Redescoperă Evanghelia

DOVEZI ALE SALVĂRII ETERNE (PARTEA I)

Introducere

”Sunt oare încă salvat? Am fost de fapt vreodată salvat cu adevărat?” Ți-au venit vreodată în minte astfel de întrebări ca și credincios născut din nou? Știu că pe mine m-au urmărit de multe ori, deși credeam că sunt un credincios adevărat în Cristos, născut din nou, botezat în apă și mântuit. De ce? Pentru că încă păcătuiam ca și creștin și uneori în mod repetat în același domeniu. Când se întâmpla asta, mă simțeam rușinat, îmi părea rău de ceea ce făceam și mă întrebam: „Oare voi vedea vreodată vreun progres real în sfințenie în viața mea de creștin, astfel încât să nu fiu nevoit să-mi fac griji sau să-mi fie frică că îmi voi pierde mântuirea? Voi depăși vreodată complet și permanent comportamentele păcătoase care se repetă din nou și din nou, deși le-am mărturisit și am decis să mă schimb de atâtea ori?” Nu știam ce să fac pentru că îmi doream atât de mult să fiu plăcut Domnului, dar mă simțeam fără speranță. Conștiința mea a continuat să mă apese cu condamnare ani de zile până când am început să mă tem că acumularea acestor păcate a anulat deja sau va anula mântuirea mea veșnică undeva în viitorul apropiat, deși le-am mărturisit și mi-a părut sincer rău de ele. Obișnuiam să mă întreb: „Cât timp mă va suporta Dumnezeu până când va renunța complet la mine?” Ori de câte ori mă îmbarcam într-un avion, plângeam înaintea lui Dumnezeu și mă asiguram că mi-am mărturisit toate păcatele ca să nu fiu pierdut veșnic în caz că avionul se prăbușea. Având aceste întrebări care nu îmi dădeau pace în mod constant, am devenit descurajat în umblarea mea de creștin. În loc să mă bucur de salvarea mea, să-L iubesc pe Dumnezeu din ce în ce mai mult și să-L urmez cu o inimă neîmpovărată, mă simțeam mereu nevrednic, chiar și atunci când poate nu aveam în minte un anumit păcat. Îmi era greu uneori să mă rog sau să citesc Biblia. Și mai problematic era faptul că eram implicat în mod regulat în slujirea publică în biserică. Conduceam închinarea în fiecare săptămână, predicam Cuvântul și mă rugam pentru oameni. Treptat mi-am pierdut toată încrederea în a mai sluji lui Dumnezeu și oamenilor și am devenit atât de concentrat pe sine încât L-am pierdut din vedere pe Cristos și tot ceea ce El a făcut pentru mine. În ciuda eforturilor și intențiilor mele bune, am continuat să păcătuiesc. Păcatele mele nerezolvate continuau să se adune, împovărându-mi conștiința și făcându-mă să mă simt fără speranță și paralizat din punct de vedere spiritual. Am început să cred că nu voi putea trăi niciodată o viață sfântă și că voi fi întotdeauna în condamnare, vinovăție și depresie. Rețineți că nu trăiam în păcate grave cum ar fi adulter, droguri, băutură, fumat, furt sau minciună. Eram copil de pastor născut și crescut într-o familie creștină, însă aveam unele lucruri cu care mă confruntam. Într-o zi după întâlnirea de biserică, am decis serios să renunț la a-L urma pe Domnul pentru că mă săturasem să lupt și să mă prefac că sunt bine. De asemenea, eram convins că viața mea creștină a suferit pagube ireparabile și că eram deja pierdut. Așa că, m-am gândit în sinea mea: „Ce folos? De ce să mă mai chinui când mi-am pierdut deja mântuirea? De ce să mai încerc?” Dacă ai experimentat vreodată ceva asemănător, această serie de articole este pentru tine. Din fericire, Duhul Sfânt a avut milă de mine și nu m-a lăsat acolo. El a început încet să-mi dezvăluie adevăruri profunde despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat la cruce și despre mântuire.

Adevărații credincioși, care sunt născuți din nou și îndreptățiți prin credința în Cristos, pot să își piardă vreodată mântuirea prin păcat? Curând mi-am dat seama că această întrebare a fost o sursă de controversă pentru o lungă perioadă de timp printre creștini. Aceasta este într-adevăr o problemă de o importanță considerabilă în viața creștină practică. Pe de o parte, dacă nu există nicio garanție că mântuirea este permanentă, credincioșii pot experimenta o mare anxietate și nesiguranță, ca și mine, subminând eficiența și puterea Evangheliei în viața lor creștină. Pe de altă parte, dacă mântuirea este sigură și credincioșii sunt păstrați salvați independent de viețile și faptele lor, rezultatul ar putea fi delăsare sau indiferență față de cerințele morale și spirituale ale Evangheliei, ceea ce se numește libertinism. Prin urmare, clarificarea și stabilirea învățăturii scripturale referitoare la siguranța credinciosului este esențială pentru o viață biruitoare.

Au existat două perspective predominante ale acestei controverse asupra siguranței eterne a salvării: una în care perseverența noastră în credință și sfințire condiționează păstrarea mântuirii, iar cealaltă în care mântuirea este asigurată de Dumnezeu pentru eternitate, independent de sfințirea noastră. În această serie de articole, voi susține că mântuirea autentică este păstrată de Dumnezeu pentru totdeauna, sfințirea fiind un rezultat al acestei mântuiri și nu o condiție pentru a o menține. Voi realiza acest obiectiv dezvăluind mai întâi dovezile biblice conform cărora credincioșii adevărați în Cristos nu își pot pierde niciodată mântuirea. Apoi voi aborda cele mai comune obiecții biblice la siguranța veșnică a mântuirii pentru adevărații credincioși născuți din nou și voi încerca să răspund la ele.

Această serie de articole descrie o altă aplicație sau consecință (pe lângă mărturisirea păcatelor și Cina Domnului) a realității că credincioșii au devenit liberi de condamnare pentru totdeauna, iar păcatele lor viitoare au fost, de asemenea, eradicate.

Un dar gratuit și irevocabil

Să citim două pasaje care ilustrează însăși natura mântuirii și a vieții eterne:

Prima dovadă că tu, ca și credincios născut din nou, nu îți poți pierde niciodată mântuirea este faptul că mântuirea și viața eternă sunt daruri gratuite de la Dumnezeu. Chiar și expresia „dar gratuit” este un pleonasm pentru că orice dar este gratuit prin însăși definiția cuvântului „dar”, însă am folosit-o pentru a mă asigura că înțelegem că este gratuit. Un cadou nu vine cu nici un fel de obligații, condiții, muncă sau fapte bune necesare pentru a-l câștiga sau a-l păstra. Știind că acest cadou nu vine de la o ființă umană, ci de la Dumnezeul Atotputernic, care este mereu credincios și de încredere, care nu se schimbă niciodată și dă oamenilor numai daruri bune și perfecte (Iacov 1:17), ne dă și mai multă siguranță și încredere.

Mai mult, îndreptățirea sau achitarea veșnică a păcatelor tale este primită numai prin credință și independentă de faptele Legii. Aceasta înseamnă că nu ți-ai primit mântuirea pe baza faptelor tale bune, nu este menținută prin faptele tale bune făcute după momentul salvării și nici nu se pierde prin faptele tale rele. Care sunt lucrările Legii? Sunt fapte bune și sfinte, făcute pentru Domnul, dar care sunt făcute prin efort uman și cu scopul greșit de a te menține drept cu Dumnezeu și de a fi plăcut Lui. Deoarece mântuirea ta este independentă de faptele tale, ea este sigură și eternă. Romani 3:28 arată clar acest lucru:

Mântuirea este și un dar irevocabil. De unde știm asta? Însăși natura lui Dumnezeu ilustrată în Romani 11:29 n...

Introducere

Dumnezeu promite lui Avraam cu 700 de ani înainte că poporul din sămânța lui va trece prin robie în Egipt, dar apoi va fi scos și dus în țara promisă. Și apoi Dumnezeu trimite pe Moise în robie la popor să le aducă această veste bună, să le predice evanghelia despre o țară promisă în care curge lapte și miere și în care vor merge și vor intra. Vor trăi în case pe care nu le-au zidit ei și vor mânca din vii pe care nu le-au plantat ei. Vești extraordinare! Parcă suna prea bine ca să fie adevărat.

