She-Migrator, Umor Amar de Spital
Birocratia istovitoare ma lasa in completa asteptare si-mi complica enorm situatia asa ca decid sa-mi limpezesc mintea incepand ziua cu exercitii si miscare, sa ma pot auto-echilibra si rezista in toata situatia asta absurda unde se cere mult la cine n-are.
Pe cand abia ma incalzeam, niste smecheri ma ovationeaza de pe deal si fac o rotire gresita care se lasa nasol, suprapunandu-se pe un traumatism anterior care ma face zob si raman cu piciorul intepenit, cu super dureri si mobilitate redusa. Cum e sfarsit de saptamana, perechea mea extrem de ingrijorata, ma cara la spitalul din apropiere, in regim de urgenta.
Acolo stau cu piciorul suspendat, in durere cateva ore asteptand cu extra stres. O fata cu febra asezata in fata mea tot regurgita incercand sa nu vomite. O alta fata de langa mine se sperie total, isi ia poseta si pleaca.
Incep sa-mi amintesc de pandemie si cat de greu a fost sa ajung pana la spital si apoi sa stau asa de mult in asteptare...cu febra, frisoane, senzatie de voma si diaree. Durerea mea de oase si tendoane parca-i mai suportabila acum decat au fost suitele de valuri de dureri ce dominau corpul infectat cu covid.
In sfarsit un medic ma vede si imi spune ca trebuie sa stau in repaus cateva saptamani, ca e o leziune de menisc la mijloc, asa ca nu se stie cat de grav poate fi, sa imi contactez medicul de care apartin sa imi faca trimitere la un RMN si ca ma pot duce acasa. Incerc sa pun o intrebare, sa ma dumiresc dar ma repezeste, imi da o hartie si spune: Totul e aici! Pe hartie scriau 3 cuvinte, nicio descriere ori indicatie, nicio informatie legata de mobilitate, doar prescriere de calmant si paracetamol. Nimic grav, apta de munca.
Io, foarte fericita ca nu e o leziune importanta, merg acasa șontâc, șontâc, pentru ca in cateva zile aveam bilet sa-mi vizitez familia si un eveniment de la care nu puteam lipsi.
Coonstiinciosa, urmez indicatiile medicului traumatolog, dar durerea se amplifica, in loc sa se diminueze. Intre timp contactez medicul de care apartin, explic situatia, medicul ma redirectioneaza la spital, ca ei au traumatolog si posibilitate de investigare, adaugand ca altfel va dura foarte mult pana cand proba mi se aproba.
Zis si facut, imi iau botele șontâc șontâc pana la lift si perechea mea ma cara din nou la spital, unde primesc o hartie cu descriere de situatie de aceasta data, detalii in ceea ce priveste mobilitatea redusa. Mi se spune acelasi lucru, ca pentru a stabili leziunea am nevoie de un test de rezonanta magnetica, iar pentru asta sa imi contactez medicul, ca spitalul nu poate face mai mult de atat. Mi se prescrie un alt calmant pentru 3 zile si paracetamol.
Vineri, perechea mea care lucreaza in trei schimburi are in sfarsit zi libera si se pune pe drumuri incercand sa clarifice situatia mea medicala si tot ping-pongul asta dintre institutii. De 2 saptamani deja nu stiam nimic precis legat de ce mi se intampla sau ce am de facut. Singura constanta de la spitalul de urgente ramanea sa merg sa-mi fac testul de rezonanta la privat ori eu nu am slujba, diploma mea e blocata in birocratia sistemica istovitoare si cerusem ajutor. Aflandu-ma intr-o situatie de vulnerabilitate economica deosebita, sa imi cumpar tampoane rezulta greu, daramite sa platesc probe RMN si posibile interventii chirurgicale.
Scriu email cu situatia, dam telefoane dupa telefoane, la toate serviciile medicale existente, dar nimic.
Intre timp, imi petrec sfarsitul de saptamana in super dureri si mi se umfla talpa piciorului ca la Berila, dar cum deja fussesem de 2 ori la urgente si mi s-a spus sa nu mai revin, nu am unde merge iar bani pentru particulari nu sunt. Suport durerea, de zici ca parca pentru asta m-am nascut. De parca as fi izolata pe un deal necunoscut, nu intr-un oras mare unde locuiesc.
Luni dimineata, sapamana 3 incepe iar cu telefoane, dar nimic logic in miscare. Fiecare departament redirectioneaza la alt departament.
Intr-un final perechea mea ma cara la sediul medical de care apartin, ca in tot timpul asta nu stiu nimic de medicul delegat si toate departamentele acolo ma trimit. Mi se spune ca nu au niciun medic in varianta urgente pe care sa-l consult, iar medicul delegat nu e acolo. Mi se face o programare pentru acceasi zi, seara cu medicul. O doamna nu e convinsa de ce mi s-a spus si se apropie de personal folosind limba locala, iar de data aceasta reiese ca totusi exista un alt sediu de urgente asociat chiar sediului central de care apartin. Sunt carata iar pana acolo. Mi se da un calmant, ca deja ma tot scuzam ca imi curg lacrimi de durere, mi se face o raza la laba piciorului, care pana acum fusese ignorata. Se stabileste ca mi-s ligamentele afectate si o sa dureze pana se refac, dar laba piciorului nu are fractura. Pentru investigarea meniscului, aceeasi situatie, trimitere la medicul delegat.
Spre seara aflu ca spitalul de urgente are multe astfel de erori la activ si mi se face o cerere de test de rezonanta magnetica, insa nu se stie cat dureaza, drept urmare mai linistita as fi daca merg la particular pentru testare.
In concluzie, cu tot protocolul in vigoare, o persoana aflata in situatie vulnerabila are un access medical limitat si indiferent cat de sarac ar fi tot va plati.
Situatia asta ilogica ma lasa cu multe semne de intrebare si nu doar in Catalunia o vad. In Corsica nici macar nu am avut acces la atentie medicala si am lucrat cu deficit vizual. In Barcelona se presupune ca am acces medical, dar am lucrat cu deficit vizual semnificativ post-covid si a durat ani de zile recuperarea, dar se presupunea ca sunt apta de lucru. Si tot asa, am plecat dintr-o tara corupta mica, si-am ajuns in altele si mai si. Ma simt furata des, ba de bani, ba de timp ori mancata de stres si nu-i un stres pe care eu sa il impun. In conditiile astea cum naiba sa te dezvolti, spune-mi tu?
