Autor și voce: Bogdan Coșa
Ilustrație: Oana Barbonie

„Copil fiind, dacă se-ntâmpla să iau bătaie, dar mai ales înainte să cadă loviturapropriu-zisă, mă rugam să se termine viața în mine așa cum se stinge lumina în tubul televizorului, să nu fiu martor la scena imediat următoare; să nu mai rămână din mine decât o dungă orizontală, apoi un punct tot mai greu de deslușit”, scriam într-un eseu despre copilărie. 

Așa a fost, l-am urât pe tatăl meu pentru fiecare dos de palmă încasat, pentru că n-aveam unde să fug din calea lui, dar în special pentru că loviturile lui mă nimereau cel mai des peste față, peste ochi. Era de parcă voia să-mi șteargă moaca, să nu mă mai vadă, să nu-l mai văd, și-atunci îl uram și mă uram cu tărie, pentru că-l iubeam. Îmi doream din inimă să ripostez violent și în același timp să dispar. 

Am urât-o pe mama – și m-am urât însutit pentru că o urăsc, pentru că o iubeam. 

I-am urât pe colegii care, pentru că părinții îmi interziseseră să ripostez, și-au bătut joc cu cruzime de mine ani la rând. Și m-am urât, la fel, pentru că le căutam prezența, deși acceptasem fără rest regulile familiei mele, pentru că am fost orb – aș fi putut foarte bine să-i împing și eu pe scări, să-i lovesc și eu, mai tare, să le fac ceva care să-i convingă să nu se mai apropie niciodată de mine, dar n-am făcut-o, ca și când n-aș fi avut opțiunea asta.

Poți citi și eseul lui Bogdan Coșa, „Acasă a însemnat frică", despre violență domestică, publicat în 2021. 

Dacă povestea te-a ajutat să înțelegi mai bine lumea în care trăiești, susține DoR cu un abonament digital. Găsești detalii pe dor.ro/sustine.