Era odată o vulpe tare vicleană, ca toate vulpile. Umblase toată noaptea înfometată, fără să găsească nimic de mâncare. Dimineața, s-a așezat sub o tufă, obosită și cu burta goală. – Ce să fac eu acum? Mă roade foamea! spuse ea, oftând. Deodată, simți un miros de pește. Ridică repede capul și ce să vadă? Un car plin cu pește se apropia pe drum, tras de doi boi. – Aha! Iaca și prada mea, se bucură vulpea. Stai să vezi ce păcăleală le trag eu! Se tăvăli în mijlocul drumului și se făcu că e moartă. Țăranul care mâna carul o zări și zise: – Bre! Da' cum de-a murit vulpea taman aici? Ce cațaveică frumoasă o să-i fac nevestii mele! O apucă de ceafă și o aruncă în car, peste grămada de pește. – Hăis! Cea! Hai, boii mei! strigă el, și porni din nou.