Timpul prezent

În 7 iunie are loc marșul Bucharest PRIDE. Comunitatea LGBTQ+ sărbătorește 20 de ani de la primul protest PRIDE din capitala României. Despre istoria acestui eveniment dar şi despre problemele cu care se confruntă comunitatea LGBTQ+ din România, despre valurile de ură îndreptată asupra ei, despre încălcarea unor drepturi fundamentale am vorbit cu Victor Ciobotaru, directorul executiv al Asociației Accept.

Victor Ciobotaru: „Marşul Bucharest PRIDE 2025 este, probabil, ediţia cea mai importantă după prima ediţie. Prima ediţie a fost foarte importantă pentru că persoanele şi-au găsit curajul să iasă pentru prima dată pe străzile din Bucureşti. Iar 20 de ani mai tîrziu, în acest context, în acest climat în care vedem cît de mult a crescut discursul urii în spaţiul public, în contextul în care vedem cît de mult a crescut vizibilitatea partidelor extremiste, care atacă drepturile, şi nu doar drepturile comunităţii LGBT, dar şi ale unor întregi categorii de oameni din societate, în acest context, Bucharest PRIDE este cu atît mai mult un eveniment nu doar aniversar, ci e un eveniment necesar, care trebuie să se întîmple. Trebuie să continuăm să ieşim în stradă, să ne cerem drepturile şi, mai ales, să continuăm să luptăm pentru drepturile noastre. La marşul Bucharest PRIDE nu participă doar persoane din comunitatea LGBT, participă persoane care ne sînt aliate. Nu trebuie să fii parte dintr-o comunitate pentru a-i susţine drepturile. Trebuie doar să crezi în aceste valori ale egalităţii. Marşul Bucharest PRIDE este un eveniment intersecţional. Participă tineri, femei, persoane în vîrstă, din diverse categorii sociale. Pentru că marşul aduce la un loc oameni în diversitatea societăţii. Pentru o zi din an, marşul ne oferă un fel de imagine a cum ar putea să arate societatea românească în fiecare zi, dacă am fi trataţi cu toţii în mod egal şi ne-am raporta unii la ceilalţi ca fiind cetăţeni egali.”

Fostul premier Marcel Ciolacu spunea că îi e teamă că ar putea să fie obligat să poarte fustă. Credeţi că va fi obligat de cineva să poarte fustă?
Victor Ciobotaru: „L-am văzut dînd declaraţii imediat după ce s-a ales noul preşedinte şi nu l-am văzut îmbrăcat în fustă. A fost doar o altă încercare penibilă de a utiliza comunitatea LGBT într-un mod dezumanizant. Un obiect vestimentar, purtat de femei, de bărbaţi, nu te face nici mai puţin bărbat, nici mai mult femeie. Eu sînt anul acesta pentru prima dată în poziţia de director executiv al Asociaţiei Accept. E o responsabilitate foarte mare organizarea unui asemenea eveniment. Este cel mai mare eveniment civic, de drepturile omului din România, care a crescut constant de la an la an. Puteţi veni, vă invit pe dumneavoastră şi pe ascultătorii dumneavoastră să vă convingeţi că nu o să mă găsiţi în fustă, nu obligăm pe nimeni să se îmbrace în fustă. Tocmai asta este şi ideea acestui marş, că nu impunem absolut nimănui cum să se îmbrace, nu facem nici poliţia modei, fiecare este liber să vină aşa cum se simte cel mai bine. Îl aşteptăm pe domnul Ciolacu să vină la acest eveniment îmbrăcat exact cum se simte dînsul bine. Şi dacă va vedea bărbaţi în fuste, o să vadă că sînt inofensivi, nu o să-l atace niciodată şi n-o să încerce să-i ia drepturile.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

În România, cercetarea este un domeniu subfinanțat de ani de zile. Pentru 2025 a fost alocat un procent de 0,17% din PIB pentru cercetare-dezvoltare-inovare. În alţi ani a fost şi mai mic bugetul pentru acest domeniu. În contextul discuţiei mai ample despre necesitatea de a reduce cheltuielile publice, deputatul Claudiu Năsui a făcut o listă cu 178 de institute și centre de cercetare științifică, pe care le numește „agenții din cercetarea de stat” și despre care spune că „sînt făcute doar pentru a salariza politicieni, foști politicieni și tot felul oameni conectați la politicieni”. Există în societate o neîncredere profundă în instituţiile statului român. Cum ar putea fi recîştigată de zona de cercetare? Care e rolul cercetării pentru dezvoltarea unei societăți? I-am întrebat pe Roxana Bojariu, cercetător științific în cadrul Administrației Naționale de Meteorologie, și pe Daniel Șandru, președinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

