Doza de Optimism

Auzim tot mai mult despre feminism, mișcarea feministă, dar ce este ea de fapt? Feminismul este mișcarea socială care urmărește obținerea egalității în drepturi a femeilor cu bărbații, în toate domeniile de activitate.

În ultimii ani, feminismul, definit ca o doctrină care vizează emanciparea femeii în toate domeniile vieții, deține un loc proeminent în cadrul temelor de cercetare științifică abordate în mediul universitar românesc

Dacă odată cu izbucnirea, în 1789, a Revoluției franceze, femeia iese din spațiul domestic devenind luptătoare egală cu bărbatul pentru principiile întregii societăți, reformularea statutului ei social a presupus încă o lungă perioadă de timp. Situația femeii în spațiul românesc are o serie de asemănări cu cea general-europeană, dar şi o serie de elemente specifice.

În primii ani postbelici, caracteristica principală a evoluției mișcării feministe este constituită de aspirația spre integrare, reorganizare și unificare a cadrelor organizatorice ale mișcării, în tandem cu preocuparea generală pentru solidarizare în jurul unui program feminist extins, care să includă revendicarea drepturilor civile și politice pentru femei.

În cadrul mișcării feministe din primii ani postbelici se prefigurează două tipuri de discurs feminist: unul moderat reprezentat de UFR, grupare prezidată până în 1935 de Maria Baiulescu, care arăta rețineri în privința schimbării „dimensiunilor tradiționale ale existenței femeii”, susținând un activism feminin preponderent cultural și filantropic; altul reformist, dezbătut și susținut în toată perioada interbelică de liderele asociației.

Femeile în funcții politice de conducere rămân o excepție, la momentul prezent. Dar, dincolo de spațiul parlamentar, femeile sunt tot mai vizibile și mai puternice.

Noile eroine politice sunt tinere, indignate și pun ceva în mișcare - dintr-o opoziție extraparlamentară. Ele sunt opusul unor bărbați aflați în prezent la putere. Vor să schimbe ceva fără a fi mânate de o sete de putere. Acceptă sacrificii personale: ura cu care se confruntă, care este nelimitată și extrem de dureroasă. Dar tocmai prin capacitatea lor de a rezista sunt dătătoare de speranță pentru edificarea unei noi ordini politice. Ele devin un model pentru femeile tinere din întreaga lume.

Femeile trebuie așadar să fie conștiente de puterea lor și să sancționeze, în mod consecvent, politica dacă aceasta le ignoră. Este o obligație care derivă din dreptul lor de vot, cucerit cu greu și pentru care multe femei mai luptă încă în diferite colțuri ale lumii. Pentru ca un mic pas înapoi să nu devină unul mare. Pentru a se merge înainte. Spre binele femeilor din întreaga lume.

Creativitatea, ca si inteligența, este o trăsătură general umană. Toți oamenii au un anumit nivel de creativitate. În literatura de specialitate se  disting 5 niveluri de creativitate:

1. Creativitatea expresivă ce se manifestă prin modul în care o persoană se auto exprimă. Este prezentă la orice om, deoarece fiecare om își exprimă stările afective, părerile, ideile prin gesturi, mimică, intonație, cuvinte sau desen

2. Creativitatea productivă se manifestă prin capacitatea de a produce lucruri utile prin intermediul deprinderilor însușite. Cei mai mulți oameni au această capacitate, ea fiind manifestată de muncitorii din fabrică sau de femei, prin ceea ce fac în gospodărie

3. Creativitatea inventivă este capacitatea de a aduce îmbunătățiri importante unor produse. Numărul persoanelor care dispun de creativitate inventivă nu este unul foarte mare.

4. Creativitatea inovatoare poate să ducă la modificări importante ale principiilor care stau la baza unui domeniu științific sau artistic. Astfel de creativitate posedă cei care au fondat noi curente științifice sau artistice.

5. Creativitatea emergentă se manifestă prin revoluționarea unui domeniu științific sau artistic. Despre aceste persoane se spune că sunt genii așa cum au fost și Einstein, Freud, Beethoven, Shakespeare, șamd.