Ce s-a întamplat? Au ieșit din robia Egiptului și în câte zile au ajuns la Cades-Barnea? În 11 zile (Deuteronom 1:2). După 400 de ani de robie, Dumnezeu i-a vrut în țara promisă în 11 zile. Așa că aceste iscoade merg și inspectează țara și apoi se întorc și se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu zicând că ei nu vor intra în țară. Și aici în Evrei 3, Dumnezeu spune că ”părinții voștri m-au testat timp de 40 de ani. Nu Eu i-am testat pe ei, ci ei pe Mine. Timp de 40 de ani am încercat să îi duc pe acești oameni într-o țară unde nu aveau de muncit atâta ca să-și câștige existența, dar nu au vrut să intre.” Și apoi Dumnezeu spune că ”am jurat că nu vor intra în odihna Mea.” Foarte interesant! El nu a spus că ”nu veți intra în Canaan, ci că nu veți intra în odihna Mea.”

Apoi pasajul spune că Iosua a dus poporul în țara Canaan până la urmă. Însă dacă această țară ar fi fost odihna lui Dumnezeu (v 4:8), atunci de ce Dumnezeu ar mai fi vorbit lui David mai târziu în Psalmii 95:7-8 despre o altă zi, adică astăzi, în care să nu ne împietrim inimile? Prin urmare, este și încă a rămas o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu, adică pentru noi cei născuți din nou, în care suntem invitați să intrăm.

Cred că știm multe despre credință, cum vine, cum funcționează, ce face credința, cum credința te catapultează în puterea lui Dumnezeu, cum credința te duce în promisiunile lui Dumnezeu și cum pentru a primi tot ceea ce Dumnezeu a dat, ai nevoie de credință. Dar înainte ca credința să facă toate aceste lucruri în viața ta, înainte ca credința să producă rezultate în viața ta, există un lucru pe care credința îl va face mai întâi de toate: credința te va conduce întâi în odihna lui Dumnezeu.

Ce este odihna lui Dumnezeu?
Odihna lui Dumnezeu este un loc, o dimensiune, sau un tărâm în care intrăm.

În a șaptea zi Îl vedem pe Dumnezeu cum creează un tărâm al odihnei în care îl invită și pe om după ce îl creează la sfârșitul zilei a șasea. În grădina Eden era odihna lui Dumnezeu și omul avea de lucru, dar nu era o muncă grea cu transpirație. Tot ce făcea sau lucra, făcea dintr-un loc și un tărâm al odihnei.

În Sabatul lui Dumnezeu, în odihna lui Dumnezeu, munca și căsătoria nu erau făcute din sau sub presiune, ci din plăcere. Când omul a păcătuit, el a distrus acea zi de odihnă sau, mai bine zis, a ieșit din ea. Tărâmul o...

Isus – întipărirea Tatălui

În trecut Dumnezeu a vorbit prin profeți părinților poporului Israel, însă acum în aceste vremuri din urmă de la nașterea lui Isus încoace El ne-a vorbit prin Fiul Său. Matei 5:17 ne spune că Isus a împlinit Legea și profeții (adică toate profețiile din Vechiul Testament), iar Luca 16:16 ne spune că Legea și proorocii au ținut până la Ioan.

Așa că va trebui să reevaluăm așa zisele referințe la vremurile din urmă pe care le găsim în cărțile proorocilor ca Ezechiel și Daniel pentru că ele nu prea au cum să se refere la vremea sfârșitului din moment ce au fost toate împlinite în Isus. Profeții au vorbit poporului Israel despre Isus și venirea Lui.

Isus este ultima revelație, iar Legea împreună cu proorocii și tot Vechiul Testament trebuie interpretată prin prisma lui Isus pentru că El este întipărirea persoanei Tatălui. Legea și toată aparenta severitate a lui Dumnezeu din Vechiul Testament trebuie văzută în cadrul naturii persoanei lui Isus. Isus a împlinit toată Legea și totuși mesajul Lui a fost unul de dragoste ”extravagantă” și de restaurare. De exemplu, când a fost confruntat de farisei cu femeia prinsă în adulter, conform Legii ea trebuia omorâtă cu pietre, însă Isus, datorită dragostei Sale, a găsit o modalitate de a o salva de la moarte, fără ca să încalce Legea. Apoi, Adam și Eva puteau fi lăsați să moară veșnic după ce au mâncat din pomul interzis că doar așa a spus Dumnezeu că se va întâmpla. Însă Dumnezeu, datorită dragostei Sale infinite, a găsit o cale, foarte ”costisitoare” ce-i drept, de a salva omenirea de la moarte veșnică fără ca să Își încalce propriul Cuvânt. Mai mult decât atât, faptul că copilașii erau atrași de Isus și le plăcea să stea în prezența Lui ne vorbește volume despre ce fel de persoană era Isus, care reprezenta exact natura Tatălui Însuși. Copii simt intuitiv când o persoană este plină de dragoste față ei.

În timpul vieții Sale, când s-a mâniat Isus de obicei sau s-a tulburat? Doar atunci când a intrat în contact cu fariseii și saducheii, cei care predicau un Dumnezeu aspru cu păcatul, cei care predicau mereu păcatul și sfințirea. Aceasta nu înseamnă că Isus a minimalizat gravitatea păcatului și necesitatea sfințirii, ci El doar a prioritizat dragostea față de persoană și restaurarea ei în locul pedepsei.

Când dorim să discutăm ceva mai delicat cu o persoană (mai ales să aducem o corectare), nu-i așa că preferăm să vorbim față în față decât în scris? De ce oare? Pentru că dorim ca persoana respectivă să simtă din vocea noastră atitudinea cu care spunem acele cuvinte, emoțiile emanate, etc. În scris, persoana poate interpreta ce am spus conform stării sale de spirit de la acel moment și prin analogii cu alte experiențe, de obicei negative, pe care le-a avut în trecut. În scris, persoana care citește poate avea tot felul de suspiciuni, îndoieli sau preconcepții nefondate. În același fel, Dumnezeu a trimis întâi Legea, în scris, poporului Său ales. Prin ea, israeliții au dezvoltat în mintea și inima lor o imagine a lui Dumnezeu ca fiind un Dumnezeu aspru și strict în relație cu omenirea. Însă, apoi Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, Isus, ca să corecteze perspectiva denaturată pe care oamenii o aveau despre Dumnezeu din cauza Legii lui Moise. Însă cei mai mulți oameni nu au mai corectat-o sau le vine foarte dificil să o facă.

De obicei, noi ca oameni uităm repede lucrurile bune care ni se întâmplă și pe care Dumnezeu le-a făcut și le face pentru noi. Când poporul Israel era în pustie, obișnuiau să uite repede tot ce Dumnezeu făcuse bun pentru ei când aveau de a face cu disciplinarea lui Dumnezeu. Și noi la fel avem tendința de a ne concentra pe blestemele lui Dumnezeu enunțate în Deuteronom capitolul 20 de exemplu, dar nu vedem și binecuvântarea lui Dumnezeu din același capitol. Rămânem ațintiți pe așa-zisa duritate a lui Dumnezeu și scăpăm din vedere bunătatea și dragostea Lui. V-ați pus vreodată problema că poate Dumnezeu nu avea dreptul să intervină și să excludă blestemele? La cât de mult iubește El omul încât a dat absolut totul pentru om, cred că dacă ar fi putut, nu ar fi inclus niciodată vreun blestem asupra omului. Nu El era Cel ce blestema, ci automat dacă poporul nu alegea viața, ieșea de sub protecția Lui.

Tendința naturală omenească e întotdeauna îndreptată spre Lege, duritate și ascetism datorită nevoii omului de a face ceva pentru a fi neprihănit. Există o atracție aproape irezistibilă spre auto-neprihănire. Însă niciodată nu vom da greș dacă ”exagerăm” în direcția dragostei, acceptării și restaurării atunci când vine vorba de oameni ca persoane și nu neapărat de trăirea lor mai mult sau mai puțin dumnezeiască.

Multor creștini le este frică parcă de prea mult har. Ei au impresia că dacă dau oamenilor prea mult har, aceștia vor trăi și mai mult în păcat. Însă este exact invers. Cu cât oamenii vor primi mai mult har și dragoste cu atât mai mult vor trăi în sfințenie pentru că diavolul și conștiința le spune deja când sunt greșiți. Cei mai mulți creștini nu își dau seama ce greu este de fapt să trăiești în super-har sau hiper-har, dacă pot spune așa. E nevoie doar să încerci la modul serios să vezi dacă și cât timp poți menține o atitudine mentală în care totdeauna să te vezi iubit de Dumnezeu și favoritul Lui chiar și atunci când păcătuiești. Nu ai să poți din cauza conștiinței pe care Dumnezeu a pus-o în noi să ne atenționeze când greșim, dar care nu ne mai spune și faptul că păcatele noastre de fapt au fost șterse deja. Conștiința și diavolul sunt niște polițiști acuzatori fideli și credincioși, mereu la datorie, mai ales când ne pregătim să facem o slujire pentru Dumnezeu.

