DoR Audio

În 2022, Andreea Vîlcu a scris un eseu despre cum a trăit mai toată viața cu datorii: la prieteni, familie, școală, colegi, inclusiv la bancă și facultate. După ce l-a publicat, i-a scris o fostă colegă de facultate, despre care n-a crezut vreodată că are probleme financiare. I-a povestit ce s-a întâmplat cu familia ei în pandemie, după ce tatăl ei și-a pierdut jobul: un rollercoaster de împrumuturi la prieteni, rate, refinanțări și bătut la ușa norocului.

Eseul: https://www.dor.ro/sa-fii-sarac-e-o-rusine/

***

Prea Sărac este o serie audio despre cum trăim cu prea puțin. Gazda seriei, jurnalista Andreea Vîlcu, încearcă să înțeleagă de ce, într-o țară în care aproape jumătate de populație trăiește cu nesiguranța zilei de mâine, încă ne e greu să recunoaștem precaritatea ca realitate comună.

Episoadele spun poveștile unor oameni care au trăit cel puțin o fațetă a precarității – părinți care au făcut alegeri financiare pe care azi le regretă, copii care repară și azi abaterile părinților, mame care muncesc 7 din 7 de 10 ani încontinuu și artiști care au cunoscut succesul, dar tot nu s-au vindecat de amarul rușinii de a fi sărac.

Andreei îi sunt alături și sociologi, analiști politici și psihologi care o sprijină să înțeleagă mai bine relația noastră cu banii și lipsa lor.

***

Podcastul Prea Sărac e produs de Media DoR, cu susținerea Recorder.
Reporter: Andreea Anamaria Vîlcu
Editori: Ana Maria Ciobanu & Cristian Lupșa
Producție și montaj: Ana Maria Ciobanu
Manager de proiect: Nicoleta Rădăcină
Fundraising: Carla Lunguți
Identitate vizuală: Oana Barbonie
Coloana sonoră: Mihai Pîrvan

Extra mulțumiri: Andreea Coscai, Tudor Pană, Doru Toma și Konrad Adenauer Stiftung (pentru găzduire în studioul lor), Șaraimanic (pentru muzică).

Ne găsești și pe site-ul preasărac.ro, TikTok dar și pe Instagram, unde poți împărtăși povestea ta despre bani la linkul din bio. 

DoR #50 e numărul aniversar cu care încheiem călătoria noastră împreună. Ce sperăm e tocmai să vă gândiți la încheieri ca la momente de tranziție înainte de începutul unei noi călătorii.

Autor și voce: Cristian Lupșa

Vara asta am vizitat școala profesională „Gheorghe Burac” din comuna Vlăsinești, județul Botoșani. Din 2015, aici învață băieții din împrejurimi cum să devină mecanici agricoli, adică profesioniști capabili să conducă și să repare tractoare, combine și alte utilaje agricole.

E o meserie importantă pentru că fără acești mecanici nu s-ar putea face muncile agricole în ferme mari. Nu poți semăna, erbicida sau recolta dacă nu ai tractoare și degeaba ai tractoare dacă nu are cine să le conducă. Și, ca în multe alte domenii în România, există mai puțini profesioniști decât e nevoie – cu câteva sute mai puțini. 

De ce avem puțini profesioniști? Un mix de motive: cei pe care îi avem aleg să plece în străinătate, pentru că salarii și condiții mai bune; și tot mai puțini elevi aleg să învețe meseria și să devină tractoriști.

Tocmai de aceea am fost la Vlăsinești. Voiam să înțeleg ce face școala bine, dar și ce hopuri mai are de trecut. Am găsit așa: 

• o școală care se modernizează: de anul ăsta, copiii se mută într-o clădire unde e totul nou-nouț, de la atelierul de mecanică la uneltele cu care o să lucreze. 

• profesori care îi țin aproape pe elevi, chiar dacă mulți dintre ei au ore în mai multe localități și sunt clienți fideli ai microbuzelor. 

• copii pasionați de agricultură, dornici să muncească (în țară sau în afară, încă nu sunt siguri) și să posteze despre tractoare pe TikTok, unde e viața lor digitală.

Și am mai găsit și căldură și secetă. Multă căldură și secetă, pentru că Botoșaniul, ca mai toată țara vara asta, n-a avut parte de câte ploi avea nevoie. Și asta e problema cea mare. E minunat că copiii ăștia învață cum să conducă tractoare și că sunt pasionați de asta. Iar eforturile pe care le fac profesorii pentru ei sunt uriașe. Dar ce te faci cu toate astea când te confrunți cu o amenințare prea mare pentru tine, cum sunt schimbările climatice? 