Creativitatea, la orice nivel s-ar manifesta, întotdeauna se exprimă printr-un produs: o pictură, o realizare tehnică, o poezie, o teorie științifică. În funcție de natura produsului vorbim despre creativitate artistică, științifică, tehnică sau organizatorică.

Pentru a se obține o operă artistică deosebită sau pentru a se ajunge la rezultate valoroase în știință este nevoie de multa muncă. Creatorul trebuie să accepte multe sacrificii, să fie perseverent. Acestea nu se pot realiza fără motivație intrinsecă și fără voință. Motivațiile care favorizează creația sunt: nevoia de a se autoexprima, de a excela, dorința de a sintetiza informațiile sau curiozitatea.

Persoanele creative în general au încredere în sine, au curajul de a-și asuma riscurile, acceptă greu restricțiile, constrângerile, sunt nonconformiste, au un nivel redus de anxietate. Din cauza acestor însușiri de personalitate copiii cu potențial creativ de multe ori sunt considerați elevi dificili.

Psihanalistul Alfred Adler are o părere deosebită despre creativitate și dorința de afirmare. El considera că de foarte multe ori rezultatele remarcabile au la bază complexele de inferioritate. Persoanele cu astfel de complexe încearcă să le compenseze printr-o activitate intensă, orientată spre obținerea unor performanțe deosebite într-un domeniu.

Creativitatea poate fi influențată de numeroși factori. Dintre aceștia fac parte condițiile socio-economice, culturale și politice dintr-o țară, colectivul de muncă, familia, școală. Aceasta joacă un rol foarte important pentru întreaga societate, pornind de la viața politică, până la cea economică sau culturală.

Mai mult decât atât, creativitatea reprezintă elementul cheie pentru dezvoltarea relațiilor cu cei din jur cât și pentru dezvoltarea personală, profesională și socială.

Într-un fel sau altul, în fiecare din nou există o doză de creativitate. Tu, cum o folosești în beneficiul tău?

Noile cercetări de psihologie indică faptul că recunoștința îi motivează pe oameni să răspundă nevoilor sexuale ale partenerilor lor romantici. Studiul, publicat în Social Psychological and Personality Science, sugerează că cei care se simt apreciați de partener și apreciativi față de partener au tendința de a avea o legătură sexuală mai puternică.

Pe parcursul unei relații romantice, oamenii vor experimenta momente în care nu se simt mulțumiți sexual, iar acest lucru poate fi dăunător satisfacției relației lor generale.

„Descoperirile recente sugerează că a avea motivația de a satisface nevoile sexuale ale unui partener poate ajuta cuplurile romantice de a tempera aceste scăderi normative ale satisfacției sexuale; "

„Recunoștința, o emoție care apare ca răspuns la recunoașterea că o altă persoană a fost benefică sau valoroasă pentru noi, este un factor care prezice o mai mare forță sexuală. Astfel, pur și simplu să simți recunoștință sau să primești recunoștință de la un partener romantic îți poate spori motivația pentru a satisface nevoile sexuale ale partenerului tău și poate ajuta la menținerea acestei motivații în timp. "

Noul studiu extinde cercetările anterioare, care au descoperit că un sentiment de mulțumire și recunoștință a fost asociat cu angajamentul relației și receptivitatea.

Însă studiul - ca toate cercetările - include câteva avertismente.

„Deși rezultatele noastre sugerează că recunoștința este asociată în mod pozitiv cu motivația de a satisface nevoile sexuale ale unui partener în timp, este posibil ca persoanele să poată fi desensibilizate la beneficiile recunoștinței dacă se confruntă frecvent sau primesc recunoștință pentru aceleași motive din nou și din nou. De exemplu, s-ar putea să vă simțiți deosebit de recunoscători pentru un partener romantic după prima dată când vă face cina, dar aceste sentimente recunoscătoare pot să nu fie la fel de puternice după ce partenerul dvs. romantic pregătește cina în fiecare seară de mai mulți ani ”, a explicat  Ashlyn Brady, autoare a studiului.

Nu uita, dragostea și recunoștința pot desparte mări, muta munți și crea miracole.