Un păcat repetat timp de ani de zile nu-ți va atrofia conștiința până acolo încât să nu mai simți nimic. Dacă prin absurd conștiința ta nu mai simte nimic, diavolul va avea grijă să umple golul și să continue cu acuzațiile și condamnarea din cauză că ești copilul lui Dumnezeu. Ne simțim bine când suntem legaliști de parcă i-am lua apărarea lui Dumnezeu și credem că astfel va fi poate mai îndurător cu noi și slăbiciunile noastre dacă predicăm la alții sus și tare păcatul și pocăința.

Isus este strălucirea gloriei Tatălui (culmea naturii Tatălui) și întipărirea persoanei Sale. Cuvantul “întipărire” vine de la grecescul charakter care înseamnă gravură sau unealtă de cioplit, amprentă sau imprimeu. Tot ce a spus Isus după botezul Lui de la Iordan a fost EXACT ceea ce Dumnezeu, Tatăl, a vrut să spună. Putem oare zice același lucru despre proorocii Vechiului Testament care nici măcar nu erau născuți din nou? Nu. Poate Samuel s-a apropiat cel mai mult de Isus pentru nici că unul din cuvintele lui, spune Biblia, nu au căzut la pământ, ci au fost împlinite. Însă Samuel nu era exact Dumnezeu, Tatăl. La fel, profetu...

Ce este înșelăciunea?

Dușmanul dintotdeauna a găsit căi de a-i face pe oamenii lui Dumnezeu să nu trăiască la nivelul la care Dumnezeu dorește ca ei să trăiască. Modalitatea principală prin care dușmanul realizează acest lucru este prin a le încurca mintea și a-i face să creadă ceva ce nu este adevărat.

Ce este înșelăciunea? Ea este similară cu minciuna, însă e totuși puțin diferită dintr-un anume motiv. Înșelăciunea înseamnă ca cineva să te convingă sau să te influențeze să crezi ceva ce nu e adevărat. De exemplu, un magician sau un iluzionist va încerca să te convingă că el chiar a făcut să apară un iepure din pălărie, însă știm cu toții că nu e adevărat. E o iluzie. În tăramul spiritual, demonii au un avantaj față de noi în a ne influența, pentru că ei trăiesc într-o lume invizibilă ochilor noștri fizici. Așa că ei ne șoptesc despre cum funcționează lucrurile în tărâmul spiritual și ne înșeală să credem și să trăim după niște principii care nu sunt adevărate.

Versetul 3 ne spune că ”șarpele a înșelat-o pe Eva prin viclenia lui”. El nu doar a venit așa la Eva și i-a spus spontan ce i-a venit în cap. Diavolul s-a gândit dinainte la lucrurile astea și le-a plănuit.

Cristos este simplu. Promisiunile lui Dumnezeu sunt adevărate. Dar câteodată ni se par prea simple pentru a le crede. Ni se pare că sunt prea bune ca să fie adevărate. Pentru aceia dintre noi care suntem în Cristos de ceva timp, e mai greu ca cineva să ne înșele în doctrinele majore ale creștinismului cum ar fi faptul că Cristos nu a venit în trup fizic sau că Cristos nu este chiar fiul lui Dumnezeu sau că Isus nu a fost chiar Dumnezeu, ci doar om sau că Dumnezeu este o singură persoană de fapt care poartă trei pălării, se manifestă în trei moduri diferite (Modalismul – una din ereziile trinității). Dar sunt alte doctrine despre care poate nu cunoaștem la fel de multe sau sunt mai subtile și în care putem fi înșelați ca și Eva.

Scopul principal al lui Satan este să te înșele, adică să te facă să crezi ceva ce nu e adevărat și să nu crezi ceea ce este adevărat. Versetul 9 ne spune că Satan a fost aruncat pe pământ. Este oare important acest lucru? Nu știu cum ești tu, dar eu locuiesc pe pământ încă, iar el este aici cu noi și încearcă tot timpul să ne înșele.

De când a fost scrisă cartea lui Timotei, cred că noi mai mult ca oricare generație trăim în vremurile din urmă. Știți ce este o doctrină? O doctrină reprezintă o învățătură despre un anumit subiect. Doctrinele dracilor înseamnă învățături ale dracilor.

Una dintre cele mai eficiente unelte ale demonilor este să îi facă pe învățătorii sau predicatorii din interiorul bisericilor creștine să îi învețe pe oameni doctrinele dracilor. Nu este aceasta o victorie imensă pentru diavol să-i facă pe predicatori să aducă învățături demonice, oricât de mici ar fi ele? Desigur că dacă acești învățători ar ști că acelea sunt doctrine demonice, nu le-ar predica niciodată. Dar dacă nu știu și au fost înșelați, atunci ei vor preda în biserică acele învățături și uite așa l-au ajutat pe diavol în lucrările lui fără să-și dea seama.

Primul truc: Oare a spus Dumnezeu?

Păcatul, moartea, nesiguranța și rușinea au intrat în lume când Adam și Eva au mâncat din pomul interzis. Acum haideți să vedem care sunt cele mai vechi trucuri de înșelare ale diavolului. Primul lucru pe care diavolul îl spune femeii este următorul: Oare a spus Dumnezeu cu adevărat? Primul lucru pe care diavolul îl încearcă este să îi facă pe oameni să pună la îndoială ceea ce Dumnezeu a spus în Cuvântul Său. El mai folosește și fraze de genul: „Oare chiar exact aceasta a intenționat El să spună?” Dacă te îndoiești de ceea ce Dumnezeu a spus sau a vrut să spună, atunci tu nu mai poți sta în credință, nu poți avea credință în acel lucru ce a fost spus.

A spus Isus vreodată: ”Hei, tu știi la ce s-a gândit de fapt Moise când a scris asta și asta? De unde știi ce a vrut el să spună?” Nu, Isus nu a procedat așa. Biblia este simplă de înțeles pentru că îl avem pe Duhul Sfânt care ne învață. Da, este adevărat că trebuie să o studiem cât mai bine, să mergem la școli bibli...

Introducere

Era un rege al moabiților numit Balak și copiii lui Israel tocmai învinseseră pe amoriți și se îndreptau spre Moab. Și moabiții s-au înfricoșat. Așa că Balak, regele Moabului îl cheamă pe Balaam, un om care avea contact cu lumea spirituală, să blesteme pe Israel. Însă Balaam nu a putut să îi blesteme chiar dacă a încercat de câteva ori și din locuri diferite.

Ce a vorbit Dumnezeu prin gura lui Balaam? Că Dumnezeu nu este ca omul să mintă vreodată. Uneori noi oamenii mințim, fie intenționat ca să ieșim dintr-o situație, fie din greșeală pentru că așa am crezut că e adevărul. Însă Dumnezeu nu minte nici din greșeală. El nu zice: ”Hei, sunt aici de așa mult timp încât mi-a scăpat când am spus acel lucru.” Nu e așa deloc cu Dumnezeu.

O metodă foarte elegantă de a predica, dar foarte subtilă și falsă, este următoarea: “Indiferent ce s-ar întâmpla, noi știm că Dumnezeu e credincios.” Haideți să vă spun ce este încapsulat în această afirmație, ceva ce nu e spus explicit, dar este intenționat implicit: “Fie că Dumnezeu va face ce a promis sau nu, El rămâne credincios.”

Toți creștinii afirmă că Dumnezeu e credincios până când vine vorba de ceva specific la care au nevoie de dovadă că funcționează. Atâta timp cât se vorbește la general, toți sunt de acord că Cuvântul lui Dumnezeu e adevărat. Dar când avem nevoie ca ceva specific din Cuvânt să se împlinească în viața noastră, o dăm de cotite prin afirmații de genul: ”Ei bine, nu prea poți ști niciodată nimic sigur.”

Noi spunem că El e credincios din cauză că Biblia spune că e așa și nu avem cum să fim creștini născuți din nou dacă nu afirmăm acest lucru la fel ca Biblia. Dar aflăm dacă chiar credem cu adevărat că El e credincios atunci când ne confruntăm cu ceva ce El a spus și nu s-a manifestat în viața noastră încă.