Daniel Șandru: „Pe site-ul institutului nostru, încă din 4 aprilie anul acesta, este în transparenţă un proiect de hotărîre de guvern care priveşte reformarea noastră instituţională prin renunţarea la 7 posturi – atenţie! – ocupate, nu doar vacante şi nebugetate de fapt, cum se întîmplă în alte poveşti de reformare a statului, inclusiv unul de demnitar. Deci noi ştim foarte bine ce avem de făcut, ştim că, la 20 de ani, institutul trebuie să fie mai suplu şi să se adapteze la nevoile societale din prezent. (...) Cred cu tărie că, întrucît au rol public şi sînt bugetate public, şi institutele de cercetare – şi mă voi referi la cele din zona conexă instituţiei pe care o conduc, spre exemplu Institutul de Istorie al Academiei – ar trebui să fie mult mai prezente în spaţiul public şi să livreze ceea ce oameni oneşti, bine documentaţi şi care se formează în timp, produc, încît să aibă şi un impact social. Dar nu putem judeca cercetarea în termeni economici.”

Există în societate o neîncredere profundă în instituţiile publice. Cum ar putea fi recîştigată încrederea de zona de cercetare?
Roxana Bojariu: „Da, criza a izbucnit în pandemie. Din păcate, lucrurile nu sînt uşor de corectat. Toţi actorii societăţii ar trebui să contribuie. E clar că rolul cercetătorilor e important. Ei trebuie să-şi traducă activitatea în limbajul pe care toţi cetăţenii îl înţeleg. Un profesor american, Kevin Trenberth, cu care am interacţionat, mi-a spus, cînd eram mult mai tînără, că, dacă nu reuşeşti să îi explici bunicii tale sau nepotului tău, nepoatei tale ceea ce faci şi să te înţeleagă, să-i captezi atenţia, nu prea are sens să continui cercetarea respectivă pentru că, pînă la urmă, chiar şi cercetările foarte sofisticate au o ieşire în societate, pe care trebuie s-o găseşti. Cercetătorii servesc societatea, nu se servesc doar pe ei. Bineînţeles că este o bucurie personală dar este, în acelaşi timp, şi un serviciu pe care îl faci societăţii. Şi societatea trebuie să înţeleagă care este serviciul pe care i-l aduci. ”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

La sfîrșitul săptămînii trecute, o femeie de 23 de ani a fost împușcată mortal pe stradă, în plină zi, de un bărbat care a abuzat-o ani de zile, încă de cînd era doar o fată de 14 ani. „Este al 25-lea caz de femicid din ultimele cinci luni. În fiecare an în România zeci de femei sînt omorîte doar pentru că sînt femei. Violența împotriva femeilor e insuficient sancționată, e tolerată de cei care ar trebui să ne protejeze și transformată apoi în context de blamare a victimei” se arată într-un comunicat al asociațiilor care au organizat protestul „Niciuna înfrîntă. Niciuna uitată. Niciuna mai puțin”. Crima este forma extremă a violenței. Crima aduce subiectul violenței împotriva femeilor la știri. Dar violența aceasta se manifestă în multe feluri, prin hărțuire, prin amenințări, prin încălcarea ordinelor de protecție precum şi prin alte forme, mai greu de identificat ca abuz. 

Ce poate face o femeie care e amenințată constant sau agresată fizic, cum se poate proteja, unde poate cere ajutor? De ce avem atîtea cazuri de femicid – e problema societății care tolerează violența împotriva femeilor, e eșecul instituțiilor care ar trebui să protejeze victimele, nu avem legi destule? Le-am întrebat pe Monaliza Cîrstea, directoarea Direcției Strategii, Politici, Programe și Parteneriate, din cadrul Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, şi pe Iolanda Beldianu, de la Asociația Pas Alternativ, din Brașov.

