Timpul prezent

Președintele francez Emmanuel Macron a fost luni la Washington și s-a întîlnit cu președintele american Donald Trump. Premierul britanic Keir Starmer merge joi la Washington ca să discute cu Donald Trump. Care sînt marile mize ale acestor discuții? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

Camil Pârvu: „E o serie de evenimente politice în desfăşurare, poate e hazardat să vorbim categoric de lucruri care sînt în derulare. Dar ne putem da seama că misiunea oricărui lider politic care reprezintă nu doar Franţa, ci şi Europa, este de a recupera un pic din starea deplorabilă în care se află acum relaţiile transatlantice. E o situaţie pe care Macron trebuie s-o gestioneze şi la nivel personal dar şi la nivelul unor dosare foarte grele: dosarul ucrainean, dosarul comercial, dosarele care ţin de o serie întreagă de dispute pe care administraţia Trump se pregăteşte să le deschidă cu Uniunea Europeană, inclusiv cele legate de reglementarea spaţiului digital şi a inteligenţei artificiale.”

Joi premierul britanic Keir Starmer merge la Casa Albă. Care este miza acestei întîlniri?

Camil Pârvu: „Este această serie de întîlniri ale europenilor cu preşedintele Trump. Zilele trecute a fost Macron, joi o să fie Starmer, probabil că vineri se duce chiar Zelenski, pentru a încerca să ţină cumva în viaţă această cooperare transatlantică.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

O prezenţă record s-a înregistrat duminică la alegerile din Germania. 83,5% dintre cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne. Pe primul loc s-a clasat alianţa lui Friedrich Merz, CDU/CSU, cu 28,5%, pe locul al doilea s-a clasat, cu 20,8%, AfD, partidul considerat de extremă dreapta, condus de Alice Weidel, pe locul al treilea SPD-ul lui Olaf Scholz, cu 16,4% şi pe locul al patrulea s-au clasat Verzii, cu 11,6%. A intrat în Parlament şi partidul de stînga Die Linke, votat de 8,8% dintre alegători. Despre rezultatele alegerilor din Germania şi perspectivele pentru formarea coaliţiei de guvernare vorbim cu Luciana Ghica, conf. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

 Luciana Ghica: „Succesul extremei drepte este foarte mult legat de social media, într-adevăr, dar într-un fel este legat şi de politica clasică. Ajunge mai aproape de alegător, în sensul că partidul, chiar dacă prin promovarea de mesaje false, de ură, ajunge mult mai aproape de ce-l frămîntă pe alegător, chiar dacă unele dintre aceste probleme sînt complet inventate. Multe dintre partidele tradiţionale, nu doar în Germania, dar peste tot în Europa, din păcate, au pierdut frecvent baza din care s-au format, au pierdut legătura cu alegătorii. Şi asta şi spun alegătorii la urne: cu ce mă reprezintă pe mine?”

Spre deosebire de Olaf Scholz, Friedrich Merz (probabil viitorul cancelar al Germaniei) a declarat că nu se va opune livrării de rachete Taurus cu rază lungă de acțiune pentru Ucraina. De asemenea, este deschis pentru discuţii despre un proiect european de apărare. Aici se întîlneşte în opinii cu preşedintele francez Emmanuel Macron. Cît contează poziţionarea Germaniei faţă de un asemenea proiect de apărare europeană?

Luciana Ghica: „Contează foarte mult pentru că există o capacitate de producere a armamentului semnificativă în Germania – este unul dintre cei mai mari producători din lume, nu doar din Europa. Şi, teoretic, forţele armate germane sînt printre cele mai importante din Europa. (...) E important să existe acest semnal. Nu ştiu să vă spun ce se va întîmpla, sîntem într-o perioadă extrem de volatilă. Multă vreme am depins pentru chestiuni de securitate de aliatul nostru principal, SUA, care în acest moment nu mai este un aliat pe care ne putem baza, este impredictibil şi, în unele chestiuni, ameninţă să ne fie chiar inamic. Astfel de comportamente vor readuce în prim-plan discuţii despre o armată europeană, despre armament.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Se împlinesc trei ani de la invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina, timp în care Ucraina a rezistat agresiunii datorită ajutorului din partea statelor occidentale. Între timp Donald Trump a revenit la Casa Albă și a anunțat, încă din campania electorală că va face pace în Ucraina. Dar ce fel de pace? Și cu ce costuri pentru Ucraina? Despre războiul din Ucraina, despre planurile lui Trump pentru pace și consecințele viziunii lui pentru Ucraina și Europa vorbim cu istoricul Armand Goșu. 