Recunoștința este una dintre cele mai puternice forțe din univers. Este forța care ne ține și care ne ajută să avem atât un psihic bun cât și liniște sufletească. Tot ceea ce suntem și tot ceea ce avem sunt daruri. De aceea este necesară recunoștința și pentru asta trebuie să învățăm cum putem ajunge la acest minunat sentiment.

Recunoștința este o activitate care crește stima de sine și promovează comportamentul moral; ajută la stabilirea legăturilor sociale, pentru că devii mai conștient de valoarea prietenilor, a sănătății, a bunurilor pe care le ai. Psihologii au descoperit un fenomen interesant: nemulțumirea creează cercuri vicioase din care devine aproape imposibil să mai ieși – rupturi, frustrări, dureri și veșnice lamentări. Recunoștința reduce valoarea comparațiilor sociale: dacă ești mulțumit cu ceea ce ai, nu vei mai simți invidia față de cei din jurul tău.

Psihoterapeutul Dimitri Avdeev spunea că problemele psihice din ziua de azi sunt direct legate de nemulțumire dar și de pretențiile noastre, din ce în ce mai ridicate. Bineînțeles, recunoștința nu este la fel de palpabilă precum sunt banii, o mașină sau o casă – de fapt, nu o poți vedea, mirosi sau atinge – însă, cu toate acestea, recunoștința are o putere mult mai mare de a-ți schimba viața decât toate celelalte lucruri materiale adunate.

Recunoștința reprezintă conștientizarea fericirii din momentul prezent. Atunci când suntem recunoscători pentru ceea ce avem deja, nu mai căutăm fericirea în lucrurile pe care nu le avem.

Astfel, această stare nu permite emoțiilor negative să ne subjuge, să ne stăpânească. Când suntem recunoscători, în sufletul nostru se instalează o stare de liniște, pace, acceptare, fericire, deoarece sunt înlocuite sentimentele negative. Ușor, ușor ne concentram pe ceea ce este pozitiv, astfel că simțim mulțumire și fericire. Fericirea este ceea ce se întâmplă acum când apreciezi ceea ce ai.

Fii recunoscător pentru viața ta. Pentru sănătatea ta, familia ta, prietenii tăi, casa ta. Mulți oameni se roagă pentru ceea ce tu deja ai. Alege să zâmbești azi luând viața moment cu moment, fără a te lamenta, fiind recunoscător pentru lucrurile mici care înseamnă mult.

Ce loc are prietenia în lumea asta ciudată în care ne chinuim să învățăm să supraviețuim printre propriile frici? Ce căutăm unul la celălalt?

Suntem făcuți să trăim în comunitate și să menținem relații cu ceilalți pentru că, odinioară, de asta ne depindea supraviețuirea. Am păstrat această tendință înnăscută și în prezent, fiindcă oamenii pe care îi păstrăm aproape ne servesc ca oglindă, ne ajută să înțelegem momentele neplăcute, ne reglează stresul și emoțiile.

Până nu demult, prietenia putea fi definită prin fapte concrete, precum: ajutorul primit într-o anumită situație, respectarea unor promisiuni sau prezența constantă de-a lungul vieții. Pe măsură ce mediul în care trăim s-a dezvoltat și nevoile noastre au urcat spre vârful piramidei lui Maslow, prietenia e tot mai greu de cuantificat și menținut.

Are sens să împărtășești detalii personale cu altcineva? Poți să fii alături de ceilalți? Ceri ajutorul oamenilor în situații critice? Te încrezi doar în propria persoană? Răspunsurile la aceste întrebări fac parte din bagajul pe care l-am primit, adesea inconștient, de la cei ce ne-au îngrijit și care au clădit fundamentul relațiilor de prietenie pe care le avem de-a lungul vieții.

Prietenia face dovada unei sume de calități, valori și principii extrem de importante. Aderarea la acestea și spiritul de comuniune pe care prietenia îl oferă ne poate aduce o calitate mai bună a vieții. Mintea noastră e modelată de experiențele pe care le avem, iar cele de conectare cu semenii se numără printre cele mai valoroase. Rețelele de socializare au diluat oarecum semnificația cuvântului „prieten“. Deși avem sute de prieteni online, în viața offline, prietenii cu adevărat autentici nu sunt decât câțiva. Pentru că o prietenie adevărată are nevoie de timp și dedicare.