Monaliza Cîrstea: „Din nefericire, ne confruntăm cu un nivel foarte ridicat de toleranţă a societăţii cu privire la acest fenomen. Învăţăm de mici că unde dă mama, creşte, că. dacă nu te loveşte soţul sau partenerul. înseamnă că nu te iubeşte şi sîntem într-un fel programaţi să acceptăm şi chiar să ne resemnăm în faţa acestei violenţe domestice. Însă eu cred că lucrurile nu trebuie să stea aşa. Cred că avem legi solide. Şi nu o spunem noi, o spune Consiliul Europei care a evaluat modul în care România şi-a îndeplinit obligaţiile cu privire la implementarea şi armonizarea Convenţiei de la Istanbul şi, mai nou, avem şi o directivă europeană care impune şi mai multe reguli şi pe care noi ne străduim să le transpunem întocmai. Însă toate aceste legi trebuie să fie implementate şi acolo există mari probleme. Există mari probleme în cooperarea la nivel multidisciplinar între autorităţile locale care nu doresc să finanţeze suficient, nu iau în considerare problematica victimelor violenţei domestice. Profilul acestora este complex şi necesită o pregătire intensă, o instruire adecvată, în special din perspectiva de gen, din perspectiva de a înţelege nevoile lor, de a fi aproape de ele, de a le acompania în toate etapele de intervenţie de care au nevoie.”

Iolanda Beldianu: „O femeie care este victimă a violenţei este practic captivă în acea relaţie în care agresorul a avut grijă şi timp să o izoleze, să o depriveze de legătura cu exteriorul, care ar putea să-i fie punct de sprijin la un moment dat. Eu militez pentru ideea că, atunci cînd sesizăm că este o situaţie de abuz, de violenţă, oriunde în preajma noastră – legea presupune şi chiar recomandă intervenţia şi a terţilor care ştiu de situaţie –, am putea să reclamăm şi să sesizăm organele îndreptăţite să intervină. Mă refer la poliţie, în primul rînd, atunci cînd e vorba de o situaţie de criză, dar pot fi apelate şi serviciile conexe, specializate – consiliere psihologică, psihoterapie, asistenţă socială, consultanţă juridică, înainte de reprezentarea efectivă în instanţă. Sînt lucruri la care o victimă poate să apeleze.  Nu putem să ne plîngem că nu avem legi. Nu legea este problema, ci aplicarea ei. Şi aplicarea se face cu oameni. Iar la acei oameni care devin instrumente ale aplicării legii – acolo este o mică problemă. Fenomenul violenţei e atît de frecvent încît îi atinge pe toţi, inclusiv pe cei care sînt în situaţia de a aplica legea.”

Apasă PLAY pentru

Karol Nawrocki, candidatul Partidului Lege și Justiție (PiS), a câștigat alegerile prezidențiale din Polonia, cu 50,89% din voturile exprimate. Prezența la vot a fost de 71,31%, un record pentru Polonia. Cei doi candidați ajunși în turul al doilea, Karol Nawrocki și Rafał Trzaskowski, sînt reprezentanții celor două formațiuni politice principale din Polonia. Karol Nawrocki a fost susţinut de Partidul Lege și Justiție (PiS), partid din care face parte și actualul președinte, Andrzej Duda, partid care a fost și la guvernare vreme de opt ani pînă în 2023, cînd a cîștigat alegerile coaliția de centru-dreapta a actualului premier Donald Tusk, care l-a susținut la alegerile prezidenţiale pe Rafał Trzaskowski, primarul Varșoviei. În ce măsură victoria la limită pentru candidatul Partidului Lege și Justiție arată o divizare profundă a societății poloneze? Cum va arăta relația România-Polonia după alegerile prezidențiale din cele două ţări? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, conf. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. 

Raluca Alexandrescu: „În Polonia nu există în spaţiul public discursuri pro-ruse. Această absenţă a filo-rusismului se explică printr-un trecut, printr-o istorie construită în spiritul acestei opoziţii faţă de Rusia şi care nu a dispărut şi nu s-a slăbit. Războiul din Ucraina nu a făcut decît să exacerbeze angoase istorice profunde legate de ameninţarea rusă.”

