În România există o tradiție veche de sute de ani, numită transhumanță. Ea înseamnă că păstorii, adică ciobanii, își duc turmele de oi dintr-un loc în altul, în funcție de anotimp. Vara, oile urcă sus pe munți, acolo unde iarba este grasă și verde, iar iarna coboară în zone mai joase și mai calde.

Această călătorie a turmelor face parte din viața pastorală tradițională și este atât de importantă, încât a fost inclusă în Patrimoniul Cultural Imaterial al Umanității UNESCO în 2023. Este o practică milenară încă de pe vremea Imperiului Roman și Evul Mediu și are loc în Scoția, Maroc, Franța, Italia, Republica Moldova, Grecia, Austria, Elveția și Croația.

A fost odată un ceasornicar bătrân, cu părul alb ca zăpada proaspătă și chipul brăzdat de ani. În timp ce se plimba prin pădurea de la marginea împărăției unde își ducea traiul, a zărit ceva strălucitor la rădăcina unui brad stufos. Curios, s-a aplecat și a descoperit un ceas cu mecanism fin lucrat care ticăia încet, ca și cum ar fi avut propria inimă.

- Un ceas! Ce coincidență! E așa de frumos! Are limbile din aur și cifrele făcute din pietre prețioase. N-am mai văzut așa ceva. Totuși… cred că trebuie reparat, i-a ruginit cheița.

IA este una dintre cele mai valoroase piese de îmbrăcăminte din spațiul românesc. Cămașa de sărbătoare, cusută manual, poartă pe ea semne străvechi care pot fi urmărite până în secolul al IV-lea î. Hr. Fiecare ie este unică și spune o poveste: despre familie, anotimpuri, credințe și legătura omului cu natura.

Pentru frumusețea, vechimea și semnificația ei profundă, ia cu altiță a fost înscrisă în anul 2022 pe Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității UNESCO, ca element de patrimoniu comun al României și Republicii Moldova.

Odinioară simboluri ale curților imperiale, caii lipițani sunt astăzi ambasadori ai unui patrimoniu cultural comun - o punte între generații și între națiuni.

Grație recunoașterii UNESCO, moștenirea lor este protejată și transmisă mai departe, iar lipițanul, cu mersul său elegant și privirea inteligentă, rămâne o poveste despre echilibru, frumusețe și tradiție.

La Horezu, tradiția se modelează zilnic în mâinile meșterilor și se coace în focul cuptoarelor. Ceramica își are originile în nordul județului Vâlcea, în inima Țării Românești. Meșteșugul a cunoscut o dezvoltare deosebită în secolele XVII-XVIII, în jurul Mânăstirii Hurezi, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Imaginează-ți un cerc larg de feciori îmbrăcați în cămăși albe, strânse la mijloc cu brâie colorate din lână, pălării împodobite cu pene de păun sau ciucuri și cizme negre lucioase. Se aud tropote pe podea, bătăi de palmă și strigături. Așa începe Jocul Fecioresc, un dans tradițional bărbătesc transmis din tată-n fiu în satele din Transilvania, jucat împreună de români, maghiari și rromi.

Pentru valoarea sa culturală, UNESCO a inclus Jocul Fecioresc din România în Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității în anul 2015.

Colindatul este unul dintre acele ritualuri care nu doar că a supraviețuit secolelor, ci a devenit un simbol viu al comunității. Nu e doar o tradiție de iarnă, ci un cântec despre lumină.

Tocmai de aceea, în 2013, UNESCO a recunoscut oficial Colindatul de ceată bărbătească din România și Republica Moldova ca parte a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității.

Astăzi, el stă alături de marile comori ale lumii, ca un mesaj cântat despre identitate, speranță și frumusețea apartenenței.

Există locuri în care timpul nu se grăbește. În satele din Oltenia, cu câteva zile înainte de Rusalii, o tradiție misterioasă prinde viață - Călușul, unul dintre cele mai spectaculoase și vechi ritualuri românești.

Numele său vine de la „căluș", partea de lemn a căpăstrului calului. Recunoscut de UNESCO în 2008 ca element din patrimoniul cultural imaterial al umanității, Călușul este mai mult decât un dans: este un ritual care asigură protecția împotriva spiritelor rele.

Tineri neînsurați, îmbrăcați în costume albe și cu clopoței la glezne, colindă în număr impar satele și joacă în cercuri sacre pentru a ține ielele, spiritele rele departe și pentru a aduce binecuvântare gospodăriilor.

Doina este glasul pe care românii îl folosesc de secole pentru a-și exprima dorul, tristețea, dragostea sau melancolia.

UNESCO a inclus doina pe Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității în 2009 ca un semn de recunoaștere globală a valorii ei culturale și emoționale.

Prin doină, descoperim o parte esențială a identității românești, transmisă din generație în generație.

Scoarța nu este doar un covor țesut la război, ci o poveste spusă fără cuvinte. În satele din România, femeile au țesut scoarțe timp de sute de ani, folosind lână, fibre vegetale și multă răbdare. Fiecare linie, culoare sau formă a decorului are o semnificație: spiralele, Pomul Vieții, păsările, râurile sau brazda arată cum vedeau femeile lumea din jurul lor.

De aceea, scoarțele sunt considerate adevărate opere de artă populară. În anul 2016, tehnica tradițională de țesere a scoarței românești a fost inclusă de UNESCO în Lista Reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității - o recunoaștere a valorii acestui meșteșug și o promisiune că el trebuie protejat și dus mai departe.