În afara bisericii, noi știm exact ce înseamnă cuvintele. Însă în biserica lui Cristos parcă ”ne învăluie fumul și gloria lui Dumnezeu în așa măsură” încât cuvintele nu mai înseamnă nimic. Sper că v-ați dat seama de ironie. De exemplu, dacă în afara bisericii cineva ia un împrumut de la bancă și la un moment nu mai plătește ratele, va fi considerat ”necredincios” de către bancă, indiferent în cel fel se schimbă economia și situațiile. De ce? Pentru că acel cineva a promis și a semnat un contract de împrumut cu banca că va returna banii indiferent de schimbările în economia țării și a lumii sau în situația sa financiară.

Când vine vorba de Dumnezeu, gândim total altfel fără să ne dăm seama: “Ei bine, Dumnezeu e Dumnezeu, chiar dacă nu face chiar tot ce a zis, El tot e credincios. El nu trebuie să facă tot ce a zis, dar tot e credincios.” Și învăluim totul așa într-un nor de mister și ambiguitate nedumnezeiască, chiar demonică aș putea spune. Și aducem în schemă și toate cuvintele teologice pompoase ca să căpătăm mai multă credibilitate în afirmațiile noastre nebiblice: “Ei bine, Dumnezeu în suveranitatea Lui, poate a decis să facă altceva într-o anumită situație decât ce a zis în Cuvânt.” Și atunci oamenii de rând vor avea tendința să spună: “Nu prea înțeleg nimic din ce vrea să spună acest om, dar în mod sigur știe mai multe decât mine, pentru că a fost la seminar. Așa că o să cred ce spune. ”

Definiția credincioșiei

“Dumnezeu e întotdeauna credincios” înseamnă că El va face întotdeauna ce a spus că va face și a făcut deja ce a spus că a făcut.

O definiție simplă a credincioșiei ar fi următoarea: “Când vorbești și promiți ceva, tu și înfăptuiești acel ceva.” Dumnezeu este întotdeauna credincios Cuvântului Său. Credincioșia nu este ceva de genul: vorbești un lucru, iar dacă după aceea îți vine altă idee, faci altceva și tot rămâi credincios. Nu, aceea e minciună.

Versetul 20 din pasajul de mai sus spune că  o dată ce Dumnezeu a binecuvântat ceva sau pe cineva, acea binecuvântare nu poate fi inversată. Binecuvântarea este ireversibilă.

Credincioșia lui Dumnezeu în mântuire

Dumnezeu a spus în Psalmii 103:2-3,

A spus Dumnezeu asta? Va face El asta? Da, desigur.

Ne-a iertat El toate păcatele chiar dacă am făcut niște lucruri foarte rele sau încă le mai facem? Da, sigur. El ne-a iertat toate păcatele trecute, prezente și viitoare. Cum știm asta? Pentru că El a spus așa. Ne-a vindecat El toate bolile fizice? Da, desigur. Cum știm acest lucru? Pentru că El tocmai a spus asta în pasajul de mai sus. Însă mulți creștini dau înapoi cand vine vorba de vindecare.

Atâta timp cât nu trebuie să vezi ceva tangibil (cum ar fi de exemplu în domeniul iertării păcatelor), Dumnezeu e credincios. Însă când vine vorba de ceva vizibil (ca vindecarea fizică), El nu mai este credincios. Nu riscăm, pentru că dacă nu se întâmplă nimic, atunci toți ochii sunt pe noi. Ne e teamă.

Dacă cineva îl primește pe Isus în inima lui, noi îl conducem în rugăciunea de predare. Iar dacă după o săptămână acea persoană vine și ne spune: ”Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar simt că nu mai sunt salvat” noi probabil o întrebăm: ”Păi de ce simți așa?” La care persoana răspunde: ”Pur și simplu nu simt că Dumnezeu m-a iertat.” Ce răspundem noi de obicei ca și creștini în acel moment? ”Păi, nu știu ce să zic, poate chiar nu te-a iertat, cine știe”?  NU, nicidecum. Ci noi îi vom spune: ”Nu trebuie să trăiești după sentimente. Biblia spune la Romani 10:9-10 că dacă Îl facem pe El Domn, vom fi mântuiți. Noi trăim prin credință și nu prin vedere sau simțire. Noi toți avem sentimente din astea din când în când, dar nu trebuie să le bagi în seamă. Aceste simțiri trebuie ignorate.”

Dar cum procedăm când ajungem la vindecare sau binecuvântare financiară, și nu ne simțim vindecați? În loc să  zicem: ”Nu mă iau după ceea ce simt, ci după ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu” – noi zicem ceva de genul: ”Mă încred în Dumnezeu. El știe mai bine ce e bun pentru mine.” Acum spunem ceva diferit de ceea ce Dumnezeu a spus.

În Luca 5:17-26 Îl vedem pe Isus, din nou ca și în Psalmii 103:2-3, punând iertarea păcatelor pe același loc cu vindecarea fizică:

Autoritatea spirituală a credinciosului

Cele trei târâmuri

Există 3 tărâmuri în care sunt implicați credincioșii: 

1. 1. Tărâmul fizic, vizibil și pământesc (sau primul cer) – guvernele lumii, structurile politice, toate sistemele și culturile aparțin acestui tărâm.
2. 2. Tărâmul spiritual, invizibil și demonic (sau al doilea cer) – aici avem autorități spirituale demonice care sunt în  spatele structurilor de autoritate, a culturilor și sistemelor pământești. Acestea au autoritate peste tărâmul fizic și îl influențează. Aceasta nu înseamnă că trebuie să devenim super conștienți de diavolul și să credem că sub orice piatră există un demon.
3. 3. Tărâmul spiritual, invizibil și dumnezeiesc (sau cel de-al treilea cer) – aici se află tronul lui Dumnezeu împreună cu toți îngerii și structurile de ierarhie ale îngerilor.

Ordinea corectă în lupta spirituală

Mulți creștini când vorbesc despre lupta spirituală și autoritatea spirituală spun că trebuie să cunoaștem principalitățile spirituale cu care avem de a face și rangurile din lumea demonică (demonii cu putere și autoritate mai mică, demoni cu autoritate mai mare, etc.). Ei spun că trebuie să-ți cunoști bine dușmanul înainte de a te angaja în luptă spirituală. Și cu toții cred că avem exemple de oameni și de mijlociri în rugăciune ciudate pentru orașe, care implică tot felul de simboluri materiale. Acești oameni încep învățătura lor de la premisa ”cunoaște-ți adversarul” și se concentrează foarte mult pe lumea demonică. Însă aceasta este o abordare greșită pentru creștinii născuți din nou. Da, ar trebui să-ți cunoști dușmanul, dar înainte de asta trebuie să știi 3 lucruri: 

1. 1. Cine ești tu cu adevărat în Cristos
2. 2. Cui aparții
3. 3. Ce posezi sau ce ai

Adevărata luptă spirituală a credinciosului se dă între cele două urechi (adică la minte), nu direct cu forțele spirituale demonice. Da, trebuie să-ți cunoști adversarul, dar numai în relație cu cele 3 lucruri pe care trebuie să le știi și să le asimilezi ca și realitatea ta normală adânc în inima ta. Orice învățătură despre autoritate și luptă spirituală trebuie să înceapă cu aceste 3 concepte și cu asimilarea lor la nivel de minte subconștientă. Haideți să citim Efeseni 6:12:

Efeseni 6:12 (NTR)

12 Căci noi nu luptăm împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva conducerilor, împotriva autorităților, împotriva puterilor acestui veac întunecat, împotriva duhurilor răutății din locurile cerești.

Aici apostolul Pavel vorbește în detaliu despre principalitățile și ierarhiile demonice. Însă haideți să observăm în ce capitol din cartea Efeseni se află acest verset. E în capitolul 6 al cărții care e ultimul capitol din Efeseni. La versetul 10 din același capitol, Pavel folosește expresia: ”În final, fraților...” sau ”Încolo, fraților...” sau ”În cele din urmă, fraților...”. Acesta nu este primul lucru pe care Pavel îi învață pe Efeseni despre lupta spirituală. Haideți să citim și Efeseni 1:19-23 să vedem cu ce începe Paveldiscuția despre autoritate și luptă spirituală:

Efeseni 1:19-23 (NTR)

19 și care este nemărginita mărime a puterii Lui față de noi, cei ce credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, 

20 pe care a desfășurat‑o în Cristos când L‑a înviat dintre cei morți și L‑a așezat la dreapta Lui în locurile cerești, 

21 mai presus (sau cu mult deasupra) de orice conducere, autoritate, putere, domnie și de orice nume dat, nu doar în veacul acesta, ci și în cel viitor. 