 Armand Goșu: „Problema e că Putin nu se mulţumeşte, cum ar vrea Trump, cu 20% din teritoriu. Putin nu gîndeşte în termeni de teritoriu, el nu e agent imobiliar, nu construieşte Trump Towers prin Mariupol. Pur şi simplu Putin doreşte să dispară naţiunea ucraineană, să dispară statalitatea ucraineană. Asta nu înţelege Trump, asta nu înţeleg demnitarii americani.”

Oficiali americani și ruși s-au întîlnit la Riad pentru a pregăti negocierile de pace. Fără Ucraina și fără Europa. Ce semnificație are această primă discuție între demnitari americani și ruși?

Armand Goșu: „Poate să fie începutul unei frumoase prietenii. Trump văd că vrea să sugereze dinamica unei fructuoase cooperări între Washington şi Moscova. Prezenţa în sală, în spatele delegaţiei ruse, a unui diplomat expert în Arctica sugerează – şi după aceea a şi dat informaţia – că uite, noi avem multe proiecte, pe business. Dmitriev a ieşit, a dat la presă că americanii au înţeles c-au pierdut enorm. Deci dintr-o dată toate păcatele lui Putin au fost şterse, vinovat de începerea războiului, am aflat o zi sau două mai tîrziu, nu mai era Putin, era chiar Zelenski. Deci pur şi simplu s-a întors cu totul lumea pe dos.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural

Cristina Hermeziu a publicat recent romanul „Nickel”, la editura Cartier. O poveste despre migrația economică, avînd ca fundal o fabrică din Franța unde muncitori francezi și români fac piese pentru industria aeronautică. Povestea este spusă de una dintre românce, o tînără de 30 de ani, care nu și-a terminat studiile la Politehnica din Iași. Aflăm treptat secvențe din povestea ei de viață, din poveștile celorlalți, frînturi de vieți cu dramele și bucuriile lor, cu tragedii și cu speranțe. Ceea ce surprinde de la început este modul de a povesti: fragmentat, sincopat, în propoziții scurte, tăiate cu precizie. Cristina Hermeziu a emigrat ea însăși în 2005 în Franța și spune că a rămas între două lumi. Am stat de vorbă cu ea despre romanul „Nickel” și personajele sale, despre ce înseamnă să trăiești între două lumi, despre dezrădăcinare, dar și despre speranță și solidaritate. 

Cristina Hermeziu: „Ce m-a interesat pe mine, literar vorbind, în această poveste despre o mînă de muncitori francezi și o mînă de muncitori români care sînt împreună într-un spațiu-timp destul de scurt - și-atunci iau naștere niște frecușuri între ei -, a fost ce formă poate lua această interacțiune mărunțită între mentalități diferite, între viziuni diferite asupra vieții, asupra iubirii dar pînă la urmă extrem de apropiate. Și m-am întrebat dacă, atît de diferiți fiind, se poate naște totuși o anumită solidaritate între ei. Dincolo de diferențe și de tensiuni - că despre tensiuni și concurență între oameni este vorba azi -, m-a preocupat dacă există șansa să se nască o solidaritate umană instinctivă.”

Cum ai găsit vocea narativă? Cum ai construit așa, sincopat, din fragmente, din secvențe de viață?

Cristina Hermeziu: „În carte e vorba la un moment dat de un covor care se țese din cordele. Cordelele pe care le făceau bunicile noastre sînt niște fîșii tăiate din pantaloni, din bluze pe care nu le mai purtăm. Fîșiile astea se leagă, se fac gheme și ele devin apoi covoare. Pleci de la o realitate, de la fîșii de realitate dar desenul din covor e cu totul altul. Așa cred că se creează și personajul. Cu care te identifici și care nu ești tu. Eu fac toate gesturile personajului meu, odată cu el, dar pe mine nu mă definesc acele gesturi.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu  

Un produs Radio România Cultural

Care este situaţia copiilor abandonaţi din România? Ce se poate face pentru ei şi pentru copiii care trăiesc în sărăcie extremă riscînd astfel să fie abandonaţi? În ciuda progreselor în ceea ce priveşte dezinstituţionalizarea, integrarea acestor copii în societate şi problemele de acces la învăţămînt şi la sănătate încă mai caută rezolvare. Asociaţia Hope and Homes for Children Romania îşi propune să închidă toate orfelinatele pînă în 2027, să continue construirea caselor de tip familial pentru copiii separaţi de familii precum şi să prevină destrămarea familiilor din cauza sărăciei. Loredana Matache, Head of Fundraising de la Hope and Homes for Children Romania, ne-a povestit cum lucrează asociaţia pentru unii dintre cei mai vulnerabili copii din România. 