Ce șanse are guvernul Donald Tusk să implementeze reformele pe care și le-a propus, după alegerea candidatului susținut de PiS?
Raluca Alexandrescu: „E foarte complicată situaţia guvernului Tusk acum. Coaliţia rezultată în urma alegerilor din octombrie 2023 a fost de nenumărate ori împiedicată să ducă la capăt nişte reforme de opoziţia preşedintelui Duda şi nu numai de opoziţia preşedintelui, care teoretic nu are competenţe nici măcar cît are preşedintele român. Deci el, teoretic, nu a avut prea multe pîrghii de influenţă dar a acţionat prin instituţii, care erau puternic politizate în urma acţiunii lungii guvernări PiS, şi pe care Donald Tusk, deşi îşi propusese un proiect ambiţios, nu a reuşit să le reformeze. (...) Aş cita cîteva din direcţiile în care guvernul nu a reuşit pînă acum să-şi ducă pînă la capăt proiectele şi promisiunile cu care venise, cu foarte mare mult entuziasm, în octombrie 2023, la guvernare. Reforma justiţiei şi a statului de drept, pe care o promisese într-un discurs electrizant, la anunţul rezultatelor legislative Donald Tusk şi care promitea chiar mai mult decît era poate cazul, o schimbare de regim. Acesta ar fi un prim punct foarte important şi care-i asigură în continuare pîrghii de influenţă foarte puternice preşedintelui ales Nawrocki. O a doua direcţie în care nu a reuşit Donald Tusk să se impună a fost problema foarte spinoasă a dezincriminării avortului. Or, ceea ce propune acuma PiS, şi se pare că a avut totuşi majoritatea polonezilor de partea sa, este, dimpotrivă, o înăsprire a acestei legislaţii, pînă la interzicerea completă.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

De cîțiva ani a început construcția unui important edificiu: literatura pentru copii scrisă de autori români contemporani, adică acei autori atenți la copiii de azi și la contextul în care ei cresc, la problemele, întrebările și nevoile lor. Lucrurile s-au urnit greu, mulți ani nu au existat în librării decît foarte puține asemenea cărți dar acum literatura pentru copii scrisă de autori români e pe mîini bune. La asta contribuie, pe lîngă scriitori, ilustratorii de carte, editorii, cei care fac promovarea cărților. Am vorbit cu Simona Antonescu și Luminița Corneanu, autoare și de cărți pentru copii, despre importanța literaturii contemporane pentru copii, despre cum îi aduci spre lectura de plăcere pe copiii care nu și-au văzut niciodată părinții citind o carte.

Simona Antonescu este autoarea seriei „Istoria povestită copiilor”, care se reeditează la Polirom și din care au apărut, în a doua ediție, volumele „Decebal și un solomonar misterios”, „Nobilul Aethicus și o călătorie în jurul lumii” și „Menumorut și minele de aur de la Roșia Montană”.

Luminița Corneanu a scris cartea „Cameleonul Cami pleacă în Tibet”, apărută la editura Vlad și Cartea cu Genius, și este membră a asociației „De Basm”, care promovează literatura pentru copii. 

Luminița Corneanu: „Ceea ce la noi lipsește dramatic în educația timpurie sînt bibliotecile școlare, în școli și grădinițe, specializate pentru vîrstele mici, cu cărți contemporane, noi, la zi, suficiente pentru toți copiii, astfel încît fiecare copil să plece acasă săptămînal cu o carte, să fie invitat în bibliotecă cu clasa, să citească acolo, lucruri care în străinătate se întîmplă de la sine. În țările din Vest nici nu se concepe ca un copil să nu fie dus la bibliotecă de foarte mic astfel încît el să deprindă obiceiul cititului și să-și formeze atît atenția, care este esențială pentru toată cogniția, cît și automatizarea lecturii - nu poți fi cititor pasionat dacă buchisești cuvintele.”

Cum îl atragi spre lectură pe un copil care nu-și vede părinții citind sau nu are cărți acasă?

Simona Antonescu: „Asta cred că e cea mare problemă: faptul că nu-și vede părinții citind acasă. Pentru că exemplul este mai puternic decît orice fel de îndemn sec. Știm că există acei părinți care își doresc din suflet să citească copiii lor și ei cred că fac tot ce ține de ei, în sensul că le cumpără cărți foarte multe și îi îndeamnă: haide, citește, haide, citește! Dar, dacă nu deschide și părintele o carte, atunci pentru copilul acela cititul va fi o corvoadă. Un alt răspuns ar fi că citesc acei oameni care au o viață în plus. În afară de viața aceasta, la vedere, există și viața interioară. Oamenii care citesc sigur au și viață interioară. Singura modalitate de a hrăni viața asta interioară este cititul.”

Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție!

O emisiune de Adela Greceanu  

Un produs Radio România Cultural 

Unul din trei români crede că știința și tehnologia au mai degrabă o influență negativă asupra societății – arată un studiu de anul acesta, în care România se plasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană în privința încrederii în știință și tehnologie. De ce își pierd românii încrederea în știință? Cum ajung să se informeze din surse „alternative” și să prefere pseudoștiințele? Cum poate fi recuperată încrederea oamenilor în ştiinţă? I-am întrebat pe Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată și Ciprian Mihali, directorul Departamentului de Filosofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. 

Ciprian Mihali: „Noi am funcţionat multă vreme în iluzia că omul modern este animat de această puternică dorinţă de cunoaştere. De fapt, foarte puţini oameni sînt animaţi de o dorinţă de cunoaştere, în sensul în care cunoaşterea îţi pune în discuţie certitudinile sau ceea ce ştiai pînă atunci şi îţi împinge limitele necunoaşterii mai departe. Noi avem un raport foarte personal şi foarte intim cu propria noastră ignoranţă. Iar această relaţie intimă ne face să considerăm că sîntem mai cunoscători decît sîntem de fapt, că sîntem mai puţin ignoranţi decît sîntem de fapt şi, din acest motiv, relaţia noastră cu frontiera între ceea ce ştim şi ceea ce nu ştim este o relaţie afectivă, o relaţie emoţională şi nu una raţională. Noi sîntem mult mai mult coduşi de emoţii şi dorinţe, mai ales de dorinţa de recunoaştere, decît sîntem animaţi de un ideal al unei cunoaşteri care să ne destabilizeze certitudinile. Ca animal care trăieşte socialmente printre alţi semeni, fiecare avem în permanenţă această nevoie de recunoaştere. Iar ceea ce a oferit internetul în versiunea sa din ultimii 15 ani, odată cu ascensiunea reţelelor sociale, a fost să aşeze în scheme algoritmice instrumentalizarea emoţiei. Sîntem fiinţe emoţionale mai mult decît fiinţe raţionale. Avem fiecare dintre noi nevoia de a fi recunoscuţi printre ceilalţi, o dorinţă foarte intimă şi dureroasă, care, dacă nu e satisfăcută, se revoltă, de asemenea, în feluri emoţionale. Emoţia este pre-cognitivă şi non-cognitivă, adică ea nu are nevoie de foarte multă informaţie. Dacă eu cred că e adevărat, atunci e mai important decît dacă este realmente adevărat.”

De cînd au început românii să nu mai aibă încredere în ştiinţă, e o neîncredere recentă sau mai veche?
Mihail-Valentin Cernea: „Am văzut efectele acestei neîncrederi la începutul pandemiei. Dar nu cred că povestea începe în pandemie, ci probabil începe demult, în modul în care e construită cultura ştiinţifică în România. Putem să ne uităm la sistemul de învăţămînt de pe vremea comunistă, ba chiar, în pandemie mă uitam la reacţia românilor la pandemia de Gripă Spaniolă (din 1918) şi, din păcate nu pot să spun că diferenţele erau atît de mari. (...) Avem o problemă mai veche, care a fost din foarte multe puncte de vedere înrăutăţită de-a lungul vremii de două surse fundamentale, în ultimii 10-15 ani. O sursă este o incultură ştiinţifică profundă care vine pe bazele unui sistem de educaţie care nu te învaţă modul în care funcţionează ştiinţa şi cum obţine ea cunoaştere despre lume, ci te învaţă mai degrabă formule şi probleme de rezolvat. Şi a doua sursă, care nu trebuie ignorată, este munca continuă şi asiduă pe care au dus-o propaganda rusă şi propaganda chineză pe această temă – în România şi peste tot în lume au fost investigaţii –, parte din efortul lor mai amplu de a sădi neîncredere în societate. Şi bineînţeles că o neîncredere în instituţii şi în oamenii de ştiinţă îndeplineşte scopurile acestui tip de propagandă, care caută cît mai multă diviziune socială şi, dacă se poate să nu avem fapte în comun, e cu atît mai bine pentru ei.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Dezinformarea a atins în ultimele luni pe rețelele de socializare cote uriașe. Și continuă chiar dacă alegerile s-au încheiat. De ce am ajuns în România atît de vulnerabili la fake news și ce am putea învăța de la cum face față Republica Moldova valurilor de dezinformare care vin pe filiera de propagandă rusă? L-am întrebat pe Rufin Zamfir, expert în comunicare strategică.

