Fostul CEO al Renault, Luca de Meo, lasă în urmă o companie restructurată, orientată spre consumatori și eficientă. Metodele sale de management au fost obiect de studiu și ele pot fi un exemplu pentru manageri și politicieni.

Luca de Meo, președinte director general al grupului Renault a plecat pe neașteptate din fruntea companiei. În cinci ani, Luca de Meo a schimbat total producătorul auto francez construind o nouă cultură a companiei. Metodele sale au fost analizate într-un studiu de caz de către doi profesori de management de la universitatea americană Harvard. Publicația franceză “Les Echos” prezintă datele analizei.

Când Luca de Meo s-a alăturat Renault, în iulie 2020, producătorul francez cu 197.000 de angajați se afla la cel mai scăzut nivel din istoria sa de 122 de ani. În felul acesta începe studiul de caz realizat la Harvard. Luca de Meo, un italian cu multă experiență de management în industria auto, venea de la Volkswagen la Renault pentru a salva compania franceză aflată într-o adevărată degringoladă după mandatul lui Carlos Ghosn.

Studiul Harvard arată că CEO-ul italian a făcut încă de la început o schimbare și anume a cerut echipei de management să se adreseze cu pronumele „tu” în loc de formalul „dumneavoastră”. Pare un lucru minor, dar dintr-odată atmosfera a devenit mai puțin bazată pe ierarhie favorizând un dialog sincer și deschis. Modul de adresare a fost doar un prim pas. De fapt, a reprezentat ruperea de o cultură ierarhică rigidă pe baza căreia funcționa grupul Renault. Când Carlos Ghosn intra într-un birou oamenii se ridicau în picioare. Luca de Meo a schimbat rapid acest lucru, spune un director citat de studiul Harvard. CEO-ul italian al grupului Renault avea o exprimare plastică și anume compara compania „cu o piramidă care avea în vârf un faraon. Din exterior, lucrurile păreau simple. Din interior, însă, Reanult este o matrice cu patru-cinci dimensiuni, iar după ce treci de a treia te afli direct în metafizică”.

Astfel, înainte de prima întâlnire cu managerii companiei Luca de Meo le-a trimis câteva date care arată modul lui de lucru. Acesta scrie: nu mai mult de 12 persoane în ședințe, nu mai mult de 10 slide-uri pentru prezentări, nu mai mult de patru ore pentru o întâlnire, pentru că se plictisește, răspunde la temele discutate pe grupul de WhattsApp, lucrează 65 de ore pe săptămână timp de șase zile și în fine se caracterizează ca o persoană deschisă și zâmbitoare, dar, îi avertizează pe colaboratorii săi „nu vă lăsați păcăliți, glumele sunt felul meu de a vă spune adevărul”.

În esență, italianul de Meo și-a dorit „să îi îndemne pe angajați să facă lucrurile diferit, să meargă dincolo de ceea ce cred că pot face”. Luca de Meo descrie situația companiei în momentul în care a fost instalat ca director general: firma pierdea 40 milioane de dolari pe zi, iar angajații și managerii se temeau și își pierduseră încrederea în sine. Nu am vrut să aduc o echipă de manageri din afară și nici să înlocuiesc șefii de nivelul întâi cu cei din linia a doua. Am vrut să folosesc frica pentru a-i face să meargă mai departe.

Luca de Meo a redactat termenii unei viziuni pe care a numit-o Renaulution, care a devenit un plan strategic. Unii directori l-au afișat în birourile lor și cei mai mulți au remarcat că se referă la schimbarea mentalității franceze. Totodată, italianul a știut să apese și pe coarda „mândriei locale” amintind că Renault a ținut pasul cu evoluția socială.

Luca de Meo a creat un grup de 30 de tineri din principalele filiale ale companiei pentru a-l ajuta să-și transpună viziunea în acțiuni concrete. Grupul era subordonat direct managerului general și a avut ca scop trecerea de la o abordare bazată pe cantitate la plasarea clientului în centrul sistemului organizatoric al companiei. Practic, de Meo a schimbat multe lucruri: viteza de execuție a crescut, a redus cheltuielile, s-a concentrat pe elementele esențiale și a redus substanțial timpul dintre biroul de design și reprezentanța de vânzări.

Astăzi, inginerii de la Renault proiectează o mașină nouă în doi ani, în timp ce în urmă cu câțiva ani procesul de proiectare dura cinci ani. De asemenea, ceea ce se făcea înainte cu 150 euro, sub mandatul lui Luca de Meo a ajuns să fie realizat cu numai 100 de euro. Sunt date despre ceea ce a schimbat CEO-ul Renault în cinci ani. Este un exemplu din care se pot inspira nu doar managerii, ci și politicienii români.

Hidroelectrica, compania cu cel mai mic tarif din piața liberalizată de energie electrică ajută și distorsionează, în același timp, mediul concurențial. Pe de o parte, are avantajul producătorului cu cele mai reduse costuri care este și furnizor. Pe de altă parte, obligă firmele din piața de furnizare să coboare prețurile de vânzare către consumatori.

Un amic mi-a povestit săptămâna trecută cum se pregătește de re-liberalizarea pieței de energie electrică. De la 1 iulie a.c., se va renunța la plafonarea tarifelor la energie electrică și se va reveni la o piață concurențială.

Amicul meu s-a uitat pe comparatorul de prețuri de la Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), a văzut că furnizorul său va avea un tarif mai mare decât Hidroelectrica, după data de 1 iulie a.c., și a decis să se mute la producătorul hidro. După rezilierea contractului, firma de la care a plecat i-a propus o ofertă de preț mai bună decât cea înregistrată la ANRE, dar, prea târziu, amicul semnase deja contractul cu noul furnizor.

