Câteva lucruri spuse de Lorena Enache în acest podcast:

Să fie poezia super puterea mea.

Să pot să mă disting cu faptul că scriu poezie

Apoi am început să fac pace cu mine cu faptul că scriu poezie și că nu trebuie să fie doar tristuță sau doar de ură sau să apară doar ca moment de respiro. 

Sexualitatea era o formă de putere și cu cât puteai să o afirmi, să o arăți mai hotărât, mai explicit, mai je m en fiche, cu atât aveam impresia că deveneam mai dezirantă.

Ca și cum ai poza un sentiment.

Dacă nici în poezie nu-ți permiți să te duci unde vrei tu să te duci. Dacă nici acolo nu poți să spui îmi place sau nu îmi place... Nu trebuie să fie bună, nu trebuie să fie proastă, nu trebuie să atingă anumite subiecte, nu trebuie să sensibilizeze o masă anume de oameni sau  să trateze chestii politice sau ideologice... Eu am început să cred că îmi place sau nu. E atât de simplu.

Câteva lucruri pe care ni le spune Cristina în acest episod:

În timpul scrierii ultimei cărți am ținut foarte mult cont  de un barometru interior. Cât timp părea autentic și firesc să fac asta, să încerc să scriu fără nici un fel de premisă, am făcut asta.

Nu știu cum m-aș descurca dacă ar trebui să mă gândesc acum trebuie să scriu, dar trebuie să termin de scris până la o anumită oră sau să mă raportez la scris ca la o altă activitate

Sunt niște poeme care au vrut să fie poeme, dar au ținut cont de timpul pe care l-am avut să le pot oferi o formă necesară ca ele să fie compatibile cu viața pe care am vrut eu să le-o ofer.

Când m-am adâncit tot mai mult în viața asta de spital, și interioritatea mea a devenit alta și atunci și relația mea cu scrisul a devenit alta.

Imposibilitatea care a devenit un element foarte comun în viața mea în ultimii ani m-a ajutat să schimb și dinamica scrisului.

Nu am mai fost dispusă să mă cenzurez în niciun fel. Mi-am asumat acest risc.

Am vrut să fie autentică și compatibilă cu valorile în care cred și cu realitățile în care eu mă desfășor.

În anticorp mă pregăteam un pic să îndrăznesc.

O altă zonă care mi-a pus destul de mult procesul la îndoială a fost asumarea faptului că eu cea care scrie se identifică cu tot ceea ce înseamnă a fi femeie.

Mi-am dorit să încerc să găsesc eu pentru mine răspunsuri explorând îndeaproape tot felul de vieți de femei.

Poezia începe când se așază în mine ori imagini, ori senzații, ori lucruri de la care știu că voi porni cândva. 

Nucleul multor poeme din cartea asta a fost unul profund încărcat electric de foarte multă violență.

Ajunsesem într-un punct de saturație și simțeam că nu mai am ce să pierd.

O să scriu așa cum respir.

Îmi doresc să înregistrez felul în care viața se desfășoară pentru unii dintre noi.

Am simțit că nu mai e nevoie de mine atât de tare, că există o viață a lor, că se descurcă foarte bine între ele. (Poemele)