În cuvintele lui Alfried Längle, medic și psihoterapeut austriac, „sensul se naște doar dintr-un dialog cu lumea“. Se cuvine să îngrijim relațiile de prietenie importante pentru noi, căci ele pot fi adesea masca de oxigen de care avem uneori mare nevoie.

Optimismul reprezintă credința prin care evaluăm, dintr-o perspectivă pozitivă, tot ceea ce exista în jurul nostru: persoane, relații, fapte, situații. Unii oameni cred, pur și simplu, că viitorul este mai degrabă luminos. Persoanele optimiste tind să fie mai fericite și să își atingă mai ușor scopurile.

Specialiștii explică acest lucru printr-un nivel al energiei mult mai ridicat, încredere în propriile forțe, perseverență în efort și motivație puternică în a-și duce la îndeplinire țelurile. Este însă adevărat că oamenii care văd partea plină a paharului se bucură de o sănătate mai bună decât pesimiștii? Potrivit studiilor, răspunsul este afirmativ. Optimismul ne ajută să trecem mai ușor peste o problemă de sănătate și să ne revenim mai repede după o intervenție chirurgicală.

Toți ne dorim să fim fericiți, nu? Dar cum ajungem la această stare? Unul din atributele corelate direct cu fericirea este optimismul, spune Liubomirsky, o cercetătoare americană de origine rusă, actualmente profesoară de psihologie la Universitatea din California. Aceasta spune că optimismul nu face parte din trăsăturile noastre înnăscute, dar se poate cultiva.

Sonia Liubomirsky a făcut de-a lungul timpului studii și statistici asupra lucrurilor care îi fac fericiți pe diverși oameni. Concluzia este că fericirea e un fel de „pizza“, din care jumătate e informația genetică ce ne predispune la a fi fericiți sau nefericiți, apoi 10% de circumstanțe. Restul de 40 de procente este reprezentat de ceea ce facem pentru a fi mai fericiți. Și în interiorul acestor 40 de procente putem jongla mai ales cu exprimarea recunoștinței pentru ceea ce avem.

Cei care știu să o facă sunt, în medie, mai sănătoși, mai fericiți, au o probabilitate mai mică să sufere de depresie și anxietate, de singurătate sau invidie.

Afirmația conform căreia gândirea optimistă de orice fel îmbunătățește bunăstarea individului și starea de sănătate, a fost pusă la îndoială în ultimii ani, pe de o parte, s-a arătat că în condiții de incertitudine sau risc, unele instanțe ale gândirii optimiste ajută persoanele să ia decizii mai bune prin evitarea unor greșeli costisitoare, iar supraestimarea încrederii în sine aduce avantaje sociale chiar când adevărata abilitate este dezvăluită.

Cu toate acestea, optimismul nerealist poate avea efecte defavorabile în ceea ce privește sănătatea deoarece oamenii sunt într-adevăr mai puțin îngrijorați cu privire la viitorul lor dacă sunt de părere că nu este probabil să sufere de vreo boală dar din aceeași cauză nu mai adoptă măsurile preventive necesare. De asemenea optimismul nerealist este implicat în predicția unor comportamente dezadaptative precum consumul de alcool sau de tutun. „Optimismul nerealist” este un termen umbrelă care cuprinde mai multe fenomene. De cele mai multe ori a fost definit ca fenomenul prin care oamenii consideră că sunt mai virtuoși, mai talentați sau mai plini de compasiune decât ceilalți și mai puțin predispuși greșelilor

Ideea psihologiei clasice, conform căreia gândirea pozitivă de orice fel este corelată cu bunăstarea indivizilor și calitatea sănătății, ar trebui rafinată, deoarece optimismul vine uneori cu anumite costuri foarte mari comparativ cu valoarea consecințelor.