Liberalizarea pieței de energie electrică a început în anul 2021, dar a durat doar nouă luni. Procesul de liberalizare a presupus crearea unui cadru concurențial între furnizori. În România, una dintre problemele apărute o dată cu procesul de creare a unei piețe de energie după rigorile europene a fost aceea că firmele producătoare s-au împărțit în funcție de sursa folosită pentru producerea energiei electrice. Această configurație a producătorilor a dus inevitabil la diferențe semnificative în ceea ce privește costurile de producție. O discuție separată este legată de capacitatea companiilor de a produce „în bandă”, așa cum se numește în limbaj tehnic, adică pentru a acoperi orele din zi în care consumul este maxim.

În urmă cu doi ani, am asistat la un exod al consumatorilor casnici către Hidroelectrica. Au fost două motive: pe de o parte, pentru că firma a intrat în piață cu cel mai mic tarif, chiar și în condițiile în care prețul era plafonat, pe de altă parte, pentru că este posibil ca firma cu capital majoritar de stat să se fi bucurat de încrederea consumatorilor.

Situația se poate repeta de la 1 iulie a.c., o dată cu revenirea la o piață liberalizată. Deja, consumatorii casnici știu că Hidroelectrica are cea bună ofertă de preț și se îndreaptă către companie. Conform declarației președintelui directoratului, Karoly Borbely, aproximativ 11.000 de clienți noi vin zilnic către companie.

Ar putea fi doar începutul. Șeful Hidroelectrica a explicat într-o conferință de specialitate că dacă numărul clienților va crește foarte mult, compania nu va mai putea asigura, probabil, cel mai mic tarif al pieței dintr-un motiv foarte simplu și anume va trebui să cumpere energie și din alte surse sau de pe piața spot.

Karoly Borbely nu a precizat numărul de clienți la care compania ar trebui să apeleze la piața liberă, dar contează și un alt parametru și anume nivelul producției pe care va reuși să îl realizeze compania.

O viitoare migrare masivă a consumatorilor casnici către Hidroelectrica aduce în discuție câteva teme sensibile. Prima este legată de nivelul de concurență pe care îl asigură liberalizarea pieței. Logica pieței europene era de a separa activitățile de producție, transport, distribuție și furnizare pentru a asigura un mediu concurențial. Acest tip de organizare de piață a fost uitat. Avem acum producători care sunt și furnizori. Ce contează că unii producători acționează prin firme diferite de furnizare, rezultatul este același. Dintre producătorii care sunt și furnizori, Hidroelectrica este în poziția cea mai avantajoasă.

A doua temă este cea a oportunității pentru economia românească. Astfel, cu cât Hidroelectrica alocă o cotă mai mare din producție consumatorilor casnici cu atât energia contractată companiilor va fi mai puțină. În următoarele luni, va fi important ca firmele să poată avea acces la energie ieftină pentru a nu face presiune asupra creșterii prețurilor. Bineînțeles, consumatorii casnici sunt importanți, dar cei industriali sunt esențiali. Oferta Hidroelectrica poate avea un efect bun în piață, în sensul presiunii asupra prețurilor. Dar, în orice situație, Hidroelectrica va fi avantajată. Ceea ce arată că noua liberalizare a tarifelor energiei electrice nu va fi simplă.

Când ieși de la stația de metrou Pipera nu ai cum să îi eviți pe micii comercianți. Dacă mergi drept înainte, vei vedea taraba improvizată. O masă pliantă pe care stă marfa și un cântar electronic. În ultimele zile, vânzătoarea robustă a avut mai multe produse, cireșe și căpșuni, roșii, ceapă verde sau ridichi, știuleți de porumb sau ardei. Trebuie să recunosc că marfa arată bine, pare produsă undeva într-o gospodărie din Voluntari, oraș aflat la o aruncătură de băț de metroul de la Pipera.

Vânzătoarea din fața gurii de metrou nu pare a fi singură. Este o bună gândire de marketing pentru că dacă faci la stânga la ieșirea din metrou, după ce treci printr-un mic pasaj acoperit, dai pe dreapta, în fața gardului care protejează zona verde, peste o familie de vânzători. Taraba este la fel cu cea din fața intrării la metrou: tot o masă pliantă suficient de mare, aceleași mărfuri și aceleași prețuri, de exemplu, 20 de lei kilogramul de cireșe.

Dar, micii comercianți din Pipera nu sunt doar aceștia. Câțiva metri mai în față, un bărbat în vârstă a așezat aproape pe caldarâm câteva linguri de lemn și câteva bătătoare. Dacă la legume și fructe corporatiștii grăbiți din Pipera se mai opresc să cumpere câteva kilograme, bătrânul cu linguri nu pare a avea prea mult noroc și își prezintă marfa parcă tânguindu-se, fără zvâcul vocal al familiei care vinde cireșe și roșii.

Puțin mai încolo, după ce faci la stânga mai vin două bătrânele. Vând flori puse într-un bidon de cinci litri, tăiat la jumătate și plin cu apă. Astă-primăvară vindeau lalele, bujori sau margarete, toate superbe, acum au niște buchețele care arată rău, din niște flori care nu știu cum se numesc. Doamnele și domnișoarele corporatiste le cunosc pe cele două bătrânele. Se mai opresc, le întreabă de sănătate și le dau 10-20 lei fără să cumpere nimic, doar din emoție.

