striblea's podcast

Rar să-l mai fi auzit pe Radu vorbind atât de aplicat și atât de dur despre un politician

Originile sunt mai mult macedoneşti. Familia e din satul Coasa, undeva prin Grecia, Larissa. Coasa sau Furca. Numele de familie a fost inițial Cotimani. În perioada în care te înregistrau la schimbul de populație din Cadrilater în partea cealaltă a Dobrogei, la Săcele era mai la repezeală. Au scăpat „s”-ul. Când am jucat în prima piesă, „Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic”, Bibanul m-a trecut pe afiș direct Cotimanis, fără să mă întrebe. Așa îl știa pe bunicul.

Bunicul a venit cu meseria pe care o avea în Cadrilater. Se vorbea puțin despre rude, fiindcă familia a trecut prin pușcărie și decideau să nu vorbească ca să nu spunem la școală. Am avut un unchi, Iancu, prefect de Caliacra. Bunicul era un om foarte priceput, era perceptor de taxe. Când ni s-a luat Cadrilaterul majoritatea am venit în zona asta unde era totul mai calm.

Nu mi-am păstrat rădăcinile. Mai am doar o mătușă, Țuți. Ea are copii, eu la rândul meu copii. În rest, ne-am cam pierdut.

Daniel Dobre este mult mai înalt decât îți dai seama de la televizor. Și mai slab. E luminos, bronzat și foarte deschis. Vorbește cu mine deschis din prima. Și realizezi imediat că nu tânjește după circuit. Are planuri aici și acum. E directorul unui challenger de băieți, de la Iași, o surpriză pentru peisajul local. Și e foarte pozitiv, după cum se spune în sport. Adică este optimist, are treabă și nu se plânge. Vorbim imediat după meciul lui Cori Gauff și al Soranei.

Nu m-am așteptat să iau Emmy. M-am întrebat: pe cine interesează ce se întâmplă cu copiii noștri din România? Era vorba despre copiii cu părinți plecați la muncă în străinătate. A fost o campanie puternică. Am așezat-o în agenda publică în fiecare zi la știrile ProTV, ca să trezim autoritățile la realitate. Ei existau și erau singuri, la propriu. Am întâlnit 4 copii lăsați acasă cu sora de 12 ani. Un an de zile i-a crescut ea, nu știu cum. Mai venea unchiul și le aducea lemne. Nu era nimic reglementat.

Nu cred să fi văzut pe cineva vorbind cu mai multă pasiune despre mâncare ca Joseph Hadad. Vorba colegilor mei, dacă îți vorbea despre o ceapă, simțeai cum îți lasă gura apă. Nu mai zic despre momentele când aduce la un loc mirodeniile. Despre combinațiile de mâncăruri, despre aromele aduse la un loc. Dar mai ales despre energia pe care o transmite peste tot. Joseph trăiește pentru meseria sa. Fiecare moment în care pune mâna pe ustensile este unul de fericire. Unul în care dăruiește și le arată tuturor o parte din el. 

De fapt, meseria sa și pasiunea sa sunt câte un dar pentru noi. Antrenat de mic să lucreze la capacitate maximă, pregătit și școlit în marile bucătării ale lumii, Joseph a ales la un moment dat să deschidă drumuri. S-a mutat în România pentru că aici, nimeni, de zeci de ani, nu mai făcuse ce făcea el. Era primul. Viața l-a încercat din greu, dar salvare a găsit-o tot în ceea ce face. Și cu asta va merge mai departe. Iar pe drumul acesta învățăm împreună ce înseamnă marea bucătărie a lumii.  Și hai să începem de la ceea ce este un minus al nostru. Noi, românii, nu prea ne pricepem la mirodenii. 

Teo îmi povestește despre el și despre cum își gândește show-urile: ”Nu e o poziționare deloc înțeleaptă în România să fii deștept. Am și o bucată în show în care spun că românii sunt poporul care spune: „Bine că ești tu deștept” ca pe un reproş. Noi nu credem că cineva poate să fie. Nu ești, te dai deștept. Tu ești tot prost, dar ai pretenții. Se strânge puțin carnea pe mine când zic: „Ah, am mai pierdut un spectator.” În general în comedie e foarte deștept să vii de jos în sus.

Cabral mi-a povestit despre cum este să crești ca un copil de culoare într-un cartier obișnuit din România. ”Mi-am luat destule șuturi în toată copilăria”

Etnologul Doina Ișfanoni mi-a vorbit de toate obiceiurile cunoscute și mai puțin cunoscute ale Crăciunului în România. De la teori colțurilor până la cozonacul cu mac înmuiat în lapte din Banat.

Busu mi-a povestit istoria unei vieți spectaculoase. O istorie începută la cocserie

Cocseria a fost un moment important în viața mea pentru că am cunoscut oameni senzaționali acolo, niște colegi foarte buni. Oameni de Hunedoara, cum le zic eu, care sunt într- adevăr niște meseriași până la urmă. Eram în biroul inginerului-șef al cocseriei. A venit la un moment dat un maistru. Era bătrân, la vreo 60 de ani. Lucra acolo de vreo 40 de ani. Inginerul-șef l-a întrebat: „Nea Costică, ce facem că nu ne-au venit vapoarele cu cărbune din Argentina?” Nea Costică a zis: „Aolo, n-au venit?! Fii atent cum facem! Punem 17% cărbune din Ucraina, punem 26% cărbune de la ruși, 18% din Valea Jiului și restul din Irlanda de Nord.”. Omul știa pe procente de cărbune trebuie să pună ca să facă cocs. Unii cărbuni au ardere mai puternică, alții sunt caloric altfel. Sunt diferite aceste calități ale cărbunelui. Omul ăsta știa exact câte procente!

Miki Buzărnescu e relaxată în afara arenei. A venit la radio plină de zâmbete. Și deschisă să stăm de vorbă, să povestească. Și are timp și de fotografii căci s-a făcut coadă la vederea ei. E cu totul altă persoană de cât cea de pe teren. Acolo este personificarea ambiției și pare o femeie de fier. Neiertătoare cu ea și mai ales cu adversarii săi. Miki este turnată în metal pentru că viața ei este expresia suferinței sportive. Puțini să fi trecut prin șirul ade accidentări pe care le-a avut și, și mai puțini sunt cei care s-au întors. Despre asta vorbim azi. Despre cum se cobnstruiesc voința și ambiția. 

Mă recuperez deoarece la ultimul meci jucat a trebuit să mă retrag. Eram accidentată și la gleznă și la umăr, iar durerile nu îmi mai dădeau pace. De atunci mă recuperez. E o perioadă grea pentru care aloc mult timp dintr-o zi.

Este foarte frumos ce facem noi. Faptul că avem șansa să mergem în atâtea țări e un privilegiu pentru noi. O facem de la o vârstă fragedă. E cu toate astea și foarte greu. De multe ori nu avem timp să vizităm. Mai ales în capitale, vrem să mergem să vizităm câte ceva, să vedem arhitectura, să cunoaștem istoria țării respective. În fiecare an avem cam aceleași turnee. Dacă mergem în aceleași țări reușim în unul din cinci ani, spre exemplu, să vedem câte ceva.