Economia reală

La începutul acestei săptămâni, guvernatorul Băncii Franței a transmis președintelui Republicii și celor doi președinți ai camerelor Parlamentului o scrisoare în care descrie starea economiei franceze. Scrisoarea are 74 de pagini, deci este destul de cuprinzătoare, și încearcă să ofere câteva răspunsuri la întrebarea din start și anume: care este starea economiei franceze în fața unei lumi noi, în schimbare și plină de incertitudini?

Publicația franceză „La Tribune” a făcut o selecție a indicatorilor economici prezentați în analiza lui François Villeroy de Galhau și trebuie să remarcăm că o parte dintre ei sunt relevanți și pentru economia românească. În sensul că unii dintre indicatorii economiei franceze ne arată unde se află sau unde s-ar putea afla economia românească în următorii ani. De multe ori, cifrele nu arată prea bine.

Așadar, Franța are cheltuieli bugetare mari. Anul trecut, cheltuielile publice au ajuns la 272 miliarde de euro, mai mult decât media statelor din zona euro.

Procentual, cheltuielile bugetare au fost de 57% din PIB, ceea ce înseamnă mult peste media zonei euro care este de 48%. Nivelul cheltuielilor publice a rămas constant, ca procent din PIB, față de anul 2010. De asemenea, Franța este pe poziția a doua la nivel european, după Finlanda, cu 57% din PIB, urmată de Germania cu cheltuieli de numai 48% din PIB. În ultimii ani, România a crescut constant cheltuielile bugetare, fără ca veniturile să poată să țină pasul.

Pensiile costă mult bugetul. În Franța, cheltuielile bugetare cu fondul de pensii sunt de 14,8% din PIB, spre deosebire de media zonei euro unde acest tip de cheltuieli este de numai 12,5%. În context, guvernatorul Băncii Franței scrie: „până nu se va stabiliza volumul cheltuielilor publice, trebuie să încetăm să mai visăm la reduceri de impozite”.

Datorie publică foarte mare. Franța are una dintre cele mai mari rate ale datoriei publice dintre statele din zona euro. Doar Grecia este la o rată mai mare, 146% din PIB, urmată de Italia, 137%, și apoi Franța cu 115% din PIB. Datoria publică a crescut vertiginos în ultimii ani. De exemplu, în anul 2010, datoria publică franceză era de 85% din PIB. În 15 ani, a crescut cu 30 de puncte procentuale, în timp ce media zonei euro a rămas relativ constantă fiind de 87% din PIB, în anul 2025.

Cauza exploziei datoriei publice au fost deficitele bugetare care s-au perpetuat an după an. Din acest punct de vedere, situația Franței seamănă cu cea a României.

Creștere economică anemică. În perioada 2010-2025, Franța a înregistrat o creștere economică medie anuală de 1,1%, apropiată de cea a zonei euro, 1,2%. Dar, în comparație cu Statele Unite, care ating o medie anuală de 2,3%, creșterea europeană este mult mai redusă. Dacă se ia în calcul PIB pe cap de locuitor, diferența față de zona euro este și mai mare, 0,7% contra 1%.

Din acest punct de vedere, economia românească a primit un avertisment serios. După ce ani de zile, ritmul de creștere era cel mai înalt din Uniunea Europeană, în ultima perioadă, avansul PIB a încetinit văzând cu ochii.

Francezii sunt economi. Rata de economisire în gospodăriile franceze a crescut la 18%, față de 15%, atât cât se înregistra înainte de criza pandemică. De altfel, media zonei euro este de 15%. Majoritatea indicatorilor macroeconomici depășesc cadrul european. La fel stau lucrurile și în cazul României, iar morala este că fără o echilibrare a finanțelor publice, situația României se va înrăutăți.

În actuala criză politică a apărut de mai multe ori ideea construirii unui guvern în jurul unui premier tehnocrat. În România, nu este evocată prima oară tema unui premier tehnocrat. Ba chiar, au fost ani în care premierul tehnocrat era văzut ca o soluție reală pentru guvernare. Era o perioadă în care se vehicula ideea că un premier tehnocrat ar fi adus profesionalism într-un mediu politic tot mai dezbinat și conflictual.

O altă marotă de tip premier tehnocrat a umblat prin economie și s-a numit privatizarea managementului companiilor de stat. Metoda era văzută ca o soluție pentru creșterea performanțelor companiilor de stat și pentru reducerea influențelor politice. După câțiva ani, ideea privatizării managementului companiilor de stat a fost înlocuită cu o serie de principii profesioniste numite guvernanță corporativă.

S-a creat și o legislație specifică, s-a aplicat, dar rezultatele nu au fost spectaculoase, în sensul că firmele de stat au rămas la fel de legate de zona politică, iar rezultatele economice nu au fost pe măsura așteptărilor.

Să ne întoarcem la ideea de premier tehnocrat. Efectiv, România a avut doi premieri tehnocrați pe durate scurte de timp: Theodor Stolojan în perioada octombrie 1991-noiembrie 1992 și Dacian Cioloș, în anul 2016.

Ambele exemple sunt sugestive. Theodor Stolojan a fost numit premier după ce Petre Roman fusese debarcat printr-o mineriadă cu acceptul președintelui României, Ion Iliescu. În mandatul de premier, Theodor Stolojan a încercat să gestioneze situația complicată în care se aflau finanțele țării și să organizeze alegeri libere. Astfel, Stolojan a luat o măsură controversată, dar necesară, respectiv a „naționalizat” valuta. Mai exact tranzacțiile din valută în lei ale companiilor se făceau la un curs fixat, defavorabil firmelor. Măsura a fost considerată necesară, pentru că rezerva valutară a Băncii Naționale era la acel moment practic zero.

Al doilea premier de tip tehnocrat a fost Dacian Cioloș care a format chiar un guvern tehnocrat, cu o excepție.

Citeste siCioloș: Dragi români, nu mai votați gogoși, bere și mici! Ciolacu spune prostii

Guvernul Cioloș s-a instalat după demisia lui Victor Ponta și s-a aflat la guvernare în perioada noiembrie 2015-ianuarie 2017. Situația guvernului Cioloș a fost ingrată, pentru că teoretic a avut susținerea parlamentară inclusiv a PSD, dar practic orice inițiativă reformistă a fost respinsă.

Mai mult, guvernul Cioloș a fost „pus la zid” în mod constant, a fost etichetat de politicienii PSD ca „guvernul zero”, în mod nemeritat și propagandistic. Miniștrii guvernului Cioloș au fost atacați pe motiv că sunt exagerat de pro-europeni și lipsiți de competență.

Din opoziție, PSD a putut să manevreze politic așa cum a vrut, chiar dacă guvernul Cioloș și-a respectat promisiunea de a nu schimba măsurile de relaxare fiscală promovate de fostul guvern, la care a adăugat o serie de hotărâri de simplificare a birocrației.

Așadar, cele două scurte guvernări tehnocrate nu s-au terminat prea bine pentru cei implicați. Teoretic, premierul și guvernul tehnocrat erau susținuți în Parlament, practic, partidele politice, în special PSD, făceau tot ce puteau pentru ca tehnocrații să eșueze. De fiecare dată, un premier tehnocrat a fost „lăsat din brațe” de politicieni atunci când a luat o decizie nepopulară.

Economia românească se află încă într-un moment complicat. Reformele trebuie continuate, iar reducerea deficitului bugetar este absolut necesară. În acest context, un premier tehnocrat cu un eventual guvern cu același specific ar fi „carne de tun” pentru PSD și AUR. De aceea, un premier tehnocrat este ca un fel de „fantomă salvatoare”, dar care nu face decât să îi „bântuie” periodic pe politicieni.

Sunt mai multe lucruri de clarificat în ceea ce privește creșterea salariilor la compania cu capital majoritar de stat, Romgaz. În primul rând, trebuie spus că nu guvernul a decis creșterea salariilor, ci doar a fost de acord cu propunerea administratorilor companiei.

De altfel, legislația adoptată anul trecut referitoare la măsurile de reducere a deficitului bugetar, prevede o serie de restricții privind creșterea salariilor la companiile de stat. Astfel, este importantă condiția ca nivelul creșterilor cheltuielilor salariale să fie egal cel mult cu indicele mediu de creștere a prețurilor prognozat pentru anul 2026. Din acest punct de vedere, creșterea salariilor la Romgaz respectă regula stabilită prin legislație.

În al doilea rând, nu trebuie făcută o confuzie între „înghețarea” cheltuielilor salariale plătite din fonduri publice și cele din companiile de stat. Deficitul bugetar se reduce prin ținerea sub control a cheltuielilor salariale ale aparatului bugetar, companiile de stat trebuie să aibă independența lor în luarea deciziilor.

Vorbim despre companiile de stat care produc profit și care ajung la performanțe comparabile cu cele ale firmelor private. Am pledat de nenumărate ori pentru companii de stat performante, care să contribuie la dezvoltarea economiei prin locuri de muncă, obținerea de profit și prin respectarea disciplinei financiare. În condițiile în care companiile de stat reușesc să atingă performanțe egale cu cele ale firmelor private sau chiar ale companiilor europene din aceeași industrie, este logic să existe un nivel apropiat de salarizare.

Desigur, știm că în companiile de stat, la fel ca în instituțiile publice, este o supraîncărcare a schemei de personal și că nu se respectă în totalitate criteriile de performanță. De asemenea, influența politică este în continuare prezentă, sub diverse forme. Dar, din acest punct de vedere, este obligația managementului companiei să reducă numărul celor angajați pe alte criterii decât cele profesionale.

Mai direct spus, companiile de stat care nu produc pierderi, nu au datorii la bugetul de stat, nu primesc subvenții, care au o cifră de afaceri pe măsura industriei în care activează și un profit semnificativ ar trebui să aibă o anvelopă salarială la nivelul companiilor concurente și creșteri salariale raportate la inflație. Romgaz este în această situație.

La sfârșitul săptămânii trecute, guvernul a publicat o analiză detaliată a companiilor de stat. În sinteză, rezultatele sunt următoarele: din 1.107 companii de stat care au raportat, în anul 2024, rezultate financiare complete, 904 firme se autofinanțau, fără să aibă nevoie de subvenții de la bugetul de stat sau de la bugetul local și 203 primeau bani publici.

Analiza Băncii Mondiale arată că în materie de cheltuieli salariale cele 203 firme subvenționate au aproximativ aceleași cheltuieli salariale totale cu cele 904 companii care nu beneficiază de subvenții de la stat. Trebuie spus, însă, că din cele 904 companii care se autofinanțează, 223 au înregistrat pierderi în anul 2024.

Este loc de îmbunătățiri ale performanțelor companiilor de stat. Ceea ce s-a spus de nenumărate ori în ultimii ani este valabil și anume că în multe cazuri influențele politice parazitează firmele de stat. Dar analiza guvernelor trebuie să fie direcționată de la caz la caz între companiile care primesc subvenții, cele care înregistrează pierderi și cele care fac profit.

Raportul Băncii Mondiale arată că Romgaz este a doua cea mai profitabilă companie de stat, după Hidroelectrica. Totodată, firma are în față proiecte majore, respectiv, Neptun Deep, finalizarea centralei de la Iernut (județul Mureș), preluarea Azomureș și extinderea ca furnizor de gaze naturale pentru consumatorii casnici. Pentru aceste proiecte este nevoie de angajați motivați și bine pregătiți profesional.

Se întâmplă ca o schimbare în zona politică să aducă în rândul cetățenilor speranța că lucrurile se vor îmbunătăți și pentru ei. Probabil că este cazul și în ceea ce privește schimbarea guvernului decisă prin votarea moțiunii de cenzură în Parlament.

Numai că unele lucruri din economie rămân neschimbate. De exemplu, nevoia de finanțare pentru acest an este de aproximativ 264 miliarde de lei, o sumă imensă. În plus, evoluția dobânzilor la împrumuturile statului român nu este deloc favorabilă, ceea ce înseamnă că nivelul costului de împrumut va crește.

De altfel, Trezoreria statului paria pe reducerea dobânzilor la începutul anului mizând pe efectele reducerii deficitului bugetar de anul trecut. A fost un calcul care a ieșit: la sfârșitul lunii februarie a.c., randamentul titlurilor de stat în lei pe 10 ani ajunsese la 6,25%, un nivel redus pentru România. Numai că din motive externe (războiul din Orientul Mijlociu) sau din cauze interne (criza politică) dobânzile la împrumuturile statului au crescut vertiginos la 7,40%. În ultimele două zile, randamentul a mai scăzut până sub granița de 7%, dar în continuare cotația este volatilă și poate produce surprize plăcute sau negative.

Un lucru bun poate fi că Ministerul Finanțelor a împrumutat deja aproape o treime din necesarul total de finanțare în primul trimestru al anului, adică aproximativ 85 miliarde de lei. Este posibil ca Ministerul Finanțelor să fi fost criticat pentru ritmul de împrumuturi de la începutul anului. Dar, parcă Trezoreria ar fi anticipat ce avea să urmeze și acum graba împrumuturilor este binevenită. O mare parte dintre împrumuturile statului au fost făcute în primele două luni ale anului, la dobânzi mai mici decât cele de astăzi.

Cu toate acestea, plățile statului în contul dobânzilor vor ajunge anul acesta la valoarea nominală de 60 miliarde de lei. Este foarte mult dacă ne gândim că România trebuie să reducă anul deficitul bugetar la 6,2% din PIB.

Deci, ne place sau nu, orice guvern se va instala la Palatul Victoria va trebui să asigure o finanțare de 264 miliarde de lei din care se scad sumele deja atrase (85 miliarde de lei) și rămân totuși de împrumutat 179 miliarde de lei. Aceste sume nu se pot schimba, pentru că ele nu depind de un guvern sau altul, ci reprezintă nevoia de finanțare pentru ca statul român să funcționeze.

Nu se schimbă nici nevoia de reducere a deficitului bugetar. România s-a angajat să scadă anul acesta deficitul bugetar la 6,2% din PIB, nivel la care este construit și bugetul de stat.

Unele partide și unii politicieni au început deja să promită relansarea economiei, creșteri de pensii și salarii, investiții prin programul Anghel Saligny sau chiar au idei de reducere substanțială a TVA. Desigur, viitorul guvern poate să ignore traiectoria asumată de România de reducere a deficitului și ar putea să crească din nou deficitul, la fel ca în anul 2024. Doar că orice guvern care va face acest lucru riscă intrarea României în incapacitate de plată.

Agențiile de rating ar putea reacționa în cazul nerespectării reducerii deficitului și să trimită România în junk. La fel, Comisia Europeană ar putea institui sancțiuni legate de procedura de deficit excesiv, respectiv o blocare a fondurilor europene. Deci, nevoia de consolidare bugetară nu se schimbă în funcție de un guvern sau altul.

De asemenea, nivelul datoriei publice va depăși anul acesta cota de alarmă de 60%, indiferent de numele premierului și de componența guvernului. În concluzie, nu poți lua dreptul la speranță al oamenilor. Dar, în același timp, cetățenii au obligația să judece realist situația economică și bugetară.

Doi investitori străini vor să preia Șantierul Naval Mangalia, aflat în faliment. Dar, în zona politică există deja un accentuat curent de naționalism economic. Vor fi acceptate cele două companii care vor să investească în șantierul din Mangalia?

Într-un climat politic anti-privatizare, la începutul acestei săptămâni, a apărut o ofertă surpriză. Un argument esențial al demiterii guvernului, inclus în moțiunea de cenzură votată în Parlament, a fost acela al vânzării unor companii strategice.

Guvernul Bolojan a fost acuzat că dorește vânzarea unor pachete de acțiuni la o serie de companii de stat, inclusiv printr-o metodă numită de vânzare accelerată. De altfel, în ultima perioadă se manifestă un adevărat curent politic „patriotic”: politicieni de la PSD și AUR au criticat dur ideea de vânzare de participații la companiile de stat. Nu mai este vorba despre refuzul privatizării, ci chiar despre respingerea vânzării unor pachete minoritare de acțiuni care ar permite totuși ca statul să păstreze controlul în companii.

Dintr-odată există un curent transpartinic care refuză orice listare la Bursă a unei companii de stat sau suplimentarea pachetului de acțiuni în cazul unor firme deja cotate la Bursa de Valori București. Acest mod de gândire este întărit de faptul că un grup de parlamentari PSD, susținut la vot de AUR, a inițiat un proiect de lege care a fost votat în Senatul României și prin care se interzice vânzarea de acțiuni la companiile de stat care au profit. Legea urmează să meargă la Camera Deputaților pentru a fi votată.

Viziunea anti-privatizare este însoțită de o altă marotă și anume aceea a companiilor strategice. Orice companie mică sau mare, cu pierderi sau cu datorii, indiferent de domeniu, este etichetată ca strategică.

Astfel, se ajunge ca în moțiunea de cenzură Loteria Română, Poșta Română, CEC Bank sau Tarom să fie considerate fără niciun argument solid ca fiind strategice. De altfel, pe motiv că sunt strategice multe companii de stat pot primi subvenții nelimitate, pot înregistra pierderi sau pot acumula datorii imense fără să fie deranjate cu vreun proces de restructurare sau privatizare.

În acest context, la începutul acestei săptămâni, companiile Rheinmetall și MSC au anunțat printr-un comunicat că sunt interesate să preia Șantierul Naval Mangalia. Anunțul vine într-un moment în care Rheinmetall și compania din Mangalia sunt în centrul atenției publice, din motive diferite.

Pe de o parte, compania germană Rheinmetall este acuzată ca fiind principala beneficiară a programului european SAFE derulat de România. Pe de altă parte, Șantierul Naval Mangalia este deja în faliment. Povestea acestui șantier este veche: a schimbat mai mulți proprietari, iar acum se pune problema preluării companiei de către stat. De asemenea, aproape 2.000 de angajați ar trebui să fie concediați în această vară, conform documentelor înaintate de compania Damen, actualul proprietar, către instituțiile competente din județ. De fapt, dificultățile financiare au apărut la Șantierul Naval Mangalia de fiecare dată când compania a rămas fără obiectul muncii.

Acum, există comenzi. Prin programul SAFE, România vrea să cumpere de la Rheinmetall patru nave, pe care compania germană își propune să le construiască la Mangalia. Drept urmare, Rheinmetall și-a făcut un calcul simplu și anume este eficient să cumpere și să investească în Șantierul Naval Mangalia, aflat în faliment, să găsească un partener, compania elvețiană MSC, și să construiască în România atât nave militare, cât și civile.

Vom vedea, în curând, ce va face următorul guvern care va avea probabil o fibră dezvoltată de naționalism economic. Adică, va lăsa Șantierul Naval Mangalia să falimenteze și să concedieze angajații? Sau își va călca pe mândria națională și va accepta salvarea companiei prin preluarea ei de către doi investitori străini? Este un caz important în care realitatea economiei se lovește de discursul populist. Să vedem ce va alege viitorul guvern.

Pe la jumătatea lunii aprilie a.c., un amic s-a hotărât să își vândă mașina. Vroia de mult să o schimbe și nu a stat prea mult pe gânduri când a găsit un cumpărător care i-a plătit 10.000 euro. Bineînțeles, în lei. Cursul de schimb la care s-a făcut tranzacția a fost cel oficial de 5,09 lei pentru un euro, adică amicul a încasat 50.900 de lei. Intenția era să își cumpere o altă mașină, dar cu aceeași bani. Norocul i-a surâs ieri, când a găsit o mașină care i-a plăcut, tot cu 10.000 euro, doar că pentru a o achita a trebuit să mai pună niște bani, adică 1.200 de lei. Cei 10.000 de euro au însemnat ieri, 52.100 lei, la un curs de schimb de 5,21 lei.

Ce s-a întâmplat în două săptămâni? A apărut criza politică și leul s-a devalorizat. Este doar un exemplu care poate părea minor. Doar că amicul meu nu a fost deloc mulțumit că a trebuit să completeze cei 10.000 de euro cu încă 1.200 de lei.

Dincolo de evoluția cursului de schimb leu-euro, criza politică declanșată la jumătatea lunii aprilie a.c. a avut efecte mai complicate. Concret, România a ajuns foarte rapid să aibă cele mai mari costuri de împrumut din regiune. Titlurile de stat la termen de 10 ani, care reprezintă indicatorul de referință pentru percepția investitorilor, în special a celor străini, au ajuns la un randament de 7,40%.

La sfârșitul lunii februarie a.c., atunci când nu se punea problema declanșării unei crize politice, randamentul titlurilor de stat la 10 ani era de 6,40%. Cu alte cuvinte, într-o lună de zile dobânda a crescut cu 1%. Strategia de administrare a datoriei publice publicată de Ministerul Finanțelor la sfârșitul anului trecut arată că o creștere a randamentului cu un punct procentual conduce la creșterea plăților anuale în contul datoriei în moneda națională cu 4,7 miliarde de lei și cu cinci miliarde de lei pentru datoria în valută. În total, este vorba despre aproximativ 10 miliarde de lei.

Să facem o comparație: în 12 aprilie a.c., randamentul titlurilor de stat românești era egal cu cel al Ungariei, respectiv 6,75%. Ce s-a întâmplat în două săptămâni? Alegerile parlamentare din Ungaria au dus la scăderea randamentului până la 6,02%, în timp ce criza politică din România a urcat costurile de împrumut până la 7,40%.

De altfel, România are cele mai ridicate randamente la titlurile de stat la 10 ani. Cehia era ieri la 4,90% , Polonia la 5,83%, Slovacia, care face parte din zona euro, la 3,75%.

În fine, Grecia, care a cunoscut criza majoră din anii 2008-2012, care și-a echilibrat bugetul de stat, dar are în continuare o datorie publică de 145% din PIB, Grecia care a rămas în zona euro, se împrumută astăzi la un cost de 3,84%, aproape la jumătate față de România.

Să adăugăm că doar în luna aprilie a.c. rezerva valutară a BNR a scăzut cu două miliarde de euro, în condițiile în care criza politică și implicit dinamica pieței valutare s-au întins pe numai două săptămâni. Rezerva valutară a BNR va fi pusă, în continuare, sub presiune până când se va găsi o soluție politică stabilă de guvernare.

Surpriza pozitivă, neașteptată, a fost evoluția de ieri de la Bursa de Valori București, respectiv după un început de zi în scădere a urmat o revenire pe plus. Desigur, pot fi formulate multe explicații pentru creșterea indicilor bursieri de ieri, dar poate cea mai valabilă este aceea că investitorii au găsit momentul să cumpere acțiuni la un preț redus, după scăderile din ultimele zile.

Indiferent de ziua de ieri de la Bursa de valori, incertitudinile din politică și economie rămân la un nivel înalt. De aceea, evoluțiile pe piața valutară, pe piața de capital sau pe piața financiară vor fi imprevizibile. În aceste condiții, economia reală trebuie să se pregătească de zile, săptămâni sau luni complicate.

Doi economiști francezi au creat un indicator care măsoară cheltuielile pe care le face fiecare angajat în contul contribuțiilor pentru actualii pensionari. Cei doi economiști nu pun la îndoială principiul solidarității intergeneraționale, conform căruia salariații de azi plătesc pentru pensionarii actuali, ci doar fac un calcul care arată câte zile pe an lucrează angajații pentru a finanța pensiile și asistența medicală ale pensionarilor.

Desigur, în funcție de nivelul contribuțiilor și de salariu, numărul de zile diferă de la un angajat la altul sau de la o țară la alta. Este cunoscută deja „ziua libertății fiscale” care corespunde datei la care un angajat cu un venit mediu încetează, teoretic, să mai plătească impozitele și contribuțiile sociale și începe să lucreze pentru el.

Cei doi economiști francezi, Maxime Sbaihi și Erwann Tison, au creat indicatorul pe care l-au numit „ziua libertății activelor” care corespunde cu momentul în care un angajat încetează să mai lucreze pentru pensionari.

Calculele arată că în Franța ziua de 4 mai a fost cea în care angajații au început să lucreze pentru ei, adică au plătit contribuțiile anuale pentru sistemul de pensii. Este vorba despre 85 de zile lucrătoare, iar economistul francez a explicat că numărul de zile a tot crescut în ultimele decenii.

Astfel, în anul 1970, ziua libertății activelor a fost în data de 26 februarie, în anul 2000 data a fost pe 17 aprilie. După cum se poate vedea zilele sunt tot mai multe, ceea ce arată că un angajat muncește mai mult pentru asistența socială și banii actualilor pensionari decât în urmă cu 50 de ani. Maxime Sbaihi arată că în decurs de 50 de ani, un angajat care câștigă salariul mediu lunar de 2.200 de euro plătește echivalentul a două luni pe an solidaritatea intergenerațională.

Pentru a face acest calcul cei doi economiști au adunat contribuțiile la sistemul de pensii plus partea din costurile cu asistența medicală. Astfel, calculul arată că unui angajat francez i se reține lunar 37% din salariul brut.

Economiștii precizează că abordarea lor și implicit calculul sunt prudente. În realitate data de 4 mai este mai târziu în an, dar cei doi economiști au avut un calcul conservator.

Indicatorul va fi actualizat anual. De fapt, măsoară gradul de solidaritate intergenerațională reflectat în salariu arătând pe înțelesul publicului un fenomen care altfel este dificil de perceput și destul de abstract pentru un salariat. „Fluturașii” de salariu sunt citiți de majoritatea angajaților, dar puțini oameni înțeleg importanța efortului de solidaritate intergenerațională. Bineînțeles, că trebuie înțeleasă și perspectiva, în sensul că actualii lucrători vor fi susținuți la rândul lor atunci când se vor retrage din activitate de cei care vor munci peste un deceniu sau două. De fapt, indicatorul creat de cei doi economiști francezi face tangibil costul pensiilor pentru populația activă.

Calculul a fost realizat și pentru alte state. Astfel, ziua libertății activelor este în Italia pe 15 mai, mai mult decât în Franța; în Irlanda - 2 martie, în Germania - 28 martie, în Marea Britanie – 16 aprilie, iar în Spania – 22 aprilie.

Cei doi economiști trec însă și la pasul următor, adică pun sub semnul întrebării funcționarea actualului sistem de pensii de stat. Respectiv, se întreabă în ce măsură costurile atât de mari cu pensiile publice afectează veniturile angajaților. La fel de adevărat este că în ultimii 50 de ani situația pensionarilor s-a schimbat radical.

Astăzi, în Franța sunt 18 milioane de pensionari care au o durată de viață la pensie de 20 de ani, în timp ce în anii 70 erau doar cinci milioane de pensionari. Concluzia este că ziua libertății activelor ar trebui să fie un indicator la fel de important pentru economie precum PIB-ul, deficitul sau excedentul.

La sfârșitul săptămânii trecute, cursul de schimb leu-euro a fost „neliniștit”. Rata de schimb a ajuns la 5,14 lei pentru un euro, cu un vârf de 5,20 pe piața interbancară, ceea ce înseamnă o creștere cu aproape 1%. Cursul de schimb nu se mișcă degeaba, mai ales după o lungă perioadă în care rata de schimb a fost extrem de stabilă, în ciuda numeroaselor deficite din economie. Să remarcăm că o mișcare rapidă a cursului a avut loc în luna mai 2025, în momentul în care George Simion, liderul AUR a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale și premierul de atunci și-a dat demisia.

Cu alte cuvinte, cursul de schimb a fost mai sensibil la evoluțiile din sfera politică decât la cele din economie. De altfel, Banca Națională a cheltuit în mai 2025, pentru a calma piața, aproximativ șase miliarde de euro din rezerva valutară.

Este ironic că unii deputați PSD sau AUR afirmă că devalorizarea leului de săptămâna trecută este cauzată de premierul Bolojan. La fel s-a întâmplat și anul trecut când George Simion îl găsea vinovat pe Nicușor Dan pentru evoluția rapidă a cursului de schimb.

Realitatea pieței este că unii investitori au vândut lei și au cumpărat euro. Aceasta este explicația simplă a creșterii valorii euro în raport de leu. Care este motivul pentru care unii investitori au schimbat leii în euro este, după cum se poate vedea, interpretabil.

Situația poate deveni mult mai complicată. Profesorul de economie Christian Năsulea a explicat că marii investitori în moneda românească în depozite bancare, în titluri de stat sau în obligațiuni de stat au beneficiat în ultimii patru ani de stabilitatea cursului de schimb. Adică, au putut să schimbe euro în lei, să depoziteze leii în bănci sau instrumente financiare și după o perioadă, un an sau mai mult, să transforme din nou leii în euro. Datorită stabilității cursului de schimb, aceste tranzacții erau foarte profitabile.

Acum, situația pieței valutare s-a schimbat, în sensul că euro crește. Profesorul Năsulea a explicat că în cazul unei devalorizări cu 10%, adică la un curs de schimb de aproximativ 5,6 lei pentru un euro, mulți investitori vor vinde lei și vor cumpăra euro.

De asemenea, există riscul ca unii investitori să se grăbească, adică să nu aștepte o devalorizare cu 10%, ci să ia decizia de a renunța la moneda românească și respectiv la instrumentele financiare în lei mai repede, de exemplu, la un curs de 5,2 sau 5,3 lei pentru un euro. Astăzi și mâine vom vedea în ce măsură „avalanșa” ieșirii investitorilor s-a pornit și cât de mare este „bulgărul”. Desigur, sunt câteva metode prin care se poate descuraja ieșirea banilor din România. Fie o intervenție pe piață a băncii centrale care nu poate fi decât limitată ca timp și gestionată în materie de costuri, fie o clarificare a situației în zona politică și o revenire a încrederii în evoluția economiei românești. BNR poate reduce și lichiditatea în lei de pe piață, ceea ce ar însemna o creștere a dobânzilor sau Ministerul Finanțelor poate folosi rezerva în euro pe care o are.

Scenariul cel mai sumbru este cel al ieșirii unor sume importante de bani, în euro, din România. Situația ar putea deveni asemănătoare cu cea din anul 2009, atunci când BNR a convenit cu băncile comerciale așa-numitul Acord de la Viena prin care băncile străine prezente pe piața locală s-au angajat că vor păstra expunerea pe România, mai ales că toate băncile cu capital străin aveau la acel moment linii de credite mari de la băncile-mamă. Angajamentul băncilor a venit la pachet cu un împrumut de la Fondul Monetar Internațional și Comisia Europeană care a fost folosit, printre altele, pentru a aduce lichiditate pe piața valutară. Deocamdată, acest scenariu este doar ipotetic, dar, în funcție de evoluțiile din zona politică probabilitatea îndeplinirii lui poate să crească.

O dată pe an statistica publică date mai precise despre forța de muncă din România. Pe lângă binecunoscutul indicator al șomajului, sunt prezentate alte două categorii de populație și anume așa-numitele persoane subocupate și așa-numitele inactive, care nu caută un loc de muncă.

Ancheta statistică arată că anul trecut erau aproximativ 200.000 de persoane care nu își căutau un loc de muncă, deși ar fi fost disponibile să lucreze. Desigur, întrebarea este: cine sunt cei care nu vor să lucreze? Răspunsul nu îl dă cercetarea statistică, dar îl putem găsi în realitatea de zi cu zi.

Așadar, cine nu vrea să lucreze în România? Lăsăm la o parte cazurile medicale și ne uităm către cei care lucrează în afara țării. Este foarte posibil ca unii dintre ei să facă un fel de navetă între România și câteva state membre. Unii români merg să lucreze câteva luni în Europa după care se întorc în țară, unde nu au job (cel puțin oficial), pentru că așteaptă să plece din nou în Europa să muncească. Aceștia nu fac parte neapărat din diasporă, ci sunt mai mult niște navetiști europeni care nu au un loc de muncă stabil nici în Vest, nici acasă, în România.

O altă categorie de persoane care nu muncesc este cea pe care o descoperim atunci când vreun investitor rătăcit în mediul rural sau în orașele mici ale țării caută oameni să îi angajeze. Știrile din ultimii ani ne-au oferit câteva situații în care companiile nu găsesc personal. Scuza celor care refuză un job este, de obicei, salariul prea mic. Persoanele în cauză fac un calcul simplu: compară cât primesc din ajutoarele sociale plus alocațiile pentru copii cu salariul oferit din care se scad cheltuielile zilnice cu deplasarea și cu masa. De multe ori, bilanțul iese în favoarea ajutoarelor sociale, astfel că decizia este de a rămâne acasă și nu de a semna un contract de muncă.

De-a lungul anilor, au existat mai multe măsuri susținute din bani publici care și-au dorit să aducă o parte din persoanele care beneficiază de ajutor social în rândul forței de muncă active. Statul a oferit o subvenție pentru companiile care angajează personal nou, a fost asigurat transportul gratuit pentru muncitorii aflați la o anumită distanță de locul de muncă și a apărut și ideea ca dacă un beneficiar de ajutor social refuză un loc de muncă să îi fie redusă sau chiar suspendată plata sumelor de la stat. Până acum, indiferent de metoda încercată de guverne, rezultatele nu au fost spectaculoase.

Mai trebuie adăugată o categorie și anume cea a celor care lucrează „la negru”. Ei se regăsesc în toate celelalte grupe de cetățeni, adică pot fi navetiști europeni sau pot primi ajutoare sociale, dar pot lucra periodic fără contract de muncă. În mediul rural, munca „la negru” este destul de frecventă fie în gospodăriile cetățenilor, fie la unele mici întreprinderi locale. În fine, există și persoane care nu vor să lucreze dintr-un motiv simplu și anume sunt rentieri, încasează bani din investițiile pe care le-au făcut de-a lungul timpului.

O altă categorie statistică este cea a așa-numitelor persoane subocupate. Anul trecut, erau aproximativ 75.000 de oameni în această situație. Subocuparea se referă la angajați care lucrează cu program parțial, dar și-ar dori să aibă un program complet. Aici putem anticipa că sunt mame care au depășit perioada de plată pentru îngrijirea copilului, dar și persoane care din motive legate de calificare sau de limitările angajatorului sunt nevoite să lucreze în regim part-time. Ancheta statistică ne spune că aceștia și-ar dori să își extindă orele de lucru, dar din diverse motive ce țin de angajat sau de angajator trecerea către un contract cu timp complet de muncă nu se întâmplă.

Ambele categorii, subocupate și cei care nu mai caută de lucru, sunt într-o proporție mai mare în mediul rural decât în urban. Previzibil. Dar, să nu uităm că forța de muncă nefolosită la întregul potențial este o pierdere pentru economie.

Datele bugetare pe primul trimestru al anului oferă o evoluție fără precedent în România. Desigur, cifrele sunt interesante pentru cei care cred că România are nevoie de consolidare bugetară, adică de o reducere a deficitului.

Deci, prima performanță este scăderea deficitului în termeni nominali la jumătate față de anul trecut (21 miliarde de lei față de 46 miliarde în aceeași perioadă a anului trecut) și respectiv, procentual, la 1,03% din PIB de la 2,28% din PIB.

Cum a fost posibil acest mic miracol? Cifrele mari ne dau răspunsul și anume veniturile au crescut, iar cheltuielile publice au scăzut. Trebuie remarcată reducerea cheltuielilor, pentru că în ultimii ani economia a reușit să trimită în mod constant mai mulți bani la buget. Veniturile nu au fost neapărat problema ultimilor ani, deși s-a vorbit insistent despre gapul de TVA. Indiferent, însă, de gapul de TVA, încasările bugetare au crescut an de an.

Problema a fost creșterea iresponsabilă a cheltuielilor. Indiferent cât de mult a produs economia, politicienii au cheltuit mai mult și mai mult. În primul trimestru al anului, guvernul a reușit să scadă nivelul cheltuielilor publice.

Evident, pentru ambele situații, creșterea veniturilor și reducerea cheltuielilor bugetare, există explicații, există decizii complicate pentru economie, există nemulțumiri de ordin social și sindical și există un cost politic pe care guvernul și l-a asumat.

Veniturile bugetare au crescut cu 12% față de anul trecut propulsate de creșterea fiscalității. Încasările din impozitul pe profit, impozitul pe salarii și venit și cel pe dividende au crescut, în total, cu 20%. Să ne aducem aminte că anul trecut au fost eliminate facilitățile salariale pentru lucrătorii din câteva ramuri economice, precum construcții, agricultură, industria alimentară și IT.

De asemenea, creșterea impozitării dividendelor la 16% începând cu anul 2026 a făcut ca o bună parte din companii și antreprenori să plătească impozitul anticipat până pe 25 ianuarie a.c. A fost o creștere conjuncturală, dar care este vizibilă în buget.

În plus, creșterea cotelor de TVA a adus un avans al încasărilor bugetare brute cu 20%, în primul trimestru al acestui an, ceea ce arată încă o dată că, oricât de criticată a fost decizia, bugetul are venituri mai mari la acest capitol.

Este vizibil că înăsprirea fiscalității a fost motorul de creștere a veniturilor bugetare. Nu a fost o decizie simplă, efectele s-au văzut în încetinirea creșterii economice sau chiar în recesiunea tehnică, dar, creșterea fiscalității a reușit, strict bugetar vorbind, să aducă mai mulți bani la stat.

Cheltuielile publice au scăzut, față de anul trecut, cu 2,8%. Cum a fost posibil? Cheltuielile cu salariile din fonduri publice au scăzut cu 1,28 miliarde de lei, 3%, ca urmare a reducerii sporurilor pentru unele categorii de personal și, totodată, datorită „înghețării” salariilor bugetare.

Cheltuielile cu asistența socială au scăzut cu 0,2%, tot datorită înghețării pensiilor, un capitol de la care însă s-a plătit compensarea facturilor cu tarife plafonate de energie electrică și gaze naturale.

În fine, există și o scădere a sumelor pentru investiții. În total, în primele trei luni ale acestui an, cheltuielile cu investițiile au fost mai mici cu 3,4 miliarde de lei, în comparație cu anul trecut. Dar, o regândire a investițiilor publice și eventual o prioritizare a lor era absolut necesară. În plus, există și o veste bună și anume că investițiile din fonduri europene au fost de trei ori mai mari decât cele din bani naționali.

În concluzie, nu știm cum va arăta ieșirea din criza politică, dar există riscul ca bugetul de stat din primul trimestru al anului să fie bun de „pus în ramă”.