în erezie.

În Noul Testament, recunoștința este pusă ca o marcă, ca un semn, ca o pecete a pocăinței, a omului care e credincios. Cel care nu e credincios nu e recunoscător, nu e mulțumitor. Când suntem noi nemulțumiți (și nu puține sunt dățile), când suntem nerecunoscători, știți ce arată? Necredință în viața noastră. Și nu neaparat că nu suntem copiii lui Dumnezeu - deși, dacă se continuă în această atitudine de nemulțumire, poți să vestești evanghelia cu ușurință cuiva care este așa.”

(Nicu Sotir)

„Concluzia pe care revelația scrisă a lui Dumnezeu ne-o oferă este că Dumnezeu este Cel care e în spatele tuturor împăraților, tuturor președinților, tuturor celor care sunt în anumite poziții de conducere. Pentru că Dumnezeu este cel care întemeiază, care stabilește autoritățile acestea, în momentul în care nu ne supunem lor, de fapt nu ne supunem lui Dumnezeu. În momentul în care Dumnezeu hotărăște ceva și nu te supui la ceea ce Dumnezeu a hotărât, nu accepți lucrul acela, nu ești pe deplin încredințat în inima ta că Dumnezeu este cel care este în spatele tuturor lucrurilor, indiferent că îți plac sau nu îți plac, te opui lui Dumnezeu. Tu crezi că știi mai bine decât Dumnezeu și că, dacă ar fi fost să pui tu niște președinți sau împărați sau conducători de senat, ai fi făcut-o mai bine decât Dumnezeu.

Din moment ce Dumnezeu este cel care stabilește, există însă vreo situație în care este în regulă să nu asculți de autorități? Biblia abordează întrebarea aceasta.”

(Nicu Sotir)

„Răspunsul Domnului Isus îi așază pe cei doi (și de asemenea și pe noi astăzi) cu picioarele pe pământ. Împărăția pe care El urma să o instaureze era una complet diferită față de orice împărăție pământească. Era o împărăție pentru a cărei inaugurare Împăratul Isus trebuia să bea paharul mâniei Tatălui, cauzat de păcatele omenirii. Era o împărăție care funcționează după cu totul alte principii.”

(Florin Mereuță)

„Israel a eșuat în a se bucura și a se desfăta de binecuvântările mântuirii aduse prin Isus - și asta pentru că poporul fizic al lui Dumnezeu a fost prea preocupat cu o neprihănire bazată pe lege în loc să fie atent la Dumnezeul căruia I se închina. Cu alte cuvinte, în loc să urmărească planul lui Dumnezeu și să vadă că Isus este Mesia și că mântuirea escatologică sau mesianică a venit, în loc să vadă că această neprihănire pe care o dă Dumnezeu ca un dar este și pentru ei, au fost prea preocupați de lege. Dar de un aspect concret cu privire la lege: neprihănirea pe care legea o poate oferi. Au fost atât de preocupați de aspectul acesta, încât realmente nu au văzut, nu au sesizat că Isus a venit și că prin Isus Dumnezeu oferă o neprihănire gratuită, diferită de ceea ce puteau obține prin lege.

Dacă citești cu atenție Pentateuhul, ceea ce Îl interesează pe Dumnezeu încă de la început este o circumcizie a inimii, o schimbare a inimii, o închinare a inimii. O închinare prin credință.

Sabatul a fost dat pentru că evreii trebuiau să vadă lucrul acesta; cel puțin o zi pe săptămână să poată vedea că Dumnezeu este Cel care le poartă de grijă. Și dacă Dumnezeu poate să le poarte de grijă în ce privește mâncarea, în ceea ce privește intrarea în țara promisiunii, în ceea ce privește toate aspectele legate de ei, cu siguranță că poate să le poarte de grijă și de aspectul spiritual - și că adevărata odihnă o pot găsi doar în El.

Când omul se uită prea mult la litera legii, are tentația și este ispitit să-și stabilească o neprihănire proprie și devine ignorant față de neprihănirea pe care o oferă Dumnezeu.”

(Nicu Sotir)