Rufin Zamfir: „Înainte de alegerile hotărîtoare pentru parcursul ei democratic, pe care le-a avut la finalul anului trecut, Republica Moldova a iniţiat şi a pus la punct un Centru pentru Comunicare Strategică şi Combatere a Dezinformării, o instituţie extrem de flexibilă care, datorită acestei flexibilităţi, reuşeşte să ia nişte decizii pe domeniul ei. Reuşeşte să facă asta cu un aparat nu foarte extins, cu un număr de persoane, de specialişti nu foarte mare, dar reuşeşte să facă acest lucru în conjuncţie – şi subliniez lucrul ăsta, pentru că este extrem de important – cu un palier juridic care implementează legile în vigoare în Republica Moldova.”

Sub ce formă se prezintă propaganda şi dezinformarea rusească în România şi în Republca Moldova?
Rufin Zamfir: „Cea mai mare asemănare între modul în care Rusia acţionează în Republica Moldova şi modul în care ea acţionează în România constă în ţinta pe care Rusia o are în cele două state: deraierea democratică, erodarea încrederii în instituţiile democratice pînă la nivelul la care presiunea socială să împiedice palierul politic să implementeze decizii care nu îi sînt favorabile Federaţiei Ruse – mă refer la sancţiunile pe care comunitatea internaţională i le impune Rusiei din cauza comportamentului agresiv demonstrat în Ucraina şi în alte state din regiune.”

Ce lipseşte din modul în care comunică public autorităţile din România în situaţii de criză, atunci cînd dezmint o dezinformare?
Rufin Zamfir: „Cînd dezmint o dezinformare, nu lipseşte nimic. Lipseşte însă toată cealaltă parte, proactivă a procesului, acea parte care are rolul de a educa publicul, de a-l face conştient la riscurile potenţiale, în viitor. Lipseşte transparenţa şi onestitatea instituţiilor de a veni în faţa societăţii şi, în măsura în care se poate intra în amănunte, de a explica şi de a asigura publicul că acele instituţii lucrează pentru siguranţa lui. (...) Problema apare acolo unde răspunsul se opreşte la dezminţire. Dacă, după dezminţire, instituţia respectivă se opreşte cu interacţiunea cu publicul ei imediat după ce a dezminţit o ştire (falsă), nu ne putem aştepta ca societatea să devină mai rezilientă în faţa unor astfel de ştiri.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural

Vorbim de mulți ani despre problemele majore din sistemul de educație al României: analfabetismul funcțional, abandonul școlar, carențele din zona educației civice, despre impactul problemelor din educație asupra societății, asupra democraţiei. De asemenea, un studiu al Ministerului Educației din 2023 arată că 20% dintre adulți se află în situația de analfabetism funcțional la literație și că 27% sînt în aceeași situație în ce privește competențele de calcul. De ce am ajuns aici? Și de unde ar trebui să înceapă o reală reformă a sistemului educațional? L-am întrebat pe Doru Căstăian, profesor de științe socio-umane la Liceul de Artă „Dimitrie Cuclin” din Galați.

Doru Căstăian: „Primele locuri unde ar trebui să meargă banii care se folosesc în momentul ăsta în sistem sînt, pe de-o parte, către politici de creştere a calităţii, acolo unde calitatea nu e ceea ce trebuie şi, în al doilea rînd, în schimbarea sistemului de formare iniţială şi de mentorat. Cercetările sînt destul de clare în direcţia asta. Cum spunea chiar recent fondatorul testelor PISA, un sistem nu poate fi mai bun decît profesorii din interiorul lui. Trebuie investit serios şi cu sens în formarea profesorilor şi în politici care să ducă la creşterea calităţii acolo unde ea lasă de dorit.”