Aceștia sunt micii comercianți de lângă metroul de la Pipera.

Trebuie să spun, pentru a nu se interpreta în aceste vremuri tulburi, că acest material nu își propune să condamne mica evaziune și cu atât mai puțin să sugereze că s-a ajuns într-o situație bugetară atât de dificilă din cauza comercianților mici.

Paliere

La urma urmei, nici nu știm dacă vânzătorii de la metrou au sau nu un certificat de mic producător, deși mă îndoiesc, sau dacă nu cumva înregistrează veniturile printr-un PFA, deși am toate motivele să mă îndoiesc. Dincolo de fiscalizarea sau nu a vânzărilor, mica evaziune le asigură venituri unor persoane sau unor familii care altfel s-ar îndrepta către susținerea oferită de stat. De fapt, ca să fim drepți, nu știm dacă nu cumva familiile de vânzători nu primesc și ceva ajutoare sociale de la stat.

De la mica evaziune, fenomenul mai urcă un palier și ajunge la o evaziune medie. Punem aici, poate, serviciile făcute către beneficiari fără facturare, ci doar cu bani gheață: un service auto care funcționează în garaj, o mini-fabrică de mobilă ascunsă într-un atelier din curtea casei, o fermă de 100 de porci aflată chiar în gospodărie, zugravul pe care îl plătești cu banii jos, la fel instalatorul sau electricianul. În această zonă, evaziunea poate ajunge la 10-15.000 lei pe lună, ceea ce nu mai este chiar puțin.

În fine, există și marea evaziune. Firme fantomă, insolvențe programate, scheme suveică și așa mai departe. Mai îngrijorător este că zonele de mare evaziune sunt cunoscute, dar lupta este ineficientă.

Dar, uneori, marea evaziune se închide prin cea mică. Adică, legumele, fructele, băuturile sau țigările care intră în țară prin contrabandă și fără să plătească taxe, se întâlnesc cu consumatorii prin mica evaziune. Care, am stabilit, nu este nocivă, pentru că are un rol aproape social.

Evaziunea mică, însă, este un stimulent pentru cea medie. În felul acesta, suntem în cercul vicios al evaziunii, în care se învârt la nesfârșit cea mică, medie și cea mare. În mod ciudat, nimeni nu poate tăia acest acest cerc, toată lumea îl privește în rotirea sa amețitoare. Rotițele evaziunii mici, medii sau mari se învârt eficient, în timp ce consumatorii, instituțiile statului sau politicienii contemplă peisajul fără să-l deranjeze.

Negocierile referitoare la soluțiile de reducere a deficitului bugetar s-au transformat într-o adevărată dezbatere publică. Este pentru prima oară când s-au formulat atât de multe idei de reducere a cheltuielilor bugetare. Opțiunile sunt multe, dar rămâne de văzut care vor fi preluate în planul fiscal.

În „focul” negocierilor pentru formarea unui nou guvern și pentru alegerea măsurilor prin care se va reduce deficitul bugetar, politicienii nu trebuie să uite situația în care se află finanțele publice românești. Ieri, de exemplu, agenția de rating Fitch a publicat o analiză referitoare la România.

Cum începe nota agenției? În felul următor: evaluarea ratingului de țară al României va depinde de perspectivele de reducere a deficitului record și de stabilizare a datoriei publice. Cu alte cuvinte, Fitch ne spune că dacă planul de scădere a deficitului nu va fi convingător România riscă să fie retrogradată la categoria junk, nerecomandat pentru investiții. De precizat că agenția va publica în data de 15 august a.c. evaluarea ratingului de țară.

Analiza agenției de rating arată că anii de derapaje fiscale și credibilitate erodată obligă viitorul guvern să întreprindă un proces amplu de consolidare fiscală, întins pe mai mulți ani, în contextul unor perspective de creștere economică modeste și a unei fragmentări politice interne.

Nota Fitch precizează că președintele Nicușor Dan a declarat că anul acesta o țintă realistă de deficit va fi de 7,5% și nu 7% din PIB, așa cum și-a asumat România prin planul fiscal transmis Comisiei Europene. Ce ne spune analiza agenției Fitch? Că evaluarea ratingului de țară va depinde de programul de consolidare fiscală și de credibilitatea acestuia.

În ultimele săptămâni, de când au început negocierile, opinia publică românească a fost atentă la o temă care de multe ori a fost trecută cu vederea și anume care pot fi soluțiile pentru reducerea deficitului bugetar. Se poate spune că s-a născut o adevărată dezbatere publică, pentru că o serie de categorii sociale și de sectoare economice au ținut să intervină cu argumente în favoarea lor atunci când s-au simțit atinse de propunerile discutate de politicieni sau de așa-numitele echipe tehnice.

Probabil că niciodată în România nu au fost aduse în discuție atât de multe posibile soluții de reducere a cheltuielilor publice. Desigur, sunt și multe variante de creștere a taxelor sau impozitelor, dar mult mai interesante sunt propunerile de scădere a cheltuielilor bugetare. De aceea, merită să enumerăm o parte din posibilele soluții de reducere a cheltuielilor care au apărut în dezbaterea publică. Primul șoc vine de la suma plătită de stat în contul sporurilor salariale, respectiv aproximativ 13 miliarde de lei. Este aproape jumătate din suma cu care trebuie ajustat bugetul de stat. Suma este imensă, dacă ne gândim că de ani de zile se discută despre eliminarea sporurilor și introducerea lor în salariu. Legea de salarizare unitară nu a reușit acest lucru, deși și-a propus. În acest context, eliminarea unor sporuri ar trebui să fie inevitabilă.