**

Autor și voce: Oana Filip
Montaj: Ana Maria Ciobanu
Foto: Bogdan Dincă
Muzica: Podignton Bear - Clouds, Rain, Sun; Podington Bear - Wavy Glass

Medalii de aur, recorduri, faimă și alte povești din vara unui adolescent care a devenit cel mai rapid înotător din istorie.

Cu luminile stinse, sub cubul pe care scria Make History, n-a avut cea mai rapidă reacție la start. Sud-coreeanul de 19 ani Sunwoo Hwang a sărit primul în apă. N-a fost în față nici după primul bazin. Tom Dean a întors primul după 50 de metri, cu o viteză sub recordul mondial de seniori. Dean era primul și după 100 de metri.

Pe a treia lungime de bazin, spectatorii s-au ridicat în picioare. David a preluat conducerea și i-a lăsat pe ceilalți în spate. „Ăsta e cel mai important moment din viața mea de până acum”, și-a spus la fiecare două brațe. „Trebuie să demonstrez – nu lumii, ci mie – că pot fi cel mai bun din lume și o pot face cu stil.” Picioarele îl ardeau, dar mintea îi era mai alertă decât niciodată. Își dorea să câștige mai mult decât oricine din bazin. Voia să fie memorabil.

A atins peretele primul, urmat de Hwang și de Dean. A întors capul spre tabelă și a văzut timpul: 1:43.21. De 10 ani, niciun înotător nu coborâse sub 1:44. A încleștat din dinți și a lovit apa cu pumnul, ridicând stropi de spumă în aer. Știa că-l poate înota, dar tot s-a simțit incredibil să-l vadă pe tabelă. Era al patrulea cel mai rapid din istorie și al doilea în costum textil. (Cele de poliuretan, din perioada 2008–2009, au fost interzise pentru avantajele pe care le ofereau). Era un nou record mondial de juniori și un timp mai bun chiar decât cel de 1:43.39 pe care-l scrisese pe foaie, cu o vară înainte.

Și-a dat jos casca și a mai lovit o dată apa.

Era cel mai bun din lume, cum își dorise de mic. Era și primul campion mondial din istoria înotului masculin românesc.

Autor și voce: Andreea Giuclea
Montaj: Ana Maria Ciobanu
Foto: Matei Buță
Muzica: Podignton Bear- Vibe Drive

În liceu, mi-am găsit cea mai bună prietenă – mai precis, nouă cele mai bune prietene. După 19 ani împreună, m-am întrebat ce ne-a făcut relația să dureze și ce am învățat despre prietenie.

*

De când eram mică, prieteniile între fete erau fie ridicate pe un piedestal – trebuie să ne avem ca surorile etc. –, fie trivializate pentru că „fetele mereu se ceartă”, „fetele nu sunt loiale”, „fetelor le place drama” și tot ce mai auzeam în jurul nostru, de multe ori de la băieți și bărbați aproape mândri să fie motivul intrigii într-un grup de prietene. Când o prietenie între femei eșuează, ajunge să fie ca o despărțire. 

Cu toate astea, am fost programată să pun prietenia înaintea intereselor amoroase. Așa procedaseră și mama, și bunica – născute în generații care au văzut valoare în clădirea unei comunități într-o lume în care femeile nu aveau mult sprijin. Așa m-au instruit și personajele din Sex and the City. De altfel, am simțit pe pielea mea că stabilitatea și longevitatea prieteniei între femei sunt mai mari, cel puțin la începutul vieții, decât ale unei relații amoroase. 

A fost un concept eliberator pentru generația mea, citeam recent într-un articol despre prieteniile mileniale, dar a venit cu așteptări mari. Brusc, legătura cu prietenele noastre trebuia să satisfacă și nevoia unei povești de iubire.

*

Autor și voce: Ioana Burtea
Montaj: Ana Maria Ciobanu
Ilustrație: Ioana Șopov
Muzică inclusă în episod:
Podington Bear- Frogs in Tuxes

Podington Bear- Fantasy and Denouement

Podington Bear- Dancing on the Talkfloor

S-au împlinit 10 ani de când noul Cod Civil oferă ambilor părinți șansa de a avea „custodia comună” a copiilor. Cum a reușit să declanșeze războaie o soluție legislativă menită să aducă armonie după divorț?

În zeci de mii de familii din România, părinții care aleg să nu mai fie un cuplu trag de copii de parcă ar fi niște elastice. Adulții caută răzbunarea și copiii sunt victime vulnerabile ale unor traume pe viață, de la frica de abandon, până la vinovăție și dificultatea de a pune limite în relațiile viitoare.

În ultimele luni am intervievat zeci de părinți, judecători, avocați, psihologi și asistenți sociali, ca să pun pe masă o problemă despre care nu vorbim: interesul superior al copilului și cum îl protejăm mai bine.