22 El I‑a supus toate lucrurile sub picioare și L‑a făcut cap peste toate lucrurile, pentru Biserică, 

23 care este trupul Lui, plinătatea Celui Care umple totul în toți.

După cum vedeți, Pavel începe în capitolul 1 din Efeseni prin a vorbi despre nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu care L-a înviat pe Cristos și L-a poziționat la dreapta puterii lui Dumnezeu, acordându-i un rang de autoritate cu mult deasupra oricărei alte autorități spirituale din locurile cerești. Apoi, Pavel continuă discuția despre lupta spirituală la capitolul 2 din Efeseni, afirmând că TOT ce are Cristos (adică sfera lui de autoritate) avem și noi credincioșii:

Efeseni 2:6 (NTR)

6 El ne‑a înviat împreună cu Cristos și ne‑a așezat împreună cu El în locurile cerești, în Cristos Isus,

Un alt lucru extraordinar pe care îl putem observa la Efeseni 1:22 este că TOATE lucrurile sunt sub picioarele lui Cristos PENTRU BISERICĂ. Cristos este constituit din Isus (Capul) și Biserica (trupul Lui). Este un tot unitar indestructibil și indivizibil. Efeseni 5:30 ne spune că noi suntem os din oasele Sale și carne din carnea Sa. Dacă toate lucrurile sunt sub picioarele lui Cristos, iar Biserica este trupul Lui, ce înseamnă acest lucru pentru noi credincioșii? Înseamnă că toate lucrurile sunt și sub picioarele noastre. 

Deci, Pavel incepe la Efeseni capitolele 1 și 2 să descrie autoritatea și puterea lui Cristos și a noastră, a Bisericii, iar apoi în capitolul 3 versetul 10, el descrie scopul acestei conferiri de autoritate, acela de a guverna peste al doilea tărâm:

Efeseni 3:10 (NTR)

10 astfel încât, conducerilor și autorităților din locurile cerești (din al doilea tărâm), să li se facă cunoscut ACUM, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu,

La fel și 1 Ioan 3:8 descrie scopul mainfestării lui Cristos în noi, acela de a distruge lucrările celui rău:

1 Ioan 3:8 (NTR)

8 Tocmai pentru aceasta a fost arătat Fiul lui Dumnezeu: ca să distrugă lucrările diavolului.

Abia la urma cărții Efeseni, Pavel îi introduce pe credincioși în subiectul luptei spirituale. Deci, ce trebuie să știm este: cine ești, cui aparții și ce ai. Numai când știi aceste lucruri și trăiești în permanență cu această conștiență (nu te mai chinui să te convingi), poți să începi să vorbești despre lupta spirituală.

Ce sunt locurile cerești?

Ce sunt aceste locuri cerești din punct de vedere al localizării? Observați că nu e locul ceresc (sau cerul lui Dumnezeu), ci locurile cerești. Am văzut deja la Efeseni 6:12 că spiritele demonice se află tot în locurile cerești. Însă acum aceste spirite împreună cu diavolul au fost aruncați pe pământ (Ezechiel 28:17; Isaia 14:2; Luca 10:18). Dacă dia...

Introducere

Astăzi aș dori să vorbesc despre un subiect de mare interes în rândul creștinilor, și anume, despre cum să auzi vocea lui Dumnezeu. În ciuda abundenței de materiale și predici creștine disponibile astăzi, mulți credincioși încă se luptă să audă vocea lui Dumnezeu și au o dorință sinceră de a ști cum vorbește Dumnezeu poporului Său în Noul Testament. În discuția noastră de astăzi, voi încerca să ofer răspunsuri la 5 întrebări: „De ce avem nevoie să-L auzim pe Dumnezeu? Vorbește Dumnezeu astăzi tuturor credincioșilor născuți din nou sau numai anumitor oameni care sunt mai sfinți sau aleși de El? Cum vorbește Dumnezeu? Cum putem discerne vocea lui Dumnezeu dintre toate celelalte voci? și Ce putem face pentru a învăța mai repede să auzim vocea lui Dumnezeu?”

1. De ce avem nevoie să auzim vocea lui Dumnezeu?

Unii credincioși poate se întreabă de ce ar trebui să audă vreodată vocea lui Dumnezeu în viața lor. La ce i-ar ajuta? Este auzirea vocii lui Dumnezeu ceva de importanță vitală care merită atenția, timpul și efortul nostru sau este doar o abilitate bună de avut pentru orice eventualitate? Ei bine, există multe avantaje extraordinare în auzirea vocii lui Dumnezeu. În primul rând, te va proteja de multe decizii, situații, oameni sau lucruri negative care ar putea încerca să vină în viața ta. În al doilea rând, te va ajuta să vezi multe oportunități și să îți deschidă uși pentru a fi binecuvântat și de a deveni o binecuvântare pentru alți oameni. În al treilea rând, îți va îndrepta pașii către destinul și chemarea ta pe acest pământ, astfel încât să împlinești cât mai mult din ceea ce Dumnezeu a plănuit pentru tine și viața ta. În al patrulea rând, te va încuraja și te va întări în spiritul și credința ta în acele momente în care te vei simți slab sau descurajat. Auzirea lui Dumnezeu este vitală pentru a duce o viață de glorie continuă, victorie, succes, pace, bucurie, sănătate, bunăstare și prosperitate aici pe pământ.

2. Cui vorbește Dumnezeu?

În Noul Testament, Dumnezeu vrea să vorbească și le vorbește tuturor credincioșilor născuți din nou. Acest lucru este diferit de Vechiul Testament, unde Dumnezeu a vorbit doar anumitor oameni aleși de El. Poate te vei întreba, de ce este așa? Lucrurile stau în felul acesta deoarece în Vechiul Testament toți oamenii erau sub autoritatea întunericului. Isus nu murise încă pe cruce și Duhul Sfânt nu locuia încă în ființele umane în mod permanent. Duhul Sfânt era dat din când în când anumitor oameni în măsuri parțiale și pentru misiuni specifice și temporare. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt venea și pleca. Însă, în Noul Testament, Duhul lui Dumnezeu a fost trimis în lăuntrul credincioșilor pentru a fi în ei și cu ei pentru totdeauna. Vedem aceasta în Ioan 14:16-17 și în 1 Corinteni 6:19:

Ioan 14:16-17 (NTR)

16 Iar Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Apărător, Care să fie cu voi în veac, şi anume 

17 Duhul adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, pentru că nici nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi Îl cunoaşteţi, pentru că rămâne cu voi şi va fi în voi.

1 Corinteni 6:19 (NTR)

19 Sau oare nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? 

Dumnezeu vorbește întotdeauna tuturor credincioșilor în Cristos și aceasta este ceva normal. Aceasta ar trebui să fie o normalitate zilnică pentru creștini și nu ceva anormal care se întâmplă din când în când în unele momente de ungere foarte speciale. Fiecare credincios în Cristos are capacitatea de a-L auzi pe Dumnezeu. Dumnezeu vrea să ne vorbească mult mai mult decât suntem noi gata să-L auzim. De fapt, El vorbește mult mai mult decât auzim noi. Să vedem ce ne spune Ioan 10:27, Ioan 14:26, Ioan 16:13 despre auzirea vocii lui Dumnezeu:

Ioan 10:27 (NTR)

27 Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, iar ele Mă urmează.

Ioan 14:26 (NTR)

26 Dar Apărătorul, adică Duhul Sfânt, pe Care Tatăl Îl va trimite în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va reaminti tot ce v-am spus.

Ioan 16:13 (NTR)

13 Însă când va veni El, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul. Căci El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ceea ce va auzi şi vă va anunţa lucrurile ce urmează să vină.

Oile lui Cristos aud și recunosc glasul Lui. Duhul Sfânt din noi ne va învăța toate lucrurile, ne va călăuzi în tot adevărul și ne va anunța anumite lucruri din viitor. Acestea nu sunt toate stipulate în Biblie, ci Duhul Sfânt ni le va vorbi direct nouă. 