Winston Churchill spunea că ”un pesimist vede dificultăți în orice oportunitate, pe când un optimist vede oportunități în fiecare dificultate”. Tu ce vezi?

Empatia înseamnă să poți rezona cu alți oameni. Dacă ești însă puternic preocupat de tine și de problemele tale, pierzi din vedere nevoile celui de lângă tine. Cu toții cunoaștem situația: atunci când ai suferințe fizice, sufletești, îți vine greu să te concentrezi pe altceva. Întregul organism îți cere ca mai întâi să-ți fie atenuată suferința. Prin urmare, putem fi empatici față de semeni doar atunci când propriile noastre nevoi sunt satisfăcute în așa măsură, încât să nu ne mai solicite atenția. Unii parteneri de cuplu ajung, de aceea, într-un blocaj de durată: așteaptă de la celălalt să le satisfacă mai întâi lor înșile nevoia de atenție și înțelegere, înainte ca ei să poată manifesta empatie pentru nevoile acestuia. În lupta pentru înțelegere față de propria persoană, se pierde empatia pentru partener si acesta e de altfel un argument bun pentru adultul din tine, să ai grijă de propria persoană: cu cît îți asumi propria fericire mai mult, cu atât mai relaxat poți să te întorci către partenerul tău sau alți oameni.

Gândește-te mereu: pot schimba doar ceea ce se află sub controlul meu. Pe celălalt însă nu. Deci, când vezi o șansă de a te apropria pe calea empatiei pe cel cu care dorești să comunici, nu o rata. Nu aștepta ca cealaltă persoană să facă primul pas. Venirea în întâmpinarea celuilalt este mereu un semn de măreție nu de slăbiciune.

Una dintre cele mai mari virtuți este capacitatea de a îl asculta pe celălalt. Ascultarea este puntea spre empatie. Multor oameni le vine însă greu să asculte. Ei alunecă rapid în gândurile lor. Te poți educa să asculți practicând ascultarea activă. Nu e vorba doar de o tehnică de conversație ci și de o atitudine interioară.

Interesează-te cu adevărat de ceea ce spune celălalt. Pentru a fi apt să receptezi, e necesar ca, la primul pas, să lași deoparte propriile gânduri și griji pentru o vreme. În acest scop, îți poți imagina că le pui pe acestea, pur și simplu, într-un cufăr pe care-l încui. Pentru că ești chiar tu deținătorul cheii, ai siguranța că-l

poți descuia oricând. Gândurile și grijile care te privesc sunt prin urmare depozitate în siguranță acolo. Îți reamintesc faptul că perpetua concentrare asupra propriei persoane îți va distrage atenția de la discuție. Când propriile probleme rămân în siguranță în cufăr, pe durata ascultării, te poți relaxa și-ți poți îndrepta toată atenția spre interlocutor.

Concentrarea asupra partenerului de discuție te poate aduce și într-o stare a vindecătoarei uitări de sine.

George McGovern  ne aduce aminte că empatia este născută din vechea poruncă biblică “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.” -

Unii oameni sunt prea timizi ca să le vină pe buze o laudă. A lăuda sau a fi ei însăși lăudați li se pare penibil. Din copilărie nu sunt obișnuiți cu lauda. Este o zicală: ” Dacă nu e înlăcrimat, înseamnă că nu e lăudat destul”. Unii sunt de părere că au ridicat ștacheta foarte sus, atât în ceea ce îi privește, cât și față de ceilalți motiv pentru care exprimă foarte rar laude.

Indiferent de motivul pentru care unora le vine greu să îi laude pe ceilalți sau să rostească un compliment sincer, le recomand tuturor să exerseze generozitatea. Dacă te simți vizat, încearcă să fii mai generos cu tine și cu ceilalți. Felicită-te mai des pentru ceea ce faci bine și laudă-te singur pentru faptele tale bune. Începe-ți ziua cu o laudă de sine, care miroase de fapt, foarte bine.