Acest articol face parte dintr-o serie; ascultă și articolul despre efectele psihologice asupra copiilor care trec prin divorțul părinților. Și citește alte două articole despre recomandări pentru părinții care urmează să se separe și soluții pentru o justiție mai prietenoasă cu copiii.

Autor și voce: Oana Sandu
Ilustrație: Alina Marinescu

Divorțul e unul dintre cele mai traumatice momente prin care trecem, copii sau părinți; dar copiilor le lasă urme care nu mai trec.

În zeci de mii de familii din România, părinții care aleg să nu mai fie un cuplu trag de copii de parcă ar fi niște elastice. Adulții caută răzbunarea și copiii sunt victime vulnerabile unor traume pe viață,  de la frica de abandon, până la vinovăție și dificultatea de a pune limite în relațiile viitoare.

În ultimele luni am intervievat zeci de părinți, judecători, avocați, psihologi și asistenți sociali, ca să pun pe masă o problemă despre care nu vorbim: interesul superior al copilului și cum îl protejăm mai bine.

Acest articol face parte dintr-o serie; îl poți asculta alături de un reportaj despre cum o schimbare de lege a produs lupte extreme între părinți. Mai poți citi și următoarele articole: recomandări pentru părinții care urmează să se separe și soluții pentru o justiție mai prietenoasă cu copiii.

Autor și voce: Oana Sandu
Ilustrație: Alina Marinescu

Era, indirect, și o critică la adresa inițiatorilor – echipa Mind Architect, un podcast de neuroștiință aplicată în viața de zi cu zi, care funcționa ca suport de curs. Cercetătorii atrăgeau atenția că Paul Olteanu, gazda și imaginea podcastului, nu are studii de specialitate, vorbește într-un „limbaj colocvial” nepotrivit predării, ba chiar se folosește de program ca să promoveze printre elevi produsele companiei.

Pe un internet care ne antagonizează nu doar în discuții despre politică și vaccin, ci și despre filme și Wordle-uri, nu-i de mirare ce-a urmat.

Articol publicat în martie 2022 pe dor.ro

Autor: Nicoleta Rădăcină
Voce: Nicoleta Rădăcină
Muzica: Podington Bear, Vibe drive
Ilustrație: Mircea Drăgoi

Criza refugiaților din Ucraina putea fi o ocazie pentru a întări încrederea între cetățeni și stat. Am folosit-o cum trebuie?

Rusia a invadat Ucraina în zorii zilei de 24 februarie, dar despre război se vorbea deja de vreo două săptămâni. Primii refugiați au trecut granița chiar în acea zi. I-au așteptat voluntari și oameni obișnuiți, cu mâncare și pături. Mulți i-au și luat acasă. Din toată țara au început să curgă donații către vămi. După câteva zile, au început și autoritățile centrale să se miște: corturi pentru cazare temporară, bilete de tren gratuite.

La început, părea că statul și societatea civilă se completează reciproc.

Dar numărul ucrainenilor a urcat rapid la mii și zeci de mii pe zi, iar lucrurile au început să se complice.

Autor: Sorana Stănescu
Voce: Sorana Stănescu
Fotografii: Bogdan Dincă

Autor: Cosmin Popan
Voce: Oana Sandu
Ilustrație: Oana Lohan

„Într-o zi petrecută cu ea la muncă, Liliana mă anunță pe nepregătite că s-a mutat pe Bolt Food, care ar plăti mai bine zilele astea. (Mulți curieri fac acest multi-apping, schimbând platforma de la o zi la alta sau chiar și de la o oră la alta, în funcție de cât de bine se plătește). Are în plan să lucreze de la 9 la 14 și de la 17 la 22 și să facă măcar 300 de lei. De dimineață e deja în întârziere: s-a trezit mult după ce-a sunat alarma, n-a apucat nici să mănânce, nici să se machieze (o face în mașină, lângă mine), nici să pună benzină și-a ajuns abia pe ultima sută de metri cu copiii la grădiniță. 

După o dimineață nu foarte productivă, cu o medie de două comenzi pe oră, urmează luatul copiilor de la grădiniță și o muncă fină de coordonare cu soțul care urmează să-i recupereze pe cei mici și să-i ducă acasă.

În două ore de stat cu mama, cei doi băieți sunt greu de strunit: vor și ei afară din mașină când ridicăm și livrăm comenzile, plâng când începe să-i lovească somnul de după masă, îi cer Lilianei să meargă și ea acum acasă cu ei! Anticipata ei pauză de prânz se decalează și se scurtează; ieșim din nou abia la 19 și continuăm până la 23. O oră mai târziu decât era planul și cu 50 de lei mai puțin decât era targetul."