A fost tare dezinvoltă și faină discuția cu Sabina și a fost un prilej pentru mine să mă gândesc nu doar la modurile diferite în care apucăm scrisul și în care explicăm această înclinație, dar și la această depărtare de casă și dorința de a fi în două lumi atât de diferite. Pe care, temporal, spațial, le putem plasa metaforic și în secvențe/regiuni diferite de existență (de exemplu, copilărie versus maturitate). Lucru care, de altfel, se potrivește și cu lectura romanului Nu mai e nimeni acasă. Pe care vi l-am mai recomandat, dar nu strică s-o mai zic o dată.

Sabina Yamamoto:

„Dorința asta de a rămâne în conexiune cu România, de a nu uita cuvintele. Cred că a contribuit la mutarea mea aici (în Japonia) în dorința de a scrie.”

„Trăind într-o comunitate mică și neavând români prin preajmă, poate singura metodă de a mă exprima în limba asta a fost prin scris și asta a declanșat probabil și dorința de a face mai mult.”

„A fost o vară în care m-am închis în casă și asta a fost tot ce-am făcut, a fost să scriu la roman.”

„Cred că asta ar trebui să facă orice titlu: să-ți dea ce se întâmplă în câteva cuvinte.”

„Nici măcar o singură dată nu m-am gândit să scriu în japoneză.”

„Am senzația că dacă trece o zi fără să citesc sau să comunic cu cineva în românește, o lume se va termina.”