La sfîrşitul anilor ʼ90, cînd Hope and Homes for Children şi-a început activitatea în România, erau aproape 100.000 de copii în orfelinate, „acele instituţii de tip vechi de care ne aducem aminte cu groază şi am ajuns la mai puţin de 1.000 de copii care trăiesc azi în instituţii de tip vechi” spune  Loredana Matache. Şi adaugă: „Bineînţeles că de-a lungul timpului condiţiile s-au îmbunătăţit dar noi luptăm ca aceşti copii să ajungă într-un mediu cît mai apropiat de un mediu familial. În ceea ce priveşte cifrele, cele mai recente ne spun că în fiecare zi un copil este abandonat în spital sau maternitate. (...) În majoritatea cazurilor aceşti copii nu ajung în grija statului pentru că nu au părinţi, sărăcia extremă este cea care duce la separarea copilului de familie.”

Hope and Homes for Children a construit 127 de case de tip familial pentru copii. Şi acum o construieşte pe cea de-a 128-a. Acolo se vor muta 11 copii care trăiesc în prezent într-un centru de plasament din Bucureşti.  E vorba despre copii cu dizabilităţi.

Loredana Matache: „Avem alături de noi colegi care ştiu foarte bine ce au de făcut, de la asistenţi sociali pînă la o echipă tehnică care se ocupă de construcţia acestor case, cît şi oameni care donează şi companii care suplimentează necesarul, pentru că, fiind proiecte de infrastructură vorbim de peste 300.000 sau peste 500.000 de euro, în funcţie de proiect.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Oficiali americani și ruși s-au întîlnit marți, la Riad, pentru a pregăti negocierile privind pacea în Ucraina. Iar președintele francez Emmanuel Macron a convocat pentru miercuri, la Paris, un nou summit de urgență după cel de luni, unde se va discuta despre Ucraina și securitatea Europei. Președintele interimar al României, Ilie Bolojan, participă la discuții. Ce s-a întîmplat la prima discuţie SUA-Rusia pe tema Ucraina? Cum se conturează legăturile în domeniul apărării și securității dintre Europa și Statele Unite sub noua administrație Trump? Cum se conturează răspunsul european pe tema securităţii? L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare.

Claudiu Degeratu: „Discutăm de un fel de declin al relaţiei transatlantice, care încă nu s-a soldat cu decizii militare de natură strategică în urma cărora să se schimbe tot peisajul strategic al Europei şi Europa să simtă că are un deficit major de securitate pentru că aliatul militar american începe să se retragă de aici. Nu am ajuns în această fază. Nu o excludem, dar nici nu putem să spunem că deja se întîmplă. Dar un declin al relaţiei transatlantice este evident la nivel politic. Probabil că va fi declinat şi economic, adică vom avea şi efecte economice legate de războiul taxelor, schimburilor comerciale, escaladarea unor politici vamale. Şi, bineînţeles, pentru Europa înseamnă o presiune mare a timpului pentru a-şi genera un model alternativ european care să compenseze o eventuală retragere americană. (...) Europa e în criză de timp, e în criză de soluţii şi e în criză de leadership. Degeaba adunăm aritmetic bugetele apărării tuturor statelor europene, că asta nu ne ajută să apară peste noapte o capacitate militară europeană de nivelul celei a SUA şi care să compenseze o eventuală reorientare americană majoră. Pe de altă parte, din punct de vedere militar, America nu are cum să se apere în Atlantic fără aliaţi în Europa. Marea problemă a unei eventuale retrageri americane semnificative este că SUA vor trebui să-şi amplifice foarte mult capacităţile naţionale de a apăra toată această zonă atlantică. Pe acolo şi Federaţia Rusă şi China încearcă să desfăşoare activităţi militare şi e greu să gîndeşti apărarea coastei Atlanticului american fără NATO şi fără planurile de apărare din Atlantic dezvoltate de NATO.”

Cum vedeţi răspunsul la nivel european?