Laudă-te pe tine ori de câte ori este cazul. Astfel, îți va crește moralul și vei reduce din sentimentul de invidie, dacă suferi de el. Poți încerca și în materie de recunoștință: fii recunoscător pentru tot ce merge bine în viața ta și fii recunoscător pentru tot ce ai și pentru tot ce ți se pare că e de la sine meritat. Exersează și privitul foarte conștient spre lucrurile bune legate de tine și din viața ta. Plângându-te de pretinsele tale slăbiciuni și defecte ajungi să fii nerecunoscător.

Laudă-ți soțul/soția, copiii, colegii de serviciu, superiorii, prietenii, chiar și oamenii de pe stradă. Cu toții ne dorim recunoaștere. În loc să aștepți pasiv laudele, începe, în mod activ să le împarți. Părinţii laudă uneori prea mult din dorinţa, bine-intenţionată, de a întări stima de sine a copiilor. Cu toate acestea, deseori aceste afirmaţii nu sunt cu adevărat sincere şi îi învaţă pe copii să depindă de laude ca motivaţie pentru a face ceva. Atunci când ne lăudăm copiii pentru fapte cum ar fi mâncatul legumelor sau încălţarea pantofilor, ceea ce spunem de fapt este că au făcut ceea ce am vrut noi să facă. Chiar copiii mici pot recunoaşte atunci când afirmaţiile noastre nu sunt sincere şi când sunt manipulaţi.

Studiile arată că obiceiul actual de a supra-lăuda copiii îi face să simtă că li se cuvin lucrurile în viaţă indiferent de cantitatea de efort pe care au investit-o. Lăudarea excesivă a copiilor îi derutează în legătura cu valoarea proprie, din moment ce nu sunt capabili să judece singuri cât de buni sunt la ceva dacă noi le spunem mereu că fac bine. Asta nu înseamnă că ar trebui să nu îți încurajezi copilul. Copilul va înflori sub declaraţii pozitive, aşa cum facem şi noi atunci când eforturile noastre sunt apreciate de colegi de muncă sau membrii ai familiei.

Dacă e să ne gândim la felul în care ne încurajăm copiii, trebuie să lucrăm pentru a ne îmbunătăţi o nouă abordare, astfel încât nu revenim la felul de laude pe care le auzim peste tot prin jur în aceste zile.

Atunci când eşti răbdător şi utilizezi constant o abordare care îl ajută să devină conştient de propriul comportament mai degrabă decât să-l lauzi excesiv, judecându-l sau criticându-l, el va deveni treptat conştient de realitatea propriului comportament şi va începe să se controleze.

Julie Child spunea că ”totul este moderație, inclusiv moderația”

Critica înseamnă cel mai adesea a evidenția cu răutate părțile slabe sau acțiunile unei persoane. Copilăria este laboratorul în care părinţii şi familia te învaţă cum să faci faţă vieţii atunci când vei deveni adult.

Părinții pornesc de la bune intenții atunci când apelează la critică în relația cu copilul. De la detalii minore “Nu ai făcut patul suficient de bine” până la aspecte importante ale vieții copilului “Nu ai lua o notă destul de mare la examen.”, critica își face ușor loc în viața de familie. Părinții îl critică pe copil deoarece: vor să stabilească standarde ridicate pentru copil și sunt convinși că îl învață ceva cu adevărat valoros pe copil atunci când îi spun ce nu face bine. De asemenea, este posibil ca ei să fi primit același “tratament” în copilărie și să li se pară natural că fără “feedback-ul” pe care îl oferă copilului, acesta nu s-ar putea descurca singur.

Ce simte totuși un copil care este criticat constant? Sentimentul de a fi respins, de a nu fi suficient de bun pentru părinți, de a nu fi iubit de părinți, de nesiguranță în relația cu aceștia sau o lipsă de încredere în sine.

Când toate aceste emoții sunt exprimate prin conflict și rebeliune, părintele se simte îndreptățit să critice și mai mult comportamentul copilului, formându-se astfel un cerc vicios care nu se încheie daca adultul din relație nu iese din el.