Dacă mergem mai departe, un alt lucru important este că nu e suficient să știm că Dumnezeu vorbește și că este normal pentru credincioși să-L audă. Noi trebuie să și căutăm să-I auzim vocea, să fim preocupați de acest lucru și trebuie să ne reglăm mintea la frecvența spirituală corectă, cam în același mod în care căutăm un canal radio până când găsim frecvența potrivită. Atâta timp cât poți trăi fără să auzi vocea lui Dumnezeu, vei continua să faci asta. Însă nu va fi în avantajul tău. În Ieremia 29:11-13, Dumnezeu vorbește poporului Său prin profetul Ieremia următoarele: 

Ieremia 29:11-13 (NTR)

11 Căci Eu cunosc planurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, planuri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde. 

12 Mă veţi chema şi veţi veni să vă rugaţi Mie, iar Eu vă voi asculta. 

13 Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta din toată inima.

Noi trebuie să ne luăm timp pentru a ne liniști mintea și a reduce la minim volumul tuturor celorlalte voci pentru a putea auzi acel murmur suav al vocii Sale. Trebuie să ne deconectăm frecvent de la zgomotul zilnic, să ne retragem în noi înșine și să medităm la cine suntem în Cristos, unde mergem, ce facem, cum facem anumite lucruri, de ce le facem așa și așa mai departe. Trebuie să ne obișnuim să medităm la Cuvântul lui Dumnezeu. O dată făceam un test-drive la o mașină nouă pentru a o cumpăra și, în timp ce o conduceam, se auzea destul de tare vâjâitul vântului de afară chiar și cu geamurile închise. Și tocmai acesta era unul din lucrurile pe care le căutam la o următoare mașină nouă, acela de a auzi cât mai puțin zgomot posibil de afară. Așa că am întrebat-o pe doamna care făcea testul cu noi de ce se aude așa tare zgomotul de afară din moment ce aceasta era o mașină nouă, la care ea a răspuns cu o față foarte serioasă: „Să știți că dacă dați muzica mai tare, nu veți mai auzi niciun zgomot de vânt de afară”. Nu mi-am putut da seama dacă această doamnă glumea sau chiar vorbea serios când a spus asta. Nici nu știam cum să reacționez la o asemenea replică. Ideea este că, atâta timp cât avem alte voci mai puternice în viața noastră, va fi dificil, dacă nu imposibil, să auzim vocea lui Dumnezeu. Și în zilele noastre, vocile s-au multiplicat exponențial: prin internet și rețelele de socializare, telefoane mobile, divertisment media digital și tot felul de gadget-uri. În calitate de credincioși, în această vreme trebuie s...

Mărturisirea păcatelor și Cina Domnului

Să citim mai întâi celebrul pasaj despre Cina Domnului din 1 Corinteni 11:17-34:

1 Corinteni 11:17–34 (BTF2015 & NTR) 

17 Acum, în ceea ce vă spun, nu vă laud, pentru că vă adunați nu spre mai bine, ci spre mai rău.

18 Fiindcă, întâi de toate, când vă adunați în biserică, aud că sunt dezbinări între voi; și în parte o cred.

19 Fiindcă trebuie să fie și erezii printre voi, ca să fie arătați printre voi cei aprobați.

20 De aceea când vă adunați în același loc, nu este ca să mâncați Cina Domnului.

21 Fiindcă la mâncare, fiecare își ia cina adusă de el, în fața altuia; și unul este flămând, iar altul este beat.

22 Ce? Nu aveți case unde să mâncați și să beți? Sau disprețuiți biserica lui Dumnezeu și îi faceți de rușine pe cei ce nu au? Ce să vă spun? Să vă laud în aceasta? Nu vă laud.

23 Fiindcă am primit de la Domnul ce v-am și dat: Că Domnul Isus, în noaptea în care a fost trădat, a luat pâine;

24 Și după ce a adus mulțumiri, a frânt-o și a spus: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi; faceți aceasta în amintirea Mea.

25 Tot astfel a luat și paharul după ce a mâncat, spunând: Acest pahar este Legământul cel Nou în sângele Meu; faceți aceasta, ori de câte ori îl beți, în amintirea Mea.

26 Fiindcă ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din acest pahar, proclamați moartea Domnului până vine El.

27 De aceea oricine mănâncă pâinea aceasta și bea paharul Domnului în mod nevrednic, va fi vinovat de trupul și sângele Domnului.

28 Dar omul să se cerceteze pe sine însuși și astfel să mănânce din pâine și să bea din pahar.

29 Fiindcă cel ce mănâncă și bea în mod nevrednic, își mănâncă și bea propria lui condamnare, dacă nu deosebește trupul Domnului.

30 Din cauza aceasta între voi sunt mulți slabi și bolnavi și mulți dorm.

31 Căci dacă ne-am judeca pe noi înșine, nu am fi judecați.

32 Dar când suntem judecați, suntem disciplinați de Domnul, ca să nu fim condamnați cu lumea.

33 De aceea, frații mei, când vă adunați să mâncați, așteptați-vă unii pe alții.

34 Și dacă flămânzește cineva, să mănânce acasă; ca nu cumva să vă adunați pentru condamnare. Iar restul le voi pune în ordine când voi veni.

Mulți creștini interpretează pasajul de mai sus în felul următor: ”Înainte de a lua Cina Domnului, trebuie să mă cercetez foarte atent, să verific dacă există păcate nemărturisite în viața mea și să le mărturisesc pe toate. Apoi pot să iau Cina Domnului. Acesta este modul vrednic de a lua Cina Domnului. În caz contrar, dacă o iau cu vreun păcat nemărturisit, mi-aș putea pierde mântuirea, aș putea pierde binecuvântările lui Dumnezeu, sau Dumnezeu m-ar putea pedepsi cu boală sau chiar moarte. Și nu voi putea veni la Dumnezeu să-L rog să mă vindece, pentru că mi-am făcut-o cu propriile mâini. Așadar, dacă mă simt prea nevrednic uneori, este mai bine să nu iau parte la Cina Domnului pentru a nu fi pedepsit de Dumnezeu”. Așa citesc mulți credincioși 1 Corinteni 11:17-34 și tratează Cina Domnului ca pe ceva foarte sacru și înfricoșător, la care pot participa doar dacă au fost complet sinceri cu viața lor înaintea lui Dumnezeu și s-au asigurat că au mărturisit orice păcat pe care ei îl știu înaintea Lui. Altfel, Dumnezeu îi va lovi cu boală și blestem. Din cauza fricii de pedeapsă, mulți credincioși pe bună dreptate se abțin de la a lua Cina Domnului pentru perioade lungi de timp. În general, majoritatea credincioșilor consideră Cina Domnului ca fiind ceva asemănător cu apa amară din Numeri 5:16-28, pe care femeile suspectate de adulter trebuiau să o bea pentru a-și dovedi nevinovăția. Dacă acele femei erau nesincere și vinovate și beau acea apă, pântecele lor se umflau, coapsele li se uscau și deveneau un blestem în mijlocul poporului lor. Aceasta este mentalitatea cu care cei mai mulți credincioși se apropie de Cina Domnului. Însă, această interpretare și practică a Cinei Domnului sunt departe de adevăr și îi privează pe credincioși de beneficiile sale prețioase pe care Isus le-a intenționat atunci când El a inițiat-o.

Să analizăm pasajul citit cu atenție în contextul său. În primul rând, expresia ”în mod nedemn” sau ”în chip nevrednic” din versetele 27 și 29 nu se referă la vrednicia persoanei care participă la Cina Domnului, ci la vrednicia manierei în care acea persoană ia parte la Cină, vrednicia felului sau a modului în care ia Cina. Noi nu putem deveni niciodată vrednici de a lua Cina Domnului prin ceva ce facem, indiferent de ceea ce facem, nici măcar prin mărturisirea păcatelor, deoarece singurul lucru care a putut plăti pentru păcatele noastre și care a putut să ne facă vrednici este sânge nevinovat, după cum vedem în Evrei 9:22:

Evrei 9:22 (BTF2015) 

22 Și, conform Legii, aproape toate sunt curățate cu sânge; și fără vărsare de sânge nu este iertare.

Fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate și nu fără mărturisirea păcatelor. Sângele nostru este vinovat și contaminat de păcatul lui Adam care ne-a fost transmis când ne-am născut fizic pe acest pământ. Singura persoană care a avut sânge nevinovat a fost Isus Cristos, ultimul Adam, pentru că El nu a avut un tată pământesc. Duhul Sfânt L-a zămislit, Isus a avut sânge fără vină și El a păstrat acel sânge nevinovat pe parcursul vieții Sale, prin împlinirea întregii Legi a lui Moise și prin a nu păcătui nici măcar o dată. El a fost fără pată când a ajuns la momentul crucii:

1 Petru 1:18–19 (BTF2015) 

18 Știind că nu ați fost răscumpărați cu lucruri putrezitoare, ca argint și aur, din comportarea voastră deșartă primită prin tradiții de la părinții voștri,

19 Ci cu prețiosul sânge al lui Cristos, ca al unui miel fără cusur și fără pată.

De ce numai sânge nevinovat putea înlătura păcatele? Pentru că sufletul unei ființe umane este în sânge. Aceasta ne spune Levitic 17:11:

Leviticul 17:11 (BTF2015 & NTR) 

11 Pentru că viața trupului este în sânge; și vi l-am dat pe altar pentru a se face ispășire pentru sufletele voastre, pentru că sângele este cel ce face ispășire pentru suflet.

Cuvântul ”viață” din expresia ”viața trupului este în sânge” este ebraicul ”Nephesh”, care se traduce prin ”suflet, ființă vie, sine, sau persoană”. Așadar, ai fost făcut vrednic o dată pentru totdeauna prin sângele și sacrificiul lui Cristos și nimic altceva. Punct! Tu ești întotdeauna vrednic să participi la Cină datorită sângelui nevinovat al lui Isus și nu pe baza mărturisirii tale. Neprihănirea și vrednicia ta sunt Cristos. Însă, există și un mod adecvat și vrednic de a lua pa...

Obiecții la mărturisirea făcută o singură dată

Unii ar putea spune: „Dar cum rămâne cu ceea ce a spus Isaia în capitolul 59 versetul 2, precum că păcatele noastre pun un zid de despărțire între noi și Dumnezeu, că ele ascund fața Lui de noi și că El nu ne va asculta? Nu înseamnă aceasta că ieșim din părtășia cu Dumnezeu și că trebuie să ne mărturisim păcatele pentru ca El să ne audă din nou?” Nu, nu este așa. Isaia a trăit înainte de cruce, Isus nu plătise încă pentru păcatele sale și Isaia nu era o nouă creație în Cristos. Într-adevăr, atât în timpul său cât și de-a lungul întregii perioade vechi-testamentale, păcatele oamenilor creau un zid de despărțire între ei și Dumnezeu și Dumnezeu nu îi auzea până când aceștia nu se smereau înaintea Lui și nu aduceau jertfele de animale pentru ispășire. Însă, Cristos este jertfa noastră eternă care ne-a curățat de tot păcatul o dată pentru totdeauna. Așadar, în Noul Testament, faptele noastre păcătoase nu pun un zid de despărțire între noi și Dumnezeu. Dumnezeu nu-Și mai ascunde fața de noi și El ne aude mereu indiferent de ce am greșit. 

”Dar cum rămâne cu Proverbe 28:13 unde regele Solomon spune:

Proverbe 28:13 (BTF2015) 

13 Cel ce își acoperă păcatele nu va prospera, dar oricine le mărturisește și se lasă de ele va primi milă. ?”

Aceeași explicație ca și în cazul lui Isaia e relevantă și aici. Regele Solomon avea nevoie de îndurarea lui Dumnezeu și prosperitatea lui depindea de ascultarea sa față de Lege, pentru că el umbla în întuneric. Păcatele lui nu fuseseră încă șterse. Toți oamenii din Vechiul Testament se bazau pe mila lui Dumnezeu pentru binecuvântarea și prosperitatea lor. Până când Cristos urma să vină, Dumnezeu trecea cu vederea temporar păcatele lor când aceștia respectau Legea sau aduceau jertfele de animale. Însă, în Noul Testament, noua creație a devenit prosperitate (2 Corinteni 8:9) fără nici o condiție, datorită  neprihănirii lui Cristos, iar credincioșii au fost binecuvântați cu orice fel de binecuvântare spirituală în locurile cerești (Efeseni 1:3). Credincioșii în Cristos nu mai au păcate de acoperit sau de mărturisit, pentru că ele au fost toate șterse la cruce. 

”Dar cum rămâne cu regele David care a plâns în Psalmul 32:1-5 și în Psalmul 38:18 pentru păcatele sale și le-a mărturisit? Nu ar trebui să urmăm exemplul lui”? Haideți să citim aceste pasaje. 

Psalmii 32:1–5 (BTF2015) 

1 Binecuvântat este cel a cărui fărădelege este iertată, al cărui păcat este acoperit.

2 Binecuvântat este omul căruia DOMNUL nu îi impută nelegiuirea și în al cărui duh nu este viclenie.

3 Când tăceam, oasele mele au îmbătrânit prin răcnetul meu cât era ziua de lungă.

4 Căci zi și noapte mâna Ta era grea asupra mea, seva mi s-a schimbat în seceta verii. 

5 Atunci mi-am recunoscut păcatul în fața Ta și nu mi-am ascuns nelegiuirea. Am spus: ”Voi mărturisi DOMNULUI fărădelegile mele;” și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu. 

Psalmii 38:18 (BTF2015) 

18 Îmi mărturisesc vina; păcatul meu mă frământă.

Dacă ne uităm cu atenție la primele două versete din Psalmul 32, vom observa că regele David a profețit prin Duhul despre timpul în care păcatele oamenilor vor fi iertate și Domnul nu le va mai atribui nelegiuirea. S-a bucurat privind înainte la zilele pe care le trăim noi acum. Însă, în timpul său, el a trebuit să-și mărturisească păcatele Domnului pentru a primi îndurare și probabil că a mărturisit mai mult în speranța că își salva fiul de la pedeapsa cu moartea. Și chiar dacă regele David și-a mărturisit păcatele de multe ori și a cerut iertare de la Dumnezeu, mărturisirea și lacrimile sale nu au fost cele care i-au ispășit păcatul. David tot a trebuit să aducă jertfe pentru păcat pentru a-și ispăși păcatele conform Legii. 

În cele din urmă, „ce facem cu rugăciunea ‘Tatăl nostru’ din Luca 11:2-4 sau Matei 6:9-13, unde Isus ne spune să cerem Tatălui iertarea pentru păcatele noastre? Nu ne spune El să ne mărturisim păcatele lui Dumnezeu”? Să citim pasajul din Luca unde apare rugăciunea ”Tatăl nostru”:

Luca 11: 2–4 (BTF2015)

2 Și le-a spus: Când vă rugați, spuneți: Tatăl nostru care ești în cer, Sfințit fie numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.

3 Pâinea noastră de zi cu zi dă-ne-o nouă zilnic.

4 Și ne iartă păcatele noastre, fiindcă și noi iertăm fiecăruia îndatorat nouă. Și nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de rău.

Dacă privim cu atenție la rugăciunea ”Tatăl nostru” în lumina Evangheliei, vom putea repede să observăm că rugăciunea ”Tatăl nostru” este o rugăciune a Vechiului Testament și nu una nou-testamentală. În primul rând, trebuie să realizăm că ucenicii care l-au rugat pe Isus să-i învețe cum să se roage erau evrei obișnuiți cu Legea și Tora. În al doilea rând, Isus nu murise încă pe cruce pentru a stabili un model de rugăciune conform erei noii creații și El nu putea dezvălui încă planul pe care Dumnezeu Îl avea prin cruce, altfel diavolul nu L-ar fi răstignit niciodată. În acel moment în timp, Isus se afla încă în perioada Vechiului Testament. Trecerea de la Vechiul Legământ la Noul Legământ nu fusese încă făcută. De exemplu, El a spus în versetul 2 să ne rugăm ca Împărăția lui Dumnezeu să vină pe pământ. Aceasta era tânjirea și rugăciunea tuturor profeților din Vechiul Testament, ca Împărăția lui Dumnezeu să vină. Acest lucru trebuia să se întâmple când va veni Mesia. La acel moment în timp, acest tip de rugăciune avea sens deoarece Împărăția nu venise încă. Însă, vedem mai târziu în Romani 14:17, precum și în alte locuri, că Isus a adus Împărăția pe pământ, mai ales după cruce, deși nu încă în manifestarea sa deplin vizibilă:

Marcu 1:14-15 (BTF2015)

14 Și după ce Ioan a fost pus în închisoare, Isus a venit în Galileea predicând evanghelia împărăției lui Dumnezeu,

15 Și, spunând: ”Timpul este împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape: pocăiți-vă și credeți evanghelia.”

Luca 17:20–21 (BTF2015)

20 Și fiind întrebat de farisei, când are să vină împărăția lui Dumnezeu, le-a răspuns și a zis: ”Împărăția lui Dumnezeu nu vine la vedere;

21 Nici nu vor spune: Iat-o aici! Sau: Iat-o acolo! Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”

Romani 14:17 (BTF2015)

17 Fiindcă împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt.

Apoi în Luca 11:3, Isus le-a spus ucenicilor Săi să ceară Tatălui pâinea zilnică. Însă, vedem mai târziu în Efeseni 1:3 și 2 Petru 1:3 că Dumnezeu i-a binecuvântat deja pe credincioși cu toate binecuvântările spirituale în locurile cerești și cu tot ce ține de viață și evlavie. La sfârșitul rugăciunii, Isus îi instruiește pe ucenici să ceară Tatălui să-i elibereze de cel rău. Acest lucru avea sens înainte de cruce, pentru că toți oamenii se af...

Mărturisirea păcatelor în 1 Ioan 1:9

1 Ioan 1:5–2:1 (BTF2015) 

5 Acesta de fapt este mesajul pe care l-am auzit de la El și pe care vi-l relatăm, că Dumnezeu este lumină și în El nu este deloc întuneric.

6 Dacă spunem că avem părtășie cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu împlinim adevărul;

7 Dar dacă umblăm în lumină, așa cum El este în lumină, avem părtășie unii cu alții și sângele lui Isus Cristos, Fiul său, ne curăță de tot păcatul.

8 Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi.

9 Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept să ne ierte păcatele și să ne curețe de toată nedreptatea.

10 Dacă spunem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos și cuvântul Lui nu este în noi.

1 Copilașii mei, vă scriu acestea, ca să nu păcătuiți. Și dacă cineva păcătuiește, avem un Mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos Cel drept.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem în legătură cu 1 Ioan 1:9 este următoarea: Acest verset se adresează credincioșilor sau oamenilor fără Cristos? În contextul a tot ceea ce am văzut până acum, acest pasaj nu poate fi adresat credincioșilor în Cristos, pentru că se referă la credincioși, atunci subminează întreaga Evanghelie. Dacă toate păcatele noastre trecute, prezente și viitoare au fost iertate, nu mai rămâne nimic de iertat. Dacă am devenit neprihăniți în momentul mântuirii, atunci nu mai există nici o nedreptate de care să fim curățați. Nu putem afirma că am fost curățați de tot păcatul, dar că și încă mai suntem în proces de curățare, amândouă în același timp. Când Isus a spălat picioarele ucenicilor, El i-a spus lui Petru în Ioan 13:10:

Ioan 13:10 (BTF2015) 

10 Isus i-a spus: Cel ce este scăldat nu are nevoie să își spele decât picioarele, deoarece este în totul curat; și voi sunteți curați, dar nu toți.” 

Pe baza acestui verset, mulți creștini trag concluzia în mod greșit că ei, ca și credincioși născuți din nou, sunt complet spălați și curățați într-un sens, dar că trebuie totuși să își spele „picioarele” prin a cere iertare pentru păcatele pe care încă le mai fac. O astfel de concluzie este inconsistentă cu ceea ce a făcut Isus la cruce și nu are nimic de-a face cu contextul spălării picioarelor, care era despre slujirea unii altora. 

Revenind la 1 Ioan 1:9, această Scriptură a fost scrisă unei adunări de credincioși, dar a fost destinată celor care nu cred și vom vedea de ce. Vedem acest tip de adresare și în epistola către Romani, care a fost și ea scrisă în principal credincioșilor. Cu toate acestea, vedem că Romani 10:9-10 se adresează celor fără Cristos, care ar fi putut fi în biserică printre credincioși și le spune cum să fie mântuiți. Mai mult, în bisericile noastre de astăzi, predicatorii folosesc de obicei expresia „frați și surori” pentru a se adresa congregației, însă s-ar putea ca nu toți din congregație să fie adevărați frați și surori. Unii ar putea fi doar creștini cu numele în timp ce alții pot să nu-L cunoască pe Cristos deloc. În același mod, mai ales primul capitol din 1 Ioan a fost scris bisericii ca și întreagă congregație, dar avea în vedere un anumit context și o anumită problematică a zilei care se regăsea în biserică, și anume Gnosticismul. 

Gnosticismul provine din cuvântul grecesc „gnosis”, care înseamnă cunoaștere sau înțelegere a lucrurilor. Știm din istoria bisericii că spre sfârșitul primului secol și începutul celui de-al doilea secol, proto-Gnosticismul, și în special Docetismul, și-au făcut apariția în biserică. Docetismul era doctrina că Isus Cristos nu a venit în carne, că El nu a avut un trup fizic, și ca drept urmare și suferințele Lui au fost doar aparente. Câțiva ani mai târziu, această doctrină s-a dezvoltat într-un sistem teologic cunoscut sub numele de Gnosticism. Pe la mijlocul secolului al doilea, Gnosticismul ajunsese la o formă matură și completă, iar adepții săi produceau deja propriile evanghelii și epistole, dintre care Evanghelia lui Toma și Evanghelia lui Iuda sunt câteva exemple. Ioan pare să fi anticipat această dezvoltare a Gnosticismului și amenințarea ce o prezenta pentru sănătatea bisericii, așa că a scris 1 Ioan pentru a contracara influența acestui curent. 

Gnosticismul unifica dualismul grecesc cu misticismul estic. El adoptase perspectiva dualistică că tot ce este imaterial sau spiritual e bun în timp ce tot ce are o formă materială e rău. La aceasta s-a adăugat și accentul misticismului estic pe o cunoaștere spirituală secretă rezervată doar pentru puținii aleși. Gnosticii încercau să aibă părtășie cu credincioșii în biserică și în felul acesta ideile și gândurile lor s-au infiltrat în creștinism. Ei spuneau lucruri de genul următor: „E bine că ești creștin, e bine că ești familiarizat cu Isus Cristos, dar acum permite-mi să te călăuzesc spre o cunoaștere mai profundă a unor adevăruri spirituale adânci, care vor debloca în secret mai multă semnificație și scop pentru tine”. După cum am menționat deja pe scurt, două convingeri primare referitoare la Cristos și creștinism îi caracterizau pe Gnostici și acestea erau ideile care îl îngrijorau pe Ioan. În primul rând, ei nu credeau că Isus Cristos a venit în trup fizic. În al doilea rând, ei nu credeau că păcatul este real sau existent la nivel spiritual, așa că în final negau păcatul sau, mai bine zis, negau natura păcătoasă transmisă de la Adam către toți oamenii la nivel de duh. Iată cum argumentau ei că păcatul nu este real în duhul uman. Gnosticii credeau că orice fel de păcate sau pofte, fie ele păcate sexuale sau alte dependențe, apar doar în lumea fizică. Însă, aceștia considerau că ei trăiesc la un nivel spiritual, și nu unul fizic, datorită cunoașterii profunde și secrete pe care ei credeau că o posedă. Prin urmare, orice se întâmpla în domeniul fizic era mai puțin important pentru ei și era chiar considerat o fabricație a realității, o iluzie, deoarece realitatea se petrecea la nivel spiritual unde păcatul nu exista. Din acest motiv, Gnosticii credeau că Isus nu a avut un trup fizic. Ar fi fost un lucru inferior și dezonorant ca Isus să fie legat de un trup fizic, așa că Isus trebuia să fi fost pur spiritual după părerea lor. 

De aceea, deschiderea necaracteristică a primei epistole a lui Ioan arată în mod clar că adresarea inițială nu a fost către credincioși, ci către Gnostici, care nu credeau că Isus a venit în trup. Nu există nici un salut către credincioși, spre deosebire de ceea ce găsim în a doua și a treia epistolă. În schimb, apostolul Ioan deschide prima sa epistolă cu o adresare directă a ereziei gravă a Gnosticilor:

1 Ioan 1:1 (BTF2015) 

1 Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit, referitor la Cuvântul vieții.

Mai târziu, în capitolul 4, Ioan menționează că oricine nu mărturisește că Isus Cristos a venit în trup nu este de la Dumnezeu și are spiritul lui Anticrist, din nou contracarând erezia Gnostică:

1 Ioan 4:1-3 (BTF2015)

1 Preaiubiților, să nu credeți fiecare duh, ci puneți la încercare duhurile, dacă sunt din Dumnezeu, fiindcă mulți profeți falși au ieșit în lume.