Când a pășit, în acea dimineață, în sala de tribunal a Sinedriului, tânărul rabin Saul nu bănuia că va fi doborât la pământ, și teologia lui făcută vraiște, de un pasaj obscur al Scripturii în care el era expert. Nici nu-i trecea prin cap că va intra în coliziune frontală cu taina veacurilor, cu scopul etern al lui Dumnezeu, cu hypostasis, legământul cel veșnic.

Ellen White nu s-a aliat cu Waggoner și Jones din întâmplare sau naivitate. Ea a înțeles că Domnul trimitea poporului Său soluția ieșirii din pandemia laodiceană, pandemie care seca biserica de eficiența în cauza lui Dumnezeu. Frații de la Battle Creek au înțeles seriozitatea situației și știau că nu este de joacă atunci când ea își propune ceva. Anticipau cât de departe poate merge ea cu proiectul „să dăm poporului o șansă.” Dar picătura care a umplut paharul a fost declarația ei că va recurge la metode excepționale pentru a permite poporului să audă solia trimisă de Dumnezeu. Așa ceva nu trebuia să se întâmple, așa că au trecut și ei la măsuri excepționale. Acesta a fost semnalul pentru cer că nu se mai poate face nimic cu acea generație. În acești trei ani - între 1888 și 1891 - biserica a fost la un pas să pășească în Canaanul ceresc. Dar am repetat lamentabil istoria strămoșilor noștri spirituali.

Tragedia morții lui Anania și Safira lor ne arată ce se întâmplă atunci când o inimă împărțită între împărăția lui Dumnezeu și împărăția acestei lumi intră în contact direct cu slava neprihănirii lui Hristos. Când, în situații excepționale, adevărul vine ca un potop de lumină, așa cum a fost după Cincizecime, efectele lui asupra unei inimi împărțite sunt devastatoare. Atunci când lumina adevărului vine de șapte ori mai puternică (Is 30:26), precum lumina a șapte sori, măhrama care ne protejează de efectele mortale ale păcatului nu mai rezistă, creierul intră în agonie și produce sfâșiere de inimă, așa cum s-a întâmplat cu Anania și Safira. Anania și Safira au crezut că pot sta pe gardul dintre cele două împărății, să profite de amândouă și să sară de pe gard la timpul potrivit, atunci când nu vor mai exista dubii că una dintre ele se scufundă. Moartea lor este o avertizare pentru cei ce cred că pot veni la nunta Mielului fără haina neprihănirii lui Hristos; pentru cei cu inima împărțită, care își doresc sistemul de operare divin instalat pe o partiție, dar vor să păstreze și legea păcatului și a morții instalată pe o altă partiție. Tragedia lor este o avertizare mai ales pentru noi, cei care ne apropiem de momentul Zilei Ispășirii, de momentul când caracterul lui Hristos va fi „în mod desăvârșit reprodus în poporul Său,” dar nu înțelegem că amestecul dintre nelegiuire și neprihănire este exploziv.

Dumnezeu a avut grijă să avertizeze clar și chiar de la început că solia Martorului Credincios către Biserica Laodicea este chiar despre Biserica Adventistă. O perioadă de timp acest lucru a fost acceptat, și chiar folosit pentru a demonstra că aceasta este ultima biserică înaintea revenirii lui Hristos, că nu va exista o altă biserică după ea, și că cei ce încearcă să propună alcătuirea unei alte biserici sunt greșiți. Dar în ultimele două-trei decade tonul s-a schimbat, liderii făcând eforturi considerabile să evite orice identificare cu acea biserică dubioasă descrisă în Apocalipsa. Și totuși, în toate acțiunile, demersurile și proiectele lor, ei demonstrează cât se poate de clar că sunt exact acel înger care declară fără ezitări: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic.”

Scriptura este clară că, la Ziua Cincizecimii, cheia pentru venirea făgăduinței a fost un grup de oameni din biserică avertizând că aceasta a întors spatele lui Dumnezeu și se închină unui impostor. Ei au confirmat practic, explicit, că ceea ce se întâmplă acolo cu ei este împlinirea făgăduinței din Ioel, despre Ploaia Timpurie. Ni s-a mai spus că “Domnul va face în zilele noastre o lucrare pe care puțini o anticipează. El va ridica dintre noi oameni care sunt pregătiți mai degrabă de ungerea Duhului Sfânt decât de instituțiile ştiințifice” (5 T 81). În ploaia timpurie, atunci când Dumnezeu a ridicat oameni pregătiți de “ungerea Duhului Sfânt,” biserica i-a maltratat şi a respins categoric solia lor. Ar fi nepotrivit să ne așteptăm la o reacție asemănătoare şi în cazul ploii târzii?

Deseori citim că poporul a făcut un anumit lucru, că biserica a luat o anumită decizie, fără să ne întrebăm cine, exact, era acel popor sau acea biserică. Aruncăm astăzi o privire asupra acestui subiect.

„Dar ce am împotriva ta, este că ți-ai părăsit dragostea dintâi” (Apoc 2:4). Acest verset din Apocalipsa ascunde o situație tulburătoare, tristă și umilitoare pentru ucenicii lui Hristos, ajunși apostoli și conducători ai primei biserici creștine. În câteva cuvinte, Duhul exprimă regretul și durerea lui Dumnezeu privind cum urmașii Săi cei mai apropiați nu reușesc să înainteze în slava crescândă a soliei pe care Hristos o adusese cu un asemenea preț. Ziua Cincizecimii nu trebuia să fie o binecuvântare pasageră, un simplu șoc pentru Israelul adormit. Ea trebuia să lumineze curând pământul cu slava lui Hristos, încheind astfel marea controversă cu un verdict în favoarea lui Dumnezeu.

Astăzi doar stăm de vorbă unii cu alții, așa cum spunea Maleahi. Vorbim despre lucruri de interes pentru cei legați împreună de solia îngerului al treilea, lucruri de interes pentru cei adunați la intrarea celei de-a doua încăperi a Sanctuarului, acolo unde Marele nostru Preot face ispășire pentru poporul Său.

Solia care chema la nuntă pe invitații Împăratului este în continuare respinsă. De peste 130 de ani, invitația stă aruncată prin sertarele arhivelor adventiste, iar prietenii Împăratului își văd de holda și negustoria lor, fără să fie șocați de ceea ce se întâmplă. Ei se miră de ce Martorul Credincios este încă afară, bătând la ușă; dar ei refuză să creadă că motivul pentru această stare gravă este lunga împotrivire, de peste 130 de ani, față de scopul etern al lui Dumnezeu, acela de a face din biserica Sa „continuarea întrupării lui Hristos."

„Solia neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea,” așa cum numea sora White solia trimisă de Domnul în 1888, nu este compatibilă nici cu vechiul adventism conservator, nici cu noul adventism liberal. Și aceasta pentru simplul motiv că ambele refuză cateogoric poziția lui Hristos ca începător al noii rase umane: Oameni uniți cu divinitatea prin părtășie de natură divină. Oricât s-ar crampona ele de marile teme ale evangheliei, ambele tabere se află ancorate iremediabil în Sfânta, la tronul părăsit de Hristos, deoarece ambele văd solia 1888 ca fiind neprihănirea prin credință, pe care au acceptat-o fără rezerve.