Claudiu Degeratu: „Răspunsul încearcă să se construiască, pentru moment este în faza de căutări febrile, cu puţine şanse de a apărea o schimbare majoră peste noapte. Pentru că nu avem o viziune europeană, ci mai multe, avem o diversitate de agende naţionale şi acest lucru se răsfrînge asupra eficienţiei unor poziţii europene. Indiferent de cum se coagulează poziţia europeană, Donald Trump nu va fi impresionat. Pentru că nu are nici un fel de apetit să interacţioneze cu organizaţii internaţionale precum UE, ONU. Preferă relaţiile bilaterale. Cum traducem noi poziţia europeană în poziţii bilaterale în dialogul cu America va fi chiar mult mai complicat decît ce se face acum la Paris.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Președintele francez Emmanuel Macron a convocat luni o întîlnire de urgență la Paris cu mai mulţi liderii europeni. Reuniunea a reprezentat o reacție la discuțiile din cadrul Conferinței de Securitate de la München, care au culminat cu declarația trimisului special al lui Donald Trump pentru Ucraina și Rusia privind excluderea Europei de la discuţiile de pace dintre SUA şi Rusia. Ce ar putea face Europa pentru Ucraina în situația în care va fi într-adevăr exclusă de la discuțiile de pace? L-am întrebat pe Marius Ghincea, analist de politică internațională.

Marius Ghincea: „Statele europene nu au nici resursele necesare, nici voinţa politică, nici capabilitatea logistică şi politică de a înlocui ceea ce SUA nu mai sînt dispuse să ofere. În acest moment la nivel european avem probleme semnificative în ceea ce priveşte capacitatea industriei noastre de apărare, încă avem probleme politice semnificative cu privire la finanţarea adiţională a armatelor şi a forţelor noastre militare. Sînt partide politice, precum AfD în Germania, pe care domnul J. D. Vance îl promova, care refuză să susţină o creştere a cheltuielilor militare şi chiar susţine o reducere a cheltuielilor militare – ceea ce vine în totală contradicţie cu poziţia cerută de SUA. Iar legat de prezenţa unor forţe de menţinere a păcii, eu am mari dubii că Federaţia Rusă va putea să accepte vreodată vreun acord sau vreun tratat de pace sau de armistiţiu care să implice mobilizarea unor trupe occidentale pe teritoriul Ucrainei.”

După 1945 am învăţat cu toţii ce înseamă primatul dreptului  internaţional. Şi care sînt principiile ordinii mondiale. Cum poate fi menţinută acestă ordine în condiţiile în care cele două superputeri iau decizii peste capul europenilor?

Marius Ghincea: „Ordinea mondială nu mai există. Sîntem într-o perioadă de tranziţie către ceva nou. Ordinea mondială postbelică, care a început în 1945 în Occident, în jurul instituţiilor internaţionale create cu sprijinul SUA, extinse după 1990, ca urmare a sfîrşitului Războiului Rece şi a colapsului blocului comunist şi către celelalte părţi ale lumii care nu beneficiau de ele, inclusiv România, s-a încheiat. (...) Nu ştim ce va urma, există cîţiva parametri prin care am putea să restabilim o formă de ordine a dreptului internaţional, dar pentru asta avem nevoie înainte de orice de lideri politici care să aibă voinţa să facă asta. Or, în acest moment, la nivel mondial, liderii politici care vor să menţină o ordine a dreptului internaţional sînt mult prea slabi şi reprezintă ţări care nu au capacitatea de a se impune la nivel global. Dovadă că statele europene au trebuit să pună presiune, să se scandalizeze pentru a primi, poate, nu ştim încă, un loc la masa negocierilor cu privire la viitorul războiului ruso-ucrainean.”

Apasă PLAY ca să asculți interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Trimisul special al lui Donald Trump pentru Rusia și Ucraina, Keith Kellogg, a declarat la Conferința de Securitate de la München că Europa va fi consultată, dar nu va lua parte la discuțiile despre încheierea războiului din Ucraina. Aceasta a fost doar una dintre intervențiile intens dezbătute de la evenimentul din capitala bavareză, care s-a desfășurat în perioada 14-16 februarie. Ca reacţie la declaraţia lui Keith Kellogg, preşedintele francez Emmanuel Macron a convocat de urgenţă la Paris o întîlnire între cîţiva lideri europeni pentru a discuta despre securitatea Europei și negocierile de pace care se pregătesc în Arabia Saudită între Rusia și SUA. Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al platformei „Calea Europeană”, a participat ca jurnalist la Conferința de Securitate de la München şi explică principalele idei care se desprind în urma acestui eveniment.