Mulţi dintre elevii de azi provin din familii în care părinţii lor au şi ei probleme în a înţelege un text sau a face calcule simple. Cum ne afectează această moştenire educaţională la nivel de societate?
Doru Căstăian: „Mă bucur că şi studiile au început să arate un lucru care, din punctul meu de vedere, este şi era evident de foarte mult timp: e o poveste asta cu şcoala cea serioasă care se făcea pe vremuri. De fapt, principala noastră problemă acum e că, dintr-un anumit punct de vedere, funcţionăm tot în paradigma acelei şcoli serioase – cu cîte ghilimele doriţi –, pe care n-am reuşit s-o reformăm profund, cu adevărtat. Sigur că nimeni nu aruncă la gunoi rezultatele şi performanţele reale care au existat de-a lungul timpului în sistemul de învăţămînt românesc. Dar tot ceea ce azi apare în rapoartele de ţară şi tot ceea ce azi i se reproşează sistemului, caracterul elitist, inegalităţile uriaşe, faptul că e un sistem care vînează trofee pentru a-şi justifica lipsa de performanţă medie, toate astea vin din sistemul acela mult lăudat şi pe care nostalgicii îl regretă. Urmările le vedem în fiecare zi: într-o populaţie dezangajată civic, în calitatea dialogului public, în nivelul de toleranţă societală, le vedem la vot, le vedem în fascinaţia faţă de tot soiul de naraţiuni simple şi simpliste care îi prind pe oameni aproape mereu pe picior greşit. Sigur că discuţia e mai complexă, pentru că nu toate aceste efecte pot fi puse strict pe seama eşecului sistemului de educaţie, sînt şi cauze mai profund filosofice, sociologice. Dar sistemul de educaţie la noi este fără doar şi poate un factor agravant.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural  

Olga Ștefan este autoarea volumului „Até (o educație)”, care va apărea într-o colecție nouă de poezie, pocket, la Editura Art.  Pusă sub semnul lui Até, zeița orbirii și a distrugerii ca o consecință a orbirii, a iluzionării, cartea vorbește despre identitate - „Da, am crescut în Europa de Est” e titlul unuia dintre poeme - dar și despre școală - „Profesorul Natural” și „profesorul mediocru” sînt două ipostaze chestionate aici. Olga Ștefan este ea însăși profesoară de română la o școală din Cluj. Am vorbit cu Olga Ștefan despre cartea ei, despre semnificația titlului, despre ce poate spune poezia pe tema educației - o temă atît de importantă în România de azi.

Olga Ștefan: „Era inevitabil ca ocupația mea diurnă să pătrundă în poezia pe care o scriu. Acest proiect îl aveam de mai mult timp în gînd, constatînd exact această carență sau această teamă de a explora un subiect care pare mai degrabă destinat literaturii de specialitate. Să nu uităm totuși că primele mărturii pe care le avem despre modul în care funcționează școala provin nu din cercetare, ci din literatură. Literatura e un fel de premergătoare a studiilor pe care le cităm, citim, recitim în domeniul pedagogic, avînd această dimensiune autobiografică, formativă, venind de multe ori dinspre fostul elev care meditează asupra destinului care l-a conturat, distrus, recompus, restructurat în școală. Însă mai rar avem mărturii fruste, oneste și, uneori, chiar autodenigrante ale celor care sînt profesori. De multe ori noi, profesorii, ne apărăm prin tot felul de fraze-clișeu destul de obscure, cum ar fi am făcut tot ce am putut, facem ceea ce se poate, facem ce putem, cînd, de fapt ele conjură o ipostază mult mai problematică. În perioada grevei (profesorilor) de acum doi ani am reușit să găsesc vocea pe care o voiam pentru ca poezia mea să devină mediul, depozitarul gîndurilor mele de profesoară, dar și de fostă elevă. Întotdeauna cele două se întîlnesc în aceste poeme.”