Pe termen lung, copiii care au fost criticați excesiv de către părinți sau alți adulți importanți, pot avea probleme precum: tulburări emoționale precum depresie și anxietate, comportamente adictive cum ar fi dependența de substanțe, dependența de jocurile video și probleme relaționale

Critica nu este doar în familie ci și la locul de muncă. Termenul “critică constructivă” sună bine, însă realitatea este că cei mai mulți dintre noi omit cel de-al doilea termen: “constructivă”. Nimeni nu se bucură când primește sau când trebuie să facă o critică în condițiile în care relația cu colegul în cauză este una bună. Dacă te afli în situația în care trebuie să dai un feedback negativ unui coleg nu uita să iei în considerație în primul rând relația profesională ierarhică, să identifici punctele vulnerabile ale acestuia și cele de contradicție dintre voi doi. Astfel, “critica constructivă” va fi un proces foarte eficient.

Critica poate deveni cu ușurință un obicei, pe care ni-l justificam în moduri foarte convingătoare. Însă efectele sale sunt rareori benefice, așa că merită efortul să o înlocuim cu o comunicare mai eficientă. Sunt câteva metode prin care putem face asta, cum ar fi: Critică acțiunea, nu persoana; Implică persoana în a găsi o soluție; Nu te feri să îl lauzi persoana în cauză atunci când își face treaba bine; sau Imaginează-ți că persoana pe care o critici este o persoană pe care o respecți enorm.

Dale Carnegie spunea că "Orice prost poate critica, condamna și să se plângă de ceva, dar este nevoie de caracter și autocontrol pentru a înțelege și a ierta."

Ce înseamnă cu adevărat a fi un lider? Auzim din ce în ce mai des acest termen, însă se fac foarte multe confuzii pe acest subiect. ”Un lider cu adevărat bun îi face pe oamenii din echipa sa să se simtă implicați și nu dați la o parte, în așa fel încât fiecare să înțeleagă că prin munca sa contribuie la succesul companiei” ne spune Warren G. Bennis.

Ca să îi poată inspira pe alții, un lider trebuie mai întâi să-și cunoască propriile calități, dar și să aibă un echilibru între realitatea sa emoțională intrinsecă și realitatea celor pe care încearcă să îi inspire;

Deși există o serie de abilități necesare pentru ca o persoană să devină un lider de succes, Goleman spune că empatia apare mult mai des în studiile referitoare la competențele liderilor;

Un lider de excepție și cu o viziune de ansamblu reușește să facă mai mult decât să acționeze în baza unui sistem; el prevede oportunități de dezvoltare și muncește pentru a deveni mai bun, cu posibilitatea ca un număr tot mai mare de oameni sa beneficieze de pe urma muncii sale.

Calitatea de lider depinde de captarea și direcționarea eficientă a atenției, întâi cea individuală, apoi cea colectivă. O gestionare eficientă a acesteia poate fi utilă pentru luarea unor decizii inteligente la nivel organizațional;

Un lider atent are abilitatea de a se concentra în același timp asupra sa și asupra celor care îl urmează, dar în același timp poate să fie atent și la tabloul general în care ei toți evoluează.

Nu te naști lider. Leadership-ul se dezvolta într-un om atunci când acesta găsește o cauza mai mare decât el în care crede și căreia i se dedică. Leadership-ul se învață, însă esența lui se trăiește.

Cel mai bun training de leadership nu ți-l oferă o carte sau un curs, ci a sta cât mai mult în preajma unui adevărat lider, mai ales în vremuri grele, și a învăța de la el. A fi parte a întregului proces. Când petreci timp în apropierea unui lider te simți inspirat. Calitățile lui le avem cu toții în noi și când le vedem la alții care le trăiesc pe deplin, o parte din noi se trezește, cel puțin pentru o vreme.

Robin Sharma este de părere ca fiecare om poate să fie lider în domeniul lui de activitate, indiferent cu ce se ocupă și că a fi lider nu ține de o funcție, ci de o atitudine exemplară.

Albert Einstein a spus odată: „Liderul este acea persoană care reușește să scoată simplitate din dezordine, armonie din dezbinare și oportunitate din dificultate”.

Cum ar fi dacă cei care ne conduc la orice nivel ar fi adevărați lideri? Și ce s-ar întâmpla cu nivelul de performanță general dacă ne-am comporta și am munci cu toții ca niște lideri?