Robert Lupițu: „Securitatea europeană este la o răscruce de drumuri, la un moment de cotitură, asistăm la acele schimbări epocale pe care diverşi analişti şi lideri le invocau încă de acum cîţiva ani, din timpul primei administraţii Trump. Avem astăzi acest summit la Paris, convocat de preşedintele Emmanuel Macron ca reacţie la ce s-a întîmplat la Conferința de Securitate de la München. Acolo am asistat la un duel de declaraţii şi partituri diferite în ceea ce priveşte administraţia lui Donald Trump, la primul său descălecat în Europa după instalarea în funcţie, şi Europa. Totul a început cu discursul lui J. D. Vance, a cărui esenţă cred că a fost că americanii au o viziune diferită asupra democraţiei decît o au europenii.”

Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a vorbit la Conferința de Securitate de la München despre necesitatea construirii unei armate a Europei, a făcut apel la unitate și solidaritate europeană și a fost ferm în privința discuțiilor despre pace: „Nici o decizie privind Ucraina fără Ucraina, nici o decizie privind Europa fără Europa”. E posibilă în acest moment crearea unei armate a Europei?

Robert Lupițu: „Volodimir Zelenski se comportă de facto ca un lider din Consiliul European. Pare că e un membru al Uniunii Europene. Asta trebuie să fie linia politică şi strategică: el să fie sprijinit ca să aibă cît mai multă forţă în discuţii şi negocieri. Mi-a plăcut semantica lui Zelenski: forţe armate ale Europei – care nu înseamnă armată europeană. Există la nivelul UE acele grupuri tactice de luptă instituite prin poltica de securitate şi apărare comună, din ultimele două, trei decenii. Ele nu sînt active neapărat însă se pot construi forţe comune ale Uniunii Europene. Dar care sînt ale statelor membre. Fac o scurtă precizare: forţele NATO care participă într-un teatru de operaţiuni sînt forţe naţionale care merg sub steag NATO. Nu există armata NATO, apropo de semantică. Ce avem în cadrul NATO şi ne avantajează şi este cel mai important este o structură militară agilă, capabilă şi instruită, ceea ce în cazul UE nu avem. Şi dacă avem forţe armate şi putem construi acest lucru, trebuie să vedem ce facem cu liniile de comandă şi să nu dublăm NATO, evident.”

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Un memoir, dar unul special și ingenios construit este volumul lui Andrei Gorzo, „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie” (Polirom). Povestea de familie și mai ales povestea tatălui - personajul principal - se sprijină pe un fundament literar: romanele cu spioni ale lui Graham Greene. Însăși povestea tatălui are trăsăturile unei istorii cu spioni, cu mult mister și cu multe situații neclare, cu zone de umbră rămase neelucidate: Dan Gorzo, medic legist în anii ’80, este trimis la închisoare după ce participă la autopsia unui ștab din vechea orînduire comunistă, iar după 1989 ajunge în proximitatea unor figuri ale puterii (ca Gelu Voican Voiculescu) și a serviciilor de intelligence. Am stat de vorbă cu Andrei Gorzo despre volumul său, despre figura fascinantă a tatălui și privirea care-l recuperează, iubitoare, dar lucidă, o privire care vede imperfecțiunile.

Povestea tatălui se sprijină pe o structură eseistică în care analizezi literatura lui Graham Greene. De ce ai ținut să pui povestea de familie față-n față permanent cu un dublu livresc? De ce nu ai putut să spui doar povestea tatălui și a familiei? 

Andrei Gorzo: „Pentru că e atît de fantasmagorică, de rocambolescă, de bizară încît mi se părea că e aptă să producă ridicări din umeri așa, de una singură. Aveam nevoie s-o pun în contact cu ceva. Eu nu pot să spun cu autoritate povestea tatălui meu pentru că sînt multe lucruri pe care nu le știu sau nu le știu pînă la capăt sau nu știu dacă sînt așa. Și-atunci povestea nu putea fi decît povestea mea, inclusiv a mea copil, adolescent, cum eram cînd se întîmplau lucrurile astea și-a adultului nu cu mult mai luminat, nu cu mult mai puțin ignorant în care m-am transformat. Deci trebuia să fie povestea mea, a formării mele. Și-aici lecturile mele din adolescență din Graham Greene joacă un rol important, cu atît mai mult cu cît la vremea aia mi se părea că au legătură cu taică-meu, cu ce trăiam, cu ce se întîmpla în jurul meu, cu viața noastră cotidiană.”