Até este zeița orbirii și a distrugerii ca o consecință a orbirii, a iluzionării. De ce ți-ai pus cartea sub semnul acestei figuri mitologice?
Olga Ștefan: „L-am ales, pe de-o parte, superficial, pentru tonalitate și sonoritate. Pe de altă parte, pentru paleta largă pe care-o acoperă semnificațiile acestei zeități. Pe care o regăsim, de exemplu, și într-o formulă care mie mi se pare în mod particular melancolică și interesantă și anume aceea de pajiște a lui Até. Mi se pare că Empedocle descria astfel lumea oamenilor. Adică e acel spațiu în care furia asta e dezlănțuită, dar și decăderea ulterioară e resimțită ca parte a condiției umane. Momentul în care am început să scriu poeziile din volum nu era foarte pașnic. Eram prin 2021, pe la finalul pandemiei, ulterior începutul războiului din Ucraina și meditam destul de mult asupra ideii acesteia că sîntem victimele propriei impulsivități, mai des decît ne place să recunoaștem. De asemenea mi se părea că sîntem educați într-o cultură a nesăbuinței și a exceselor. De pildă, Dodds, în Grecii și iraționalul spunea că Até ar sta și în inima exceselor.”

 Olga Ștefan a mai publicat volumele de poezie „Saturn, zeul” (Charmides), „Civilizații” (Paralela 45), „Resursa” (Casa de Editură Max Blecher).

Apasă PLAY pentru a asculta întregul interviu!

O emisiune de Adela Greceanu  
Un produs Radio România Cultural  

Cel mai scăzut nivel de încredere în instituții se înregistra în zona de Est a Uniunii Europene, inclusiv în România, conform unui Eurobarometru recent. De ce și-au pierdut românii încrederea în instituțiile statului? Și cum poate fi restabilită această încredere? L-am întrebat pe Emilian Mihailov, conf. univ. la Facultatea de Filosofie a Universității din București și director al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată. 

Emilian Mihailov: „Am făcut o documentare să văd dacă naraţiunile declinului se adeveresc. Şi, contrar aşteptărilor, de fapt România, pe cele mai multe criterii, cunoaşte un progres lent, nu spectaculos, dar un progres. Nu avem declin nici pe creştere economică, nici pe problema corupţiei, nici pe inegalităţi economice. În ultimii zece ani inegalităţile economice sînt pe un trend descrescător. Şi întrebarea este cum mai binele devine semn de revoltă? Cum mai binele devine tot mai rău? Ce se întîmplă de noi nu recunoaştem acest progres – nu este spectaculos, dar este progres – de ce, dimpotrivă, sîntem convinşi, sîntem atraşi de naraţiuni ale declinului? (...) Aş prefera să vorbesc despre trei factori. Unu: România a progresat dar nu este o ţară cu instituţii consolidate, nu avem instituţii foarte funcţionale, deşi vedem îmbunătăţiri. Al doilea factor este cel legat de modul în care afectează social media comunicarea, interacţiunea dintre indivizi şi comunicarea, dezbaterea publică. Al treilea factor este legat de cum este construită psihologia noastră. De ce credem în declin cînd avem progres? Noi tindem să idealizăm trecutul. În trecut avem şi fapte pozitive, şi fapte negative, dar tindem să ni le reamintim mai mult pe cele pozitive. Tot timpul îmbunătăţim, cosmetizăm trecutul. Iar prezentul va fi tot timpul dominat de evenimentele negative, sub influenţa social media – cel mai bun instrument de a influenţa percepţiile oamenilor despre ce se întîmplă.”

Cum ar putea instituțiile să recîștige încrederea cetățenilor? Cît de mult contează stilul personal al liderilor în cosolidarea încrederii în instituţii, în stat? Cît de mult contează carisma, de pildă, sau însuşirile unui lider?
Emilian Mihailov: „În  momentul de faţă contează foarte mult. Instituţiile sînt entităţi abstracte, nu ne putem apropia de ele într-un mod uman. Ai nevoie să te apropii de persoane, ai nevoie să intri în contact cu oamenii care reprezintă acele instituţii. Preşedintele Nicuşor Dan a făcut un gest foarte importat: cel de a umaniza figura preşedintelui, atunci cînd, în prima zi de după alegerile de duminică, el şi-a luat fetiţa şi a dus-o la şcoală, pe stradă, ca un om obişnuit. Astfel de momente sînt foarte importante. Şi mai dau un exemplu. Oamenii obişnuiţi care reprezintă instituţiile – poliţistul care te opreşte în trafic, jandarmul care vine şi-ţi explică, funcţionarul public de la ANAF care îţi trimite o scrisoare că ai nu ştiu ce datorii – dacă ei te ignoră sau te tratează cu lipsă de respect, s-a închis povestea. Umanitatea în interacţiunea cu instituţiile statului se va dovedi decisivă în perioada următoare.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural