striblea's podcast

Andreea Raicu este spectaculoasă și întoarce privirile peste tot unde merge. Și cu siguranță știe asta. Dar nu o mai interesează. Nu e vorba doar de obișnuință după mai bine de 20 de ani de când trăiește în ochii lumii practic. Pur și simplu, Andreea și-a reașezat viața. Răsfățată, norocoasă și avută întreaga viață, ea a spus ls un moment dat că nu mai are nevoie de astea.

Drept urmare a făcut ceva straniu în această țară în care televiziunea este o obsesie. A renunțat de tot pentru că nu o mai făce fericită. Arenunțat să mai apară în public, a renunțat cumpărăturile despre care spune că erau amețitoare. Nu a mai avut nevoie și a luat-o pe un alt drum. Singură cu ea însăși. Și apoi a ajuns să recunoască în public câteva lucruri pe care noi le ascundem: nefericire, depresie, o relație conflictuală cu părinții, drumuri care i-au complicat viața.

Nae Caranfil este regizorul meu preferat. Filmele sale sunt o poveste pe care vreau să o văd deîndată. El are harul de a spune cu emoție, precizie și iubire toate lucrurile acelea sensibile care ne înconjoară. 

Am vorbit cu el despre geneza filmelor sale, despre viața sa și mai ales interacțiunea cu tatăl său care se sfia să-l laude, dar plângea în secret când îi vedea filmele.

Știți că marțea sunt trei ceasuri rele și că de asta noi jucăm la Digi FM ”ghinionar”. Cea mai recentă ediție s-a jucat pe accidente bizare, fără urmări deosebite. Și veți afla câteva care vă vor umple de uimire. Încercați povestea cu cele două mașini care au rămas legate una de alta. 

Traian Berbeceanu nu-și arată vârsta. Are 52 de ani, dar arată mai bine ca un bărbat de 45. Nu era o glumă atunci când le-a spus colegilor din Poliție că trebuie să mai meargă și la sală. Are un piept imens de ridicător de greutăți și brațe pe măsură. E tuns cel mai scurt cu putință. Și face o mare economie de cuvinte. Este ca și cum ar controla fără emisie vocală și și-ar lua timp să chibzuiuască fiecare vorbă pe care o spune. E abraziv, contondent, direct și sincer. 

Sun convins că mediul în care a lucrat l-a făcut dur, de piatră. E sigur pe el și pe ce-a muncit, nu are nevoie de vorbe în plus. Nu jignește, nu dă sentințe, dar își știe treaba. Lumea îl consideră un erou. După ce a demantelat mai multe clanuri din România, o înscenrare judiciară l-a adus în temniță. A câștigat procesul la fond, iar procurorii care l-au anchetat au fost condamnați la închisoare. Asta l-a făcut iubit. 

Am vorbit în mijlocul cazului Caracal, imediat după ce și-a lansat cartea Radiografia unei mârșăvii judiciare. 

Nicolai stă între Patrice Evra, fostul mare jucător al Franței și gabonezul Aubameyang de la Arsenal, și el vobitor de franceză. Nicolai vorbește franceza ca pe apă. Ca orice moroșan stat o viață la Paris. Iar cu Evra se știe de când acesta era clientul său într-unul din cele mai mari restaurante pariziene. Amintirile curg, ca și zâmbetele, laoalaltă cu pasiunea lor pentru mâncare. Este exact ce-l definește pe șeful din Maramureș: camaraderia cu vedete de prin toată lumea lângă o masă de o calitate senzațională. Cum a ajuns aici?

Medeea Marinescu mi-a povestit de ce iese în stradă la proteste de mai bine de doi ani. 

M-a scos în stradă furia. Eu am ieșit prima oară de furie acum doi ani, în acel februarie. Atunci când a fost dată Ordonanța 13. Nu știam exact ce înseamnă, dar am citit-o. Am ieșit în stradă fiindcă clocoteam de furie. Avusesem spectacol, chiar „Dineu cu proști”. Am zis: „Ce se întâmplă Doamne, e oare un alt dineu cu proști?”. M-a scos în stradă furia, pentru că nu vreau să mai fim considerați o turmă. Eu nu fac parte din turmă, nu vreau! Nu vreau să fiu luată de proastă. Vreau să te porți cinstit cu mine. Comunismul ne-a luat de proști pentru că am fost proști, pentru că am tăcut, pentru că ne-a fost frică. Acum nu vreau să-mi mai fie frică. Fac exercițiul ăsta și în anumite situații mă trezesc că poate mi-e frică. Prin exercițiul de luciditate pe care trebuie să-l facem fiecare dintre noi. Nu trebuie să ne fie frică!

Omul de mediu Csibi Magor mi-a vorbit îndelung despre ceea ce se întâmplă în Amazon și de ce este important pentru noi. 

Am citit un studiu foarte nou care spune că având în vedere comportamentul copacilor și al pădurii care se schimbă, ciclul de respirație se lungește, ciclul de fotosinteză se scurtează. Asta înseamnă că pădurile din Ecuator încep să devină un emițător de dioxid de carbon. Pădurea Amazoniană e vitală, pentru că în acest moment reține o cantitate semnificativă de dioxid de carbon. Când vorbim de focuri, tăieri sau alte intervenții, acel carbon va fi eliberat, iar acest lucru trebuie să ne îngrijoreze, pentru că și în acest moment avem o problemă semnificativă cu gazele cu efect de seră în atmosfera pământului. Dacă acest lucru se intensifică vom avea probleme și mai mari și se va intensifica acest fenomen.

Am ascultat la Digi FM un caz asemănător cu al Alexandrei, la Brașov. O fată răpită de o grupare de proxeneți, dar care  a avut noroc de o mamă hotărâtă și care s-a bătut pentru ea. Evident, fără sprijinul Poliției. Ascultați mai jos!

Nu știți că aceste femei au un istoric în România. Un mic experiment telefonic la radio ne arată că ele au făcut turul țării în ultimii ani. Cu același scandal și același tip de exprimare ca la Vaslui. Partea cea mai interesantă este că la scurt timp dsupă ce s-a aflat de incident și-l știa o Românie întreagă, ele au fost văzute la Tecuci de o femeie. Ea a raportat la Poliție, dar aceasta nu știa nimic.  

Am stat de vorbă cu cel mai important alpinist român , Horia Colibășanu. El nu urcă ajutându-se de butelii. ”Nu are sens să mergi în Himalaya și să pui o butelie de oxigen pentru că distrugi toată această idee. Pentru mine e și o frumusețe pentru că e lupta cu aerul rarefiat. (Aerul rarefiat) nu e ca și cum îți pune cineva o pungă în cap. E ca și cum ai alerga și respiri, dar nu-ți ajunge oxigenul să mai faci acel efort. Singura diferență e că în loc să alergăm și să gâfâim până ne ies plămânii, noi facem câteodată un pas pe minut. Faci un pas pe minut și gâfâi ca și cum ai alerga aici. Apoi stai un minut să încarci organismul și mușchii, în principal, cu oxigen. După un minut în care ai încărcat, pentru că ai foarte puțin oxigen acolo, mai faci un pas.”