Umilințele sărăciei nu se uită niciodată, nici dacă-ți propui – și cu atât mai puțin când alegi să te-ntorci în orașul natal. Dar ele pot fi iertate.

Un eseu scris și citit de Bogdan Coșa, publicat în septembrie 2021 pe dor.ro

„Decizia de a ne muta în Codlea fusese rezultatul unui proces mai amplu, care începuse cu doi ani înainte, când am venit în Brașov. Atunci, după trei luni de probă, care au reușit să șteargă cu buretele lipsa de direcție pe care ajunsesem să o simt în capitală, am cumpărat un apartament micuț, pe care l-am renovat din mers. Am terminat reparațiile în lunile de izolare din pandemie și, pentru că am înțeles și că ne place să ne murdărim împreună, am hotărât să ne căsătorim.

La câteva săptămâni distanță, am aflat că urmează să avem un copil. Asta a resetat din nou jocul; 45 de metri pătrați erau greu de împărțit între un câine blănos, mai degrabă bătrân, care calcă în toți scuipații, și un bebeluș care își scapă non-stop sfertul de castravete și suzeta pe jos. Așa că am luat din nou la mână site-urile cu anunțuri imobiliare și ne-am petrecut o parte din vara lui 2020 colindând cartiere rezidențiale cu locuințe la gri aflate în mijlocul pustietății; la care, ca să ajungem, înghițeam tot praful de pe uliță.

Când a dat peste proprietatea pe care aveam să o cumpărăm, Irina mi-a trimis linkul cu mari rezerve, numai cu titlu de exemplu, pentru că era convinsă că n-o să vreau să programăm o vizionare. Era în Codlea, orașul meu natal, de care fugisem mâncând pământul, și-n care reveneam călcându-mi pe inimă, doar cât să-i salut pe părinți, chiar și după ce ne-am întors în Brașov, care era la mai puțin de 15 kilometri distanță.”

Autor și voce: Bogdan Coșa

Montaj: Ana Maria Ciobanu

★ Support this podcast ★