Apoi, ar trebui făcut ceva cu mulțimea de instituții ale statului. Un deputat a spus că există aproximativ 1.200 de instituții deconcentrate în teritoriu. Ceea ce evident este un număr imens. În plus, ar trebui făcute în sfârșit analize și evaluări ale funcționării fiecărei agenții în parte și o parte dintre ele desființate sau comasate.

A apărut și ideea anulării programului de finanțare locală Anghel Saligny care poate fi înlocuit cu fondurile europene. De asemenea, este nevoie de o prioritizare a proiectelor de investiții, pentru că bugetul nu poate finanța 14.000 de șantiere.

Probabil că trebuie luată în calcul și o renunțare totală la tichetele de vacanță oferite personalului bugetar. Sunt îndeajuns anii în care bugetul a plătit vacanțele în România ale angajaților statului. S-a formulat chiar și ideea să existe plecări voluntare din aparatul bugetar contra unor plăți compensatorii. Chiar dacă au stârnit valuri de indignare, ideile deputatului Claudiu Năsui referitoare la funcționarea și transparența institutelor de cercetare merită tratate cu atenție.

Cu siguranță, sunt multe idei de reducere a cheltuielilor bugetare. Acest pachet este esențial pentru ca politicienii și partidele politice să poată câștiga un pic de încredere în rândul publicului și al finanțatorilor interni și externi.

Curtea de Conturi a dat exemplul unei evaziuni de 30 miliarde de lei realizată printr-o metodă cunoscută. Cum s-a ajuns aici? Fiscul și celelalte instituții ale statului au ignorat mecanismul evaziunii.

Să nu trecem atât de ușor peste o informație care a venit din raportul Curții de Conturi după un control făcut la ANAF. Astfel, raportul Curții de Conturi a descoperit 2.440 de adrese în România la care au sediul social, în mod multiplu, 47.513 de firme. Marea dezvăluire este că datoriile acumulate de aceste firme erau la sfârșitul anului 2023, nici mai mult, nici mai puțin de 30 miliarde de lei. Suma este imensă și aduce semnale de alarmă care ar trebui luate în seamă în acest context în care se caută soluții pentru a reduce deficitul bugetar și implicit pentru a combate evaziunea fiscală.

Așadar, mai întâi trebuie spus că practica înregistrării mai multor firme la aceeași adresă este legală. Dacă este ceva în neregulă cu prevederea legislativă atunci ar fi trebuit schimbată, dar în sine nu aceasta este principala problemă a evaziunii fiscale.

Este șocantă valoarea datoriilor însumate de firme și anume 30 miliarde de lei. Pentru a avea un reper să reamintim că toate soluțiile care se caută în aceste zile trebuie să ajusteze bugetul cu aproximativ 30 miliarde de lei, adică exact suma datoriilor strânse de companiile descoperite de Curtea de Conturi. Bineînțeles, nu înseamnă neapărat că banii ar fi ajuns la buget, dar dacă instituțiile de control ar fi acționat, măcar nu ar fi fost furate miliardele despre care vorbim.

Este de neînțeles pasivitatea fiscului. Sau ca să fim mai preciși Curtea de Conturi numește instituțiile care ar trebui să lucreze împreună pentru a evita evaziunea. Este vorba despre ANAF, despre Centrul Național pentru Informații Financiare și despre Oficiul Național al Registrului Comerțului. Din păcate, ceva se întâmplă: ori, colaborarea între instituții nu funcționează, ori, pur și simplu, metodele de evaziune sunt ignorate. Și atunci, ne putem întreba din nou: de ce să fie crescute taxele sau impozitele dacă zona de evaziune este atât de mare? de ce tot cei corecți să achite nota de plată a reducerii deficitului bugetar în timp ce evazioniștii își văd nestingheriți de treabă?

Suntem în fața unei scheme clare de evaziune fiscală, prin ceea ce se numește metoda suveica. Adică, mai multe firme cu același sau aceiași proprietari plimbă mărfurile între ele până când se pierde urma și nu se mai plătește TVA-ul datorat statului.

Sunt două elemente grave. Pe de o parte, fiscul ar fi trebuit să observa zona de evaziune. Este un element clar care semnalizează o posibilă fraudă și anume numărul mare de firme având sediul social la aceeași adresă, astfel că ANAF ar fi trebuit să facă minime verificări ale acestor companii. De altfel, zonele de evaziune sunt cunoscute, dar combaterea fenomenului este sterilă.

Pe de altă parte, acest caz ne arată încă o dată că economia este împărțită în două tabere: una care plătește obligațiile fiscale și care eventual face o optimizare fiscală în limitele legii, a doua care acționează în umbră, fără să fie deranjată de instituțiile statului. În aceste condiții, orice creștere de taxe sau impozite va afecta firmele care lucrează legal și nu va atinge companiile evazioniste.

În fine, culmea este că de câțiva ani companiile corecte se chinuiesc să se alinieze valului de digitalizare impus de statul român. Este un proces care poate fi util, dar dacă firmele fac eforturi financiare și logistice este de așteptat ca statul, prin instituțiile sale, să devină mai eficient în lupta cu evaziunea.