Privirea cu care te uiți la viața părinților și a familiei tale e o privire lucidă, care încearcă să surprindă mai ales griurile, care nu judecă, nu pune la zid.           

Andrei Gorzo: „Da, asta a fost intenția. O privire care se dorea în același timp lucidă dar nu resentimentară. Nu-mi doream deloc să fie genul de memoir în care autorul își ia de guler părinții. Nu că alți oameni n-ar fi îndreptățiți să o facă. Dar nu așa văd eu lucrurile. Eu mi-am iubit ambii părinți non-stop. Nu m-a încercat niciodată serios gîndul de a-i repudia de tot, oricît de exasperant și chiar înnebunitor mi s-a părut taică-meu în unele perioade ale vieții lui. Voiam să revendic legătura cu el, nu s-o repudiez. Dar în același timp nici prin cap nu-mi trecea să scriu o hagiografie. Nici nu pot să scriu așa ceva și viața lui chiar nu e material de hagiografie, indiferent cu cîtă afecțiune sau tandrețe ai putea s-o privești. Mă interesa într-adevăr o privire în permanență iubitoare dar care vede scamele și imperfecțiunile.” 

Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral!

O emisiune de Adela Greceanu                                                                                                        

Un produs Radio România Cultural  

13 februarie este Ziua Mondială a Radioului care, anul acesta, are ca temă „Radioul și schimbările climatice”. Cu siguranță vă amintiți temperaturile record de vara trecută, urmate de furtuni și ploi care au provocat inundații devastatoare în numeroase zone din Europa Centrală și de Est, inclusiv în România. Despre încălzirea climatică – o temă fierbinte, la propriul și la figurat – vorbim cu activista de mediu Ana-Maria Pălăduș, vicepreședinta asociației REPER21.

Ceea ce se întîmplă acum e un fenomen reversibil sau rămînem cu aceste efecte, vom avea în continuare veri cu temperaturi foarte ridicate pentru perioade lungi, furtuni și precipitații în cantități enorme? 

Ana-Maria Pălăduș: „Evoluţiile climatice sînt destul de ireversibile. Gazele cu efect de seră – dioxidul de carbon, metanul – odată emise, rămîn destul de mult în atmosferă. Mai ales dioxidul de carbon are o durată de viaţă de peste 100 de ani. Şi dioxidul de carbon are ponderea cea mai mare în rîndul gazelor cu efect de seră. Metanul, deşi este mult mai puternic, rezistă 20-30 de ani. Dar noi avem foarte mult dioxid de carbon, astfel încît, şi dacă de mîine nu mai emitem nici o moleculă, o să trăim efectul a ceea ce am emis în ultimii ani. Aşa că probabil în următoarele decenii, chiar dacă de mîine devenim extrem de virtuoşi, o să trăim cel puţin cum trăim acum, cu aceste efecte, poate puţin mai dure. Cum spunea un coleg de-al meu, în 2024 am trăit cea mai răcoroasă vară din cele ce vor urma.”

Ce putem face noi, oamenii simpli, pentru a diminua efectele schimbărilor climatice? 

Ana-Maria Pălăduș: „Sînt cîteva măsuri care, la nivel de amprentă, de gaze cu efect de seră, joacă un rol foarte important: dacă ne propunem ca, din cîteva mese pe săptămînă, să avem două, trei fără carne roşie e foarte bine, dacă ne propunem mai mult mers pe jos şi mai puţină maşină, o excursie în ţară şi nu să bifăm nu ştiu cîte ţări, mai ales pentru două, trei zile, cum se face, deja sînt nişte măsuri de o foarte mare amploare la nivel de impact. Apoi cred că trebuie să e reînvăţăm să fim fericiţi altfel. Să punem mai puţin preţ pe lucrurile materiale – ce marcă am la maşină, ce haine sînt pe mine, cîte haine am, cu cît am umplut coşul – şi mai mult pe partea de relaţii, de timp petrecut cu familia, cu apropiaţii, cu prietenii, cu timp de calitate în natură. Sînt foarte multe studii care arată că, de la un punct încolo – şi e un punct destul de jos, nu trebuie să cîştigăm enorm, de la un punct de unde ne acoperim nişte nevoi de bază – calitatea vieţii nu mai are de-a face cu cît cîştigăm sau cu cît este PIB-ul unei ţări, ci cu calitatea relaţiilor pe care le avem între noi şi pe care le avem cu mediul natural – cît de mult stăm într-o pădure, într-un parc.”

Apasă PLAY ca să asculți interviul integral! 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural