Multă lume cred că avea imaginea asta, (de paradis). Și eu cred că eram printre cei care aveau imaginea asta.

(E un loc) foarte sărac. Se luptă cu alte ţări precum Malawi sau Burundi pentru ultimele locuri în clasamentele internaționale la categoria „cele mai sărace țări ale lumii”. PIB-ul pe locuitor e undeva între 500 și 1000 de dolari, comparativ cu România, ca să avem o echivalență, care e undeva pe la 12.000 de dolari. Sunt oameni care trăiesc cu un dolar pe zi. Există organizații internaționale care cumva au făcut niște grile și denumesc sărăcie extremă momentul în care trăiești cu mai puțin de doi dolari pe zi. Acolo sunt oameni care câștigă și cu 50 de cenți pe zi.

Edi Petroșel este bateristul și ”contabilul” Holograf. Cel puțin așa se prezintă. M-a surprins să aflu din documentare că are peste 60 de ani pe care nu i-aș fi dat nicicum. Un intelectual, ca și restul trupei, a terminat facultatea între primii cinci studenți și a fost unul dintre șefii de secție de la Dacia. Mie mi s-a părut, însă, că Edi este păstrătorul poveștilor trupei. Iar Holograf chiar e poveste. Și o corporație, evident.  

Nu ne-am propus treaba asta (să funcționăm ca o corporație), dar se pare că a fost o găsire a noastră ca indivizi, ca personalități. Până la urmă nu trebuie să uităm de nivelul cultural. Toți am venit cu cei șapte ani de acasă și iată că am reușit să rezistăm 41 de ani de la înființarea trupei.

Și, vai, câtă lume i-a sărit în cap pentru propoziția asta. Doar că Mihaela Bilic mănânca parizer o dată pe lună și nu mai mult de 50 de grame, pe lângă 300 de grame de salată de castraveți. Astea fiind spuse, cum s-a construit  succesul acestei doamne care dictează regulile atunci când vine vorba de nutriție? 

Mihaela Bilic e plină de viață, nu are reguli stricte, te înseamnă dă fii om, dar să o faci cu răspundere. Am stat de vorbă cu ea ca să aflu cum trăiește, cum gătește și mai ales cum e bucură de viață. 

Poate v-ați întrebat de multe ori de ce Helmuth Duckadam a fost îndepărtat de Steaua comunistă după ce era eroul românilor. Acest interviu aduce câteva răspunsuri importante. Și totul pornește de la o scenă grea în care un stadion întreg îl cară pe brațe.

Am stat de vorbă cu HR Patapievici despre ”Anii Urii”. E cartea sa, dar și ce-a trăit atâta vreme cât a fost de acord să lucreze în spațiul public. Atacurile de la tv i-au distru viața, spun, l-au obligat să se mute de acasă și l-au adus până acolo încât a fost agresat fizic de cei care nu împărtășeau ideile sale politice. 

M-au criticat diverși cetățeni din cauza fotografiei cu cetățeanul surprins făcând pipi pe marginea pistei aeroportului Otopeni. Omul avea de ales între pistă și avion, dar surprinzător a făcut-o în afară. I-am invitat pe oameni să ne povestească experiențwele lor și l-am înțeles.

Criminalul polițistului din Timiș s-a sinucis. Sinuciderea a ridicat numeroase semne de întrebare. Nu e clar ce și cum se va afla, dar pe un lucru putem conta. Nu se va schimba mare lucru în Poliția Română. Ascultați-o pe această doamnă care povestește realitatea, exact așa cum este. 

Dumitru Prunariu este singurul român care a ajuns în spațiu. Mi-a povestit întreaga procedură de selecție, dar și procesul complicat de învățare a mecanismelor care l-au dus acolo. O minte foarte limpede, inginerească cu care îți face plăcere să vorbești. Și îmi spune la un moment dat, ”da, și cosmonauții sunt oameni!” El este unul dintre cei care a dus ceapă în Cosmos la cererea căpitanului. Același căpitan care fuma pe modulul spațial. Întreaga sa poveste este aici.

Dacă aveți un pic de noric și de insistență îl puteți vedea pe Alexandru Tomescu în aceste zile cântând la Stradivarius. E luna pe care o dedică anual concertelor Stradivarius în România. Celebra vioară și celebrul violonist ajung în fața noastră într-un gest de reverență al unei comori. Sunt 12 ani de când Alexandru Tomescu face asta și o face cu un succes și o bucurie care sunt uriașe. 

Nu o să vorbim mult despre el astăzi, dar o să zăbovim îndelung asupra acestui miracol care e vioara Stradivarius. Și mai ales asupra legăturii dintre om și ea. L-am întrebat la început pe Alexandru Tomescu dacă e cel mai bun violonist român.

Sigur că dacă ar exista și în domeniul violoniștilor sau al muzicii, în general, un fel de clasament ATP cu puncte după fiecare concert mai câștigi, mai pierzi. Ai greșit ceva, ți se scad puncte. Poate lucrurile ar fi mai simple, adică ierarhiile ar fi cumva mai simple, dar în domeniul ăsta artistic totul este foarte subiectiv pentru că e greu să cuantifici ceva. Mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, m-a emoționat, mi-au dat lacrimile. Cum le faci? Le calculezi la mililitri?

O întreb pe Maria Dragomiroiu dacă simte o responsabilitate că lumea o compară cu Maria Tănase: ”Mie mi-e frică să mă simt așa. Mi se pare prea mult. E prea mult! Nu merit asta. Mă străduiesc! Mă străduiesc să rămână ceva curat, frumos și de lungă durată după mine. M-aș bucura! Aș fi foarte fericită dacă lumea ar simți asta. Este o mare responsabilitate. A fost toată viața mea. Faptul că am fost pusă lângă Maria Tănase... a trebuit să muncesc și să fiu foarte exigentă cu mine. Să realizez că dacă nu sunt foarte exigentă și dacă mă abat de la lucrurile valoroase, nu voi face nimic. Voi alerga după niște bănuți și mă voi pierde, cum se pierd foarte mulți. Se duc după ei și rămân acolo. Valoarea nu e spre bani, este spre suflet. Trebuie să simți că ceea ce rămâne după tine, va rămâne în suflet! Oamenii au nevoie de acesta hrană sufletească, de cântecul popular.”