Să ne aducem aminte așa-numita Declarație 088 care încerca să reducă evaziunea cu TVA. Pentru firmele corecte obținerea unui cod de TVA a fost, în acea perioadă, un adevărat calvar. Vedem acum că pentru evazioniști birocrația înregistrării în scopuri de TVA nu este o barieră. Cu alte cuvinte, pentru a putea face evaziune, companiile au avut nevoie de coduri de TVA pe care le-au obținut fără probleme. Suntem în fața unui studiu de caz care ne arată că atunci când evaziunea este tolerată, creșterea taxelor este soluția cea mai ușor de aplicat, dar și cea mai imorală pentru economia reală și corectă.

Toți ochii sunt ațintiți asupra noului plan de scădere a deficitului bugetar. Dar, nu trebuie să uităm că economia românească a stagnat în primul trimestru al acestui an față de cel anterior. Așadar, planul trebuie să sune astfel: reducerea deficitului și evitarea recesiunii.

Se spune că o veste rea nu vine niciodată singură. Așa se întâmplă și în cazul economiei românești. Parcă nu ar fost suficient că ne aflăm în pline negocieri tehnice și politice pentru construirea unui plan de reducere a deficitului bugetar, că la sfârșitul săptămânii trecute a mai venit o informație îngrijorătoare. Și anume, economia nu a crescut față de trimestrul anterior, iar la nivel anual creșterea economică a fost cu numai 0,3%, serie brută, și cu 0,6%, serie ajustată sezonier.

Aproape toate motoarele de creștere s-au împotmolit. Singurul sector relativ performant a fost cel al construcțiilor. În termeni anuali, construcțiile au contribuit cu 0,4% la creșterea economică, au avut o creștere a activității cu aproape 10% și o pondere în PIB de 4,7%.

În rest, rezultatele sunt modeste sau zero. Sectorul de informații și telecomunicații a avut un avans anual cu 1,1% și a contribuit la creșterea PIB cu 0,1%. Tot o contribuție de 0,1% la creșterea economică au înregistrat tranzacțiile imobiliare, dar și sectorul de stat al administrației publice, învățământ, sănătate și asistență socială.

Marile probleme sunt legate de celelalte ramuri economice: agricultura, comerțul, sectorul de hoteluri și restaurante, sectorul bancar și cel de asigurări, cel de spectacole și culturale, niciunul dintre aceste domenii nu a avut influență asupra creșterii PIB, adică au avut contribuție zero. Mai îngrijorător este că industria s-a întors la o contribuție negativă asupra PIB (0,5%), iar domeniul activităților profesionale a avut o contribuție negativă, minus 0,2%, după ce în ultimii ani a fost unul din revelațiile economiei.

Există și schimbări ale ponderii sectoarelor economice. Într-un an, industria a continuat să piardă din contribuția la PIB ajungând la 16% din PIB, comerțul a crescut până la 24,3%, iar activitățile profesionale și-au crescut cota până la 6,5% din formarea PIB.

După cum se poate vedea, economia românească a rămas fără motoarele de creștere. Cu excepția construcțiilor care au reușit să crească, nici un alt sector, nici măcar comerțul, sistemul bancar sau chiar administrația nu a avut vreo contribuție la creșterea PIB.

Evoluția economiei transmite un semnal de alarmă în acest moment în care se discută construcția unui plan de reducere a deficitului bugetar. Dezbaterea publică are loc în jurul a două teme majore. Unii economiști, politicieni sau cetățeni cred că este nevoie de o reducere serioasă a cheltuielilor publice și refuză o creștere de taxe sau impozite. Al doilea grup este de părere că nu se vor putea reduce cheltuielile încât să fie suficient pentru ca deficitul bugetar să ajungă anul acesta la 7% din PIB.

Cert este că, dincolo de această controversă, planul trebuie gândit și implementat astfel încât să nu descurajeze mai mult creșterea economică. Este clar că o creștere a taxelor sau impozitelor ar inhiba și mai mult creșterea economică. De aceea, economiștii nu recomandă ca într-un moment ca acesta să se ia o măsură de înăsprire a fiscalității, o așa-numită decizie pro-ciclică. De fapt, în momente atât de complicate pentru economie ar fi ideal să existe spațiu fiscal pentru o reducere a taxelor, printr-o hotărâre de tip anti-ciclic. Acum nu este cazul, dar orice plan se va realiza la Palatul Cotroceni împreună cu partidele, trebuie să aibă în vedere un lucru esențial și anume să nu aibă efecte negative asupra creșterii economice, și așa anemică.

Cineva se poate întreba: reducerile de cheltuieli publice nu au și ele efecte de inhibare a creșterii economice? Desigur, pe termen scurt ar putea să acționeze în acest sens, dar în următoarele luni eficiența își va spune cuvântul. Iar un deficit bugetar de 2,28% din PIB, în primul trimestru, pentru a nu avea creștere economică, este inadmisibil. De aceea, dincolo de grija pentru reducerea deficitului bugetar a mai apărut o problemă și anume evitarea intrării în recesiune.

În timp ce Bulgaria trece, începând de anul viitor, la moneda euro, România se zbate să aducă echilibru în finanțele statului. Chiar dacă economia românească este de mai mult de două ori mai mare decât cea a Bulgariei, cele două state membre sunt radical diferite în materie de disciplină bugetară. Astfel se explică trecerea Bulgariei la moneda euro și, în același timp, programul de austeritate pe care îl pregătește România.

Recunosc că vestea că Bulgaria este admisă oficial în zona euro mă face să fiu invidios pe vecinii de la Dunăre. Dacă nu se va întâmpla nimic deosebit la nivel politic sau al societății, Bulgaria va trece începând cu anul viitor la moneda euro.

Adevărul este că România și Bulgaria sunt în continuare împreună pe ultimele locuri în clasamentele economice ale Uniunii Europene. Bulgaria este din multe puncte de vedere în subsolul ierarhiilor europene. De exemplu, Bulgaria are cel mai mic PIB pe cap de locuitor din Uniunea Europeană, iar PIB-ul calculat la paritatea puterii de cumpărare este de numai 55% din cel al Germaniei. România este mai avansată la cele două capitole.

Istoria intrării Bulgariei în zona euro începe în anul 1997. Atunci, și România, și Bulgaria se confruntau cu o rată extrem de mare a inflației și cu o lipsă acută de reforme economice. La începutul anului 1997, conducătorii politici ai Bulgariei au decis transformarea Băncii Naționale în Consiliul Monetar. În acei ani, și în România s-a discutat mult pe această temă, dar politicienii și conducerea Băncii Naționale a României s-au opus în mod constant.

Consiliul Monetar bulgar a avut rolul să lege leva de o valută, inițial de marca germană, apoi de moneda europeană. Practic, moneda națională în circulație era acoperită de rezervele valutare. Această regulă a avut atât beneficii, cât și dezavantaje. Beneficiile au fost că regula Consiliului Monetar a făcut ca echilibrul macroeconomic al Bulgariei să fie păstrat pe o perioadă lungă de timp. Dezavantajul a fost că leva bulgară nu a putut beneficia în anumite momente de o anumită flexibilitate în raport de valute.

Citeste siBulgaria trece la euro la 1 ianuarie anul viitor

Stabilitatea financiară și bugetară a fost fundamentul pe care s-a construit accesul Bulgariei în zona euro. De altfel, în perioada 2007-2024, bugetul Bulgariei a înregistrat în patru ani excedent și o singură dată, accidental, a atins un deficit de 4% din PIB. În restul anilor, deficitul bugetar a rămas în interiorul regulei de la Maastricht, adică sub 3% din PIB. În schimb, în toată această perioadă, România a cunoscut un adevărat haos bugetar.

În plus, disciplina finanțelor statului a făcut ca Bulgaria să aibă anul trecut una dintre cele mai mici rate ale datoriei publice dinUniunea Europeană, 24%, față de România care se îndreaptă cu pași mari către 60% din PIB.

În ultimii ani, economia bulgară a făcut câțiva pași înainte. De exemplu, există o dezvoltare a sectorului de tehnologia informației (IT), care a ajuns să contribuie cu 3% la formarea produsului intern brut. Industria prelucrătoare are tradiție și reprezintă un sfert din PIB (mai mult decât în România). Ramurile industriale dezvoltate în Bulgaria sunt mașini unelte, electronică, piese auto și cea textilă.

Mulți investitori din industria auto au venit în Bulgaria datorită costurilor rezonabile ale forței de muncă. De exemplu, o companie belgiană a anunțat construcția unei fabrici de baterii auto în orașul Stara Zagora. Sectorul auto are și o importantă contribuție la exportul Bulgariei.

Agricultura continuă să aibă un rol important în economia Bulgariei. Fermierii produc cereale, legume, fructe, tutun și vin. De asemenea, turismul este un pilon cheie pentru economia bulgărească atrăgând milioane de turiști anual și contribuie cu 12% din PIB.

Chiar dacă Bulgaria a traversat patru ani de instabilitate politică, indicatorii economici care să îi permită intrarea în zona euro au rămas performanți. Și în Bulgaria, ca și în România, au existat voci sceptice la adresa trecerii la euro. Teama de creșterea prețurilor și o abordare naționalistă au fost temele preferate ale celor care au faultat constant drumul celor două țări către zona euro. Numai că, spre deosebire de România, în Bulgaria forțele politice și experții economici au continuat să susțină drumul spre moneda euro. Un drum care va începe anul viitor și de la care se așteaptă să consolideze economia bulgară și să atragă, în continuare, investitori.

Un barometru de opinie arată că populația susține reducerea cheltuielilor bugetare, inclusiv prin disponibilizări de personal. Mult mai mulți cetățeni agreează scăderea cheltuielilor statului și nu creșterea taxelor.

Multă lume s-a exprimat în ultima perioadă pe tema soluțiilor posibile de reducere a deficitului bugetar. Analiști financiari, consultanți fiscali, politicieni, reprezentanți ai mediului de afaceri și, mai puțin vizibili, lideri de sindicat.

A fost interesantă ideea președintelui Nicușor Dan de a aduce la masa consultărilor organizațiile reprezentative ale mediului economic. Gestul a fost corect dacă ne gândim că firmele, mari sau mici, sunt cele care produc valoare adăugată, profit și contribuie la bugetele de stat.

De altfel, patronatele au avut cea mai tranșantă atitudine afirmând răspicat că resping creșteri de taxe sau impozite. În general, s-au adunat multe propuneri care acoperă un spectru foarte larg. Dacă toată lumea și-a spus părerea, era momentul să aflăm și opinia publicului. Astfel, institutul INSCOP a avut ideea să realizeze un barometru având ca temă soluțiile pentru reducerea deficitului bugetar.

Așadar, ce vor cetățenii în materie de reducere a deficitului bugetar? În ordinea acceptabilității soluției, acestea sunt următoarele: reducerea cheltuielilor de funcționare a statului (altele decât cele cu angajații) – 77%; reducerea personalului din sectorul bugetar – 67%; reducerea salariilor în sectorul bugetar – 48%; reducerea investițiilor – 26% și creșterea taxelor pentru firme – 25%.

Să analizăm un pic ce ne spun datele barometrului. Susținerea cetățenilor este evidentă pentru reducerea cheltuielilor statului, fie când este vorba despre cele de funcționare, fie prin disponibilizarea unor angajați la stat. Deci, mai mult de jumătate din opinia publică (67%) susține soluția reducerii schemelor de personal în sectorul bugetar.

Aceste două răspunsuri ar trebui să le spună politicienilor că un procentaj important din populație susține măsuri pe care orice partid sau om politic le-ar considera nepopulare. Ceea ce înseamnă că reformele de tipul reducerii cheltuielilor statului au susținere în rândul publicului, important este să existe curajul politic de a le face.

Reducerea salariilor bugetare este o soluție acceptată de mai puțin de jumătate din respondenții barometrului INSCOP-Informat.ro (48%), dar procentajul este mai mult decât rezonabil dacă ne gândim la numărul angajaților din sectorul public și la familiile lor.

Opinia publică ține la investițiile bugetare. Doar 26% cred că tăierea investițiilor este o soluție bună. În principiu, vorbim despre o percepție corectă, pentru că investițiile, inclusiv cele publice, contribuie la creșterea economică și la creșterea calității vieții. Dar, cetățenii trec cu vederea că există multe investiții publice care nu produc efecte importante în economie. De aceea, o prioritizare a investițiilor din bani de la buget este absolut necesară. De asemenea, ar trebui aplicată regula folosirii banilor europeni în locul celor de la bugetul național.

De departe, cea mai redusă susținere populară o are soluția creșterii taxelor pentru firme. Poate părea paradoxal, dar persoanele care lucrează în sectorul privat au înțeles că o creștere a taxelor pentru companii le poate afecta vânzările și implicit profitabilitatea, ceea ce ar duce la dificultăți financiare și pentru angajați.

Rezultatele barometrului INSCOP ne arată că opinia publică așteaptă reformele care să echilibreze bugetul de stat. Cetățenii nu vor creșteri de taxe sau impozite, ci o reducere a cheltuielilor. Acolo unde experții în economie continuă să discute, publicul a tranșat problema.

Între creșteri de taxe sau impozite și reduceri de cheltuieli bugetare, populația a ales a doua variantă. Ar trebui să fie o veste bună pentru politicienii și partidele care chiar își doresc să schimbe ceva. Scăderea cheltuielilor bugetare, inclusiv prin disponibilizări de personal, este agreată de populație. Marea întrebare este: vom avea politicieni care să se ridice la înălțimea așteptărilor cetățenilor?

Cel mai mare grup românesc de construcții de infrastructură rutieră a denunțat două contracte cu valori importante. Sunt câteva întrebări care apar de aici. Cea mai importantă este: va suferi construcția de infrastructură în România?

Cel mai important constructor român de infrastructură rutieră încetinește „motoarele”. Grupul de firme Umbrărescu a cerut ieșirea din două contracte de valoare mare care stipulează construirea a două tronsoane din așa-numita Autostradă a Unirii. Este vorba despre cererea de reziliere a contractelor pentru două loturi ale autostrăzii, câștigate în luna martie a.c. Suma celor două contracte este de 5,9 și respectiv 7,3 miliarde de lei.

În ultimii ani, constructorul român a fost foarte lăudat. Nu doar că a câștigat o bună parte din licitațiile organizate în diverse zone ale țării, dar grupul de companii a reușit chiar să se mobilizeze și să construiască într-un ritm bun. Este mare lucru, dacă ne gândim că de-a lungul timpului un șir lung de companii internaționale nu au putut să finalizeze lucrările începute în România, au avut întârzieri mari sau au predat lucrări de calitate îndoielnică.

În ultimii ani, grupul Umbrărescu a devenit o adevărată revelație, în sensul că a fost primul constructor român care a arătat că poate aduce pe șantiere tehnologie și oameni. Mai mult ca sigur, constructorul român a fost ajutat și de o periodicitate a plăților făcute de stat, altfel, oricât de mare ar fi fost bunăvoința, probabil că firmele s-ar fi blocat financiar. Dar, faptul că statul a respectat termenele de plată este un lucru normal, pentru că domeniul construcțiilor de infrastructură este unul complicat din punctul de vedere al fluxului de numerar, în sensul că firmele constructoare trebuie să își plătească la zi angajații și apoi să aștepte să primească banii de la stat.

Într-un moment în care companiile lui Umbrărescu primeau din toate părțile laude, a apărut informația că firmele omului de afaceri vor să renunțe la două contracte importante din Autostrada 8. Motivul? Conform unor documente care au fost publicate în mass-media, consorțiul format din firmele lui Umbrărescu reproșează Companiei Naționale deInvestiții Rutiere (titularul contractului) pe de o parte, că a solicitat semnarea într-un termen prea scurt a unui contract și, pe de altă parte, că nu a fost de acord ca plata garanției să fie redusă de la 1,5% la 0,5% din valoarea contractului.

Este destul de ciudată a două doleanță a constructorului, pentru că este o companie care are deja experiență în legislația românească. Iar, Asociația ProInfrastructură a remarcat că nivelul procentual al garanției nu poate fi redus, pentru că legislația românească nu permite acest lucru. În plus, dacă s-ar oferi o astfel de derogare ar fi pusă în pericol decontarea banilor din fonduri europene. Este puțin probabil ca experții care lucrează pentru constructorul român să nu știe aceste minime reguli.

Și atunci, de ce consorțiul UMB forțează mâna autorităților? O miză este aceea a banilor. Desigur, între o garanție de 0,5% și una de 1,5% este vorba, dacă adunăm contractele, de o sumă care ajunge la aproximativ 130 milioane de lei. O valoare mare, este clar, pe care constructorul ar putea să o folosească pentru a finanța lucrările. Dar, în același timp, garanția este importantă pentru asigurarea calității lucrărilor, iar legislația nu face decât să impună un nivel al sumelor care să responsabilizeze constructorul în execuția lucrărilor.

O altă posibilă explicație a ieșirii UMB din două contracte importante ar putea fi accea că firma nu mai are încredere să statul român (confruntat cu un viitor plan de reducere a deficitului bugetar) își va onora în viitor în mod fluent obligațiile financiare curente.

Deocamdată, este greu de spus dacă solicitarea de ieșire din cele două contracte indică o problemă financiară cu care se confruntă companiile lui Dorinel Umbrărescu sau este doar o tactică de negociere. Cu siguranță, însă, renunțarea celui mai mare constructor român ar putea să aducă o serie de complicații pentru lucrările de infrastructură rutieră din țară.

BNR a aruncat în piață aproximativ șapte miliarde de euro în zilele în care piața valutară a fost nervoasă. Suma ne arată cât de mare a fost presiunea asupra leului și cât de mulți investitori au vrut să cumpere euro.

Mulți au așteptat ziua de ieri pentru a vedea statisticile privind rezervele valutare ale Băncii Naționale a României. Curiozitatea era legată de mișcarea cursului de schimb leu-euro între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidențiale. Atunci, euro a depășit pragul psihologic de 5 lei, iar BNR a pus „la bătaie” sume importante din rezerva valutară pentru ca deprecierea leului să nu fie mult mai mare.

În acele zile, mulți investitori au cumpărat euro, cererea pentru moneda europeană fiind mult mai mare decât de obicei, iar acest lucru s-a simțit și asupra cursului valutar și asupra rezervei valutare a BNR.

Câți bani a cheltuit banca centrală din rezervă? Aceasta era întrebarea din mintea multor specialiști. Estimările au apărut chiar în acele zile. De exemplu, un raport al băncii austriece Erste arăta că BNR a cheltuit șase miliarde de euro pentru a apăra leul. În urmă cu câteva zile, guvernatorul BNR plusa într-o conferință de presă spunând că sumele utilizate de banca centrală au fost chiar mai mari decât cele vehiculate în spațiul public.

Ieri, prin datele statistice avem confirmarea că intervenția BNR în piața valutară a fost de amploare. Respectiv, luna trecută, rezervele valutare ale BNR au scăzut de la 62,4 miliarde la 55,6 miliarde, adică mai puțin cu 6,8 miliarde de euro. Desigur, nu putem spune cu exactitate că toți acești bani au fost folosiți de BNR pentru a interveni în piață, pentru că datele statistice sunt prezentate global. Adică, intrările de valută provin din modificarea rezervelor minime în valută, alimentarea conturilor Ministerului Finanțelor și altele. La fel, ieșirile sunt reprezentate tot de modificarea rezervelor minime obligatorii, plățile în contul datoriei publice denominate în valută, plăți în contul Comisiei Europene și altele.

Luna trecută, intrările au fost de 5,8 miliarde și ieșirile de 12,5 miliarde de euro. De obicei, în fiecare lună, intrările și ieșirile sunt echilibrate diferențele într-o parte sau alta fiind de cel mult un miliard de euro. De data aceasta, diferența este foarte mare, de 6,7 miliarde de euro în favoarea ieșirilor de valută, și cheia este la capitolul „și altele”. Adică, este foarte posibil ca aceste sume să fie apropiate de cele utilizate de BNR pentru intervențiile pe piață în zilele de după primul tur al alegerilor prezidențiale.

Iată că se confirmă că mai mult de 10% din rezerva valutară a fost cheltuită în zilele în care piața valutară a fost nervoasă. Este o explicație bună pentru evoluția cursului de schimb leu-euro, pentru că este clar că banca centrală nu putea apăra, în acele zile, un nivel de curs de schimb indiferent de costuri. Dimpotrivă, a cheltui mai mult de 10% din rezerva valutară în doar câteva zile nu este deloc comod nici chiar pentru BNR care avea în aprilie a.c. o rezervă valutară de 62,4 miliarde de euro.

Precizarea guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, trebuie reținută. Acesta a spus că de fapt rezerva valutară utilizată nu a fost cheltuită, ci s-a schimbat din euro în lei. Este adevărat, dar moneda națională nu face parte din rezerva valutară, iar acest lucru se vede chiar din scăderea abruptă a rezervei în luna mai a.c.

Am căutat o evoluție asemănătoare a rezervei valutare în ultimii ani, până la criza din anul 2009. Nu am găsit o scădere atât de abruptă, ceea ce arată amplitudinea extremă pe care a avut-o mișcarea pieței valutare între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale.

Este un exemplu, în octombrie 2024, când scăderea rezervei valutare a fost de aproape trei miliarde de euro, dar evoluția a fost legată de un vârf de plată al datoriei publice care a fost atunci de 1,85 miliarde de euro.

Cauzele deprecierii leului sunt clare și le-a numit chiar guvernatorul BNR: discursul politic inflamat (capitalul pleacă atunci când aude de naționalizări și confiscări, spune Isărescu), rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale și demisia premierului. Și iată cum, în câteva zile, aproape șapte miliarde de euro „s-au volatilizat” din rezerva